Sfântul și drept-credinciosul Împărat Iustinian I cel Mare (n. 11 mai 483 – d. 14 noiembrie 565) a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august 527 și până la moartea sa, în noiembrie 565. Soția sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanți conducători ai antichității târzii și o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un mare ctitor de biserici. În timpul domniei sale Imperiul Bizantin a câștigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre popoarele germanice (vandalii din Africa și ostrogoții din Italia)Roma din mâinile ostrogoților. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Iustinian pe data de 14 noiembrie
Viața
Numele întreg al lui Iustinian a fost Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Se spune despre el că avea origini trace sau daco-trace și că s-a născut probabil într-un mic orășel numit Tauresium din Iliria, lângă Scupi (actualul Skopje din Macedonia) pe data de 11 mai 483. Mama lui, Vigilantia, a fost sora împăratului Iustin I, cel care s-a ridicat din rândurile armatei, după o îndelungată carieră militară, pentru a deveni împărat. Unchiul său l-a adoptat pe Iustinian și a asigurat educația băiatului. Iustinian a fost foarte bine educat în domeniile jurisprudenței, teologiei și istoriei romane. Cariera sa militară s-a caracterizat printr-o avansare rapidă, care s-a deschis pentru el în 518, când Iustin a devenit împărat (518–527). Iustinian a fost numit consul în 521, iar mai târziu comandant al armatei din est. El funcționa practic ca regent cu mult înainte ca Iustin să-l fi făcut asociat la tronul imperial pe data de 1 aprilie 527.
Patru luni mai târziu, la moartea lui Iustin, Iustinian a devenit suveran unic. Administrarea sa a avut un impact mondial, constituind o epocă distinctă în istoria Imperiului Bizantin și a Bisericii Ortodoxe. El a fost un om cu o capacitate neobișnuită de muncă (uneori era numit „împăratul care nu doarme niciodată”) și poseda un caracter temperat, afabil și vioi, dar era în egală măsură și fără scrupule și viclean când era nevoie. El a fost ultimul împărat care a încercat să refacă imperiul roman în teritoriile de care s-a bucurat sub Teodosie I.
S-a înconjurat de bărbați și femei cu talent extraordinar, „oameni noi”, aleși nu neapărat din rândurile aristocrației, ci pe baza meritului lor. În anul 523 s-a căsătorit cu Teodora, care era de meserie curtezană (sau actriță de la circ, după mai multe surse) și era cu 20 de ani mai tânără decât el. Conform Istoriei secrete, lucrarea polemică atribuită istoricului Procopiu din Cezareeea, lucrare notorie pentru atitudinea calomnioasă față de cuplul imperial, se spune că Iustinian ar fi întâlnit-o pe Teodora la un spectacol în care ea și o gâscă dresată jucau Leda și lebăda, o piesă care reușea să batjocorească mitologia greacă și moralitatea creștină în același timp. Iustinian nu putuse să se căsătorească cu ea mai înainte, datorită clasei sale sociale, dar unchiul său împăratul Iustin I a decretat o lege care permitea căsătoria între persoane din clase sociale diferite. Teodora a devenit foarte influentă în politica imperiului, iar mai târziu, împărații care au urmat lui Iustinian, pe baza precedentului creat de acesta, s-au putut căsători cu persoane din afara clasei aristocrate. Căsătoria a fost o sursă de scandal, dar Teodora a dat dovadă de foarte multă inteligență, înțelepciune simplă și de bun simț, de o bună judecată, fiind totodată cel mai mare susținător al lui Iustinian.
Teodora a murit în 548; Iustinian i-a supraviețuit încă aproape 20 de ani, murind pe 13 sau 14 noiembrie 565.
Realizări legislative și militare
- A se vede și: Codificarea dreptului roman
Iustinian a reușit să obțină o influență durabilă pentru reformele sale juridice, în special însumarea tuturor legilor romane, ceva ce nu mai fusese făcut înainte. Iustinian l-a angajat pe chestorul Tribonian pentru această sarcină, și a emis primul proiect pentru Corpus Juris Civilis pe data de 7 aprilie 529, în trei părți: Digeste (sau Pandectae), Institutiones (sau Institutes), și Codex–ul. Corpus reprezintă baza jurisprudenței latine (incluzând codul canonic bisericesc: "ecclesia vivit lege romana" - "Biserica trăiește sub lege romană"). El a asigurat supraviețuirea legii romane, care a trecut în vest în secolul al XII–lea, iar mai apoi și în Europa răsăriteană, inclusiv în Rusia. Aceasta a rămas influentă până în zilele noastre.
Din punct de vedere al campaniilor militare, Iustinian a avut în general succes; el a fost ultimul împărat bizantin care a avut control asupra Romei și a unor părți ale Occidentului. Ca și predecesorii săi romani și succesorii săi bizantini, Iustinian s-a angajat inițial în război împotriva Persiei sassanide. Totuși, ambițiile sale militare erau concentrate spre vestul Mediteranei, unde generalul său Belisarius a lansat un atac pentru a recuceri părți din teritoriile vechiului Imperiu roman. Belisarius a primit această sarcină ca recompensă pentru înfrângerea răscoalei Nika de la Constantinopol (532), din cauza cărora Iustinian a vrut să fugă din capitală, dar a rămas în oraș doar la sfatul Teodorei (după Procopie). În anul 533, Belisarius a recucerit Africa de nord din mâna vandalilor, iar apoi a înaintat spre Sicilia și Italia, recapturând Roma (536) și capitala ostrogotă de la Ravenna (540), în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul cu goții.
Iustinian și Ortodoxia
Iustinian s-a considerat ca fiind noul Constantin cel Mare. El a crezut într-o ordine politică, religioasă și economică creștină în toată regiunea Mediteranei, unită și condusă de la Constantinopol de un singur împărat creștin. În acest sens el și-a direcționat războaiele și colosala activitate pentru recucerirea provinciilor vestice care fuseseră invadate de triburile germanice (vandalii, herulii și, îndeosebi, ostrogoții).
Un eveniment remarcabil a avut loc în anul 529 când Academia din Atena (renumită prin faptul că fusese fondată cu secole înainte de către Platon), care contribuia la răspândirea filosofiei neoplatoniciene, a fost trecută sub controlul statului din ordinul lui Iustinian și apoi închisă. Păgânismul a fost înlăturat. Venerarea lui Ammon de la Augila din deșertul libian a fost abolită, iar cei care o venerau pe Isis pe insula lui Philae din Egipt și cei care nu s-au pocăit, au fost executați în Constantinopol. Iustinian trimitea adesea misionari care au convertit numeroase triburi. Numai în Asia Mică, Ioan, episcop al Efesului, a convertit 70.000 de păgâni.
Iustinian a avut o poziție foarte fermă în sprijinirea ortodoxiei; a luptat împotriva multor erezii în timpul domniei sale. La începutul domniei a promulgat prin lege credința în Sfânta Treime și în Întrupare și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan simbol unic al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru Sinoade Ecumenice. La porunca suveranului, al cincilea Sinodul Ecumenic a fost stabilit să aibă loc în anul 553, pentru condamnarea învățăturilor lui Origen și afirmarea definițiilor stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. De asemenea, el a încercat să asigure unitatea religioasă în cadrul Imperiului prin dialogul său (fără succes) cu non-calcedonienii. El a numit-o pe Teodora, o convertită de la monofizitism, ca trimis special pentru a trata cu cei care au respins învățăturile de la Calcedon. În afara monofizitismului, apăruseră și alte tensiuni eclesiastice între est și vest: controversa celor „Trei Capitole” ajuneses cap de listă (a se vedea legăturile externe).
Împăratul a înălțat multe biserici. El a poruncit construirea a peste 90 de biserici pentru noii convertiți și a sprijinit cu generozitate construcția de biserici în cadrul Imperiului. Cele mai frumoase clădiri din acea vreme sunt considerate a fi mănăstirea de la Sinai și Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Sub Sfântul Constantin cele mai multe biserici construite au fost dedicate Maicii Domnului. Având o vastă educație, Sfântul Iustinian s-a implicat asiduu în educația clerului și a călugărilor, cerându-le să fie instruiți în retorică, filozofie și teologie. Nu a neglijat niciun prilej pentru asigurarea drepturilor Bisericii și a clerului, pentru protejarea și extinderea monahismului: codurile sale de legi conțineau multe decrete privind donațiile, fundațiile, și administrarea proprietăților bisericești; alegerile și drepturile episcopilor, preoților, și a stareților; viața monahală, obligațiile rezidențiale ale clerului, efectuarea serviciilor divine, și jurisdicția episcopală.
Standardizarea Sfintei Liturghii de către Sfântul Iustinian a inclus Heruvicul, iar tradiția îi atribuie două cântări frecvent utilizate în Biserică, Unule Născut și Lumină lină.
În viața personală, Sfântul Iustinian era extrem de evlavios, și postea adesea. În timpul Postului Mare nu mânca pâine și nu bea vin, ci trăia doar cu apă și legume. El este de asemenea pomenit pentru promovarea ideii de „simfonie” între biserică și stat.
Totuși, Iustinian este adesea criticat de către unele surse seculare ca fiind un despot. De exemplu, hagiografia Sfântului Eutihie zugrăvește un portret mai complicat al împăratului:
- „După moartea Patriarhului Mina, Apostolul Petru i-a apărut împăratului într-o viziune și, arătând cu degetul înspre Eutihie, a spus "Lasă-l să fie făcut episcopul tău". Chiar la începutul perioadei sale în serviciul patriarhal, Sfântul Eutihie [și nu însuși împăratul Iustinian] a convocat Sinodul V Ecumenic (553), în care Sfinții Părinți au condamnat ereziile care sporeau și le-au anatemizat. Totuși, după câțiva ani a apărut în Biserică o nouă erezie: aftartodochetismul, care propovăduia incoruptibilitatea trupului lui Hristos. Sfântul Eutihie a denunțat vehement această erezie, spre care chiar împăratul Iustinian era înclinat, întorcându-și mânia asupra sfântului. Din ordinul împăratului, soldații l-au dus pe sfânt în biserică, i-au luat veșmintele patriarhale și l-au trimis în exil la mănăstirea Amasia (565).” [1]
Totuși, pr. Asterios Gerostergios în cartea sa Justinian cel Mare: Împăratul și Sfântul, respinge afirmația că Iustinian a căzut în ultimii săi ani de viață în aftartodochetism. Este în unanimitate acceptat faptul că, după o lungă domnie în timpul căreia Iustinian nu a precupețit nici un efort în încercarea de a aduce pe monofiziți înapoi la Biserica Ortodoxă, oamenii erau plictisiți de bătrânul împărat. Astfel, este acceptat faptul că Iustinian a aderat la erezia aftartodochetistă, care a fost inițial o formă extremă a monofizismului, și l-a depus pe Patriarhul Eutihie al Constantinopolului pentru presupusul lui refuz de a se conforma acestei învățături.
Presupusul decret al lui Iustinian care impunea aftartodochetismul nu s-a păstrat, iar singura sursă contemporană care face referire la acest fapt este istoricul Evagrie. Majoritatea istoricilor au acceptat informația lui Evagrie ca fiind adevărată, motivând prin faptul că Iustinian fie se convertise la erezie înainte de sfârșitul vieții sale, fie a sucombat datorită senilității. Acești istorici au relatat astfel decretul de depunere atât a lui Eutihie, cât și a lui Anastasie, patriarhul Antiohiei. Pr. Gerosterios spune:
- Că ei au fost depuși din cauza refuzului lor de a accepta edictul pe care noi nu-l considerăm a fi adevărat din următoarele motive:
- 1. Episcopul Africii de Nord, Victor, un dușman al împăratului, menționează depunerea lui Eutihie în Cronica sa, dar nu redă nici un motiv pentru aceasta. Dacă acesta ar fi știut cu adevărat ceva despre un nou edict, și dacă, și mai mult, ar fi știut de acceptarea de către Iustinian a ereziei aftartodochetiste, nu numai că ar fi amintit aceasta, dar ar fi subliniat evenimentul, pentru a-l defăima pe Iustinian care l-a exilat și trimis la închisoare.
- 2. Dacă Eutihie fusese depus din acest motiv, succesorul său, Ioan Scolasticul, ar fi trebuit să accepte un astfel de decret. Nu avem absolut nicio informație privind acceptarea edictului de către acesta, și nici o mărturie că el a acceptat erezia. Din contră, viitorul papă, Sf. Grigorie cel Mare, care era atunci reprezentantul papal la Constantinopol, îl laudă pe noul patriarh, Ioan, pentru sfințenia sa și pentru credința lui ortodoxă.
- 3. Același Grigorie îl laudă pe Iustinian pentru credința lui ortodoxă și nu face nicio referire la edict. Acesta spune că Patriarhul Eutihie era origenist. Din acest motiv, W.H. Hutton și A. Knecht au susținut că aceasta a fost cauza pentru depunerea lui Eutihie.
- 4. Când Patriarhul Eutihie s-a reîntors pe tronul său din Constantinopol în 577, nu a menționat motivele detronării sale.
- 5. Episcopul Ioan al Efesului, spre deosebire de Evagrie, nu face nicio referire la ceea ce s-a aflat în Antiohia privind depunerea lui Anastasie.
- Pentru toate motivele de mai sus, putem doar să tragem concluzia că Iustinian nu a emis niciodată sau nu a planificat să emită un edict care să impună aftartodochetismul. Un astfel de act ar fi fost în antiteză cu toată lucrarea sa teologică anterioară, și este clar că nu ar fi ajutat scopului principal de unificare. În plus, o astfel de schimbare radicală la o vârstă atât de avansată, credem că este o gândire total nenaturală. În ceea ce privește depunerea celor doi Patriarhi menționați, credem că nu are nicio legătură cu un astfel de edict, deoarece nu există nicio bază din sursele contemporane pentru o astfel de concluzie. Noi suntem de părere că depunerea lor s-a datorat altor motive, probabil nesupunerea la ordinele împăratului. [2]
Grija față de viața monahală
Unele legi reglementau alegerea starețelor și stareților și dădeau norme de disciplină în mănăstiri.
Se poate spune că Iustinian a arătat o mare grijă pentru mănăstiri. În preambulul legilor sale privitoare la viața monahală, el își arată prețuirea pentru mănăstiri, pe care le socoate foarte utile societății, din cauza rugăciunilor, pe care le adresează lui Dumnezeu, pentru bunăstarea imperiului, cei care au îmbrăcat haina îngerească. Statul are, deci, interes să favorizeze dezvoltarea mănăstirilor, dar în același timp și dreptul să ceară ca monahii să respecte disciplina îngerească și îndeplinirea regulilor fixate.
Iustinian a pus accentul pe viața în comun (chinovitică), obligând pe toți călugării să trăiască în mănăstiri sub conducerea egumenului. El era împotriva acelor călugări rătăcitori, care-și câștigau existența cerșind și a limitat chiar numărul anahoreților (isihaștilor).
A luat măsuri severe împotriva mănăstirilor mixte, de bărbați și femei, destul de numeroase din secolul al IV-lea. Din timpul lui Iustinian cunoaștem trei tipuri de mănăstiri: de bărbați, de femei și pentru penitenți, după modelul aceleia fondate de Theodora pentru fetele pocăite.
Iustinian a precizat granițele dintre legea laică (civilă) și cea monahală, mergând atât de departe, încât a adus corecturi și hotărârilor sinoadelor. Întreaga această legislație avea la bază obligația călugărilor de a rămâne fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandonează mănăstirea trebuie adus înapoi cu forța și dacă pleacă din nou, trimis în armată, fără să poată beneficia de bunurile și de situația sa juridică anterioară.
Note
- ↑ De fapt în acea perioadă vandalii și ostrogoții se creștinaseră, dar căzuseră în erezia arianistă, ca și vizigoții din Spania.
- ↑ Nota părintelui Macarie Simonopetritul în Sinaxarul dânsului: „Istoricul Evagrie Scolasticul (Hist. ecclés. IV, 39, PG 86, 2781), binecunoscut pentru antipatia lui față de Iustinian, afirmă că, spre sfârșitul vieții, împăratul ar fi publicat un decret în favoarea aftartodochetismului, învățătura potrivit căreia, trupul lui Hristos fiind nestricăcios datorită unirii sale cu firea Sa dumnezeiască, Iisus ar fi suferit doar în aparență, în mod miraculos, din proprie voință. Am putea să ne mirăm totuși ca împăratul-teolog să fi căzut într-o formă de monofizism atât de grosier, având în vedere că toate scrierile publicate în numele său proclamă exact contrariul. Pare așadar mai plauzibil să credem că politica sa de reconciliere cu monofiziții i-a făcut pe dușmanii săi să îl acuze că ar fi căzut în erezie [cf. relatarea despre Sf Eutihie de Constantinopol, 6 apr.]. Această teză a aftartodochetismului împăratului, general acceptată în rândul istoricilor, a început de altfel să fie repusă în discuție, din perspectiva unor cercetări recente, cf. A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne, t. II/2, "L’Église de Constantinople au VIe s.", Paris, 1993, 612-620. Doar dacă nu cumva împăratul ar fi publicat într-adevăr un asemenea decret pentru a-i atrage de partea sa pe armeni, care erau adepții lui Iulian din Halicarnas. Tocmai din pricina acestei reputații a lui Iustinian, unele sinaxare, între care cel al Sf. Nicodim, care îl pomenește pe 15, au înlocuit pomenirea acestuia cu cea a lui Iustin (518-527). Este pomenit și pe 2 august. Cât despre Teodora, este dovedit faptul că arăta o mare simpatie față de Sever al Antiohiei, cel mai marcant dintre teologii monofiziți. Tocmai din acest motiv, atunci când împărăteasa i-a cerut Sf. Sava, aflat în misiune la Constantinopol, să se roage pentru ea, ca să poată avea un copil, acesta a refuzat. Dar nu putem totuși deduce din aceasta că ea ar fi împărtășit neapărat ideile monofiziților.” (traducere citat: Orthodoxwiki)
Surse și legături externe
- Justinian I at Wikipedia
- St Justinian the Emperor (OCA)
- The Three-Chapter Controversy at Wikipedia
- University of Kansas Medieval History: Reign of Justinian, 527-565
- Orthodox America: Justinian the Great, Emperor and Saint (ROCOR)
- Roman Emperors: Justinian (A very detailed history.)
- Medieval Sourcebook: Excerpts from Procopius' Secret History of Justinian and his Court (Here Procopius slanders both Justinian and Theodora with vicious abandon.)
- Come and See Icons: Justinian
- earlychurch.org: Justinian I (Very pro-Justinian and the Church.)
- Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
A se vedea și
- Codul lui Iustinian
- Codificarea dreptului roman