7 august / 20 august

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești. Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

"Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești - inclusiv trupul - și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe „veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

„El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

„Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13:43).

„Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa „vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară - alături de Domnul - Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și "neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El". Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și "închizând ușa simțurilor lor", ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație. De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față. E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci. Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

Tradiții

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

Imnografie

Tropar (Glasul 7)

Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,

arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;

strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,

pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condac (Glasul 7)

În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule,

și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta,

au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit,

să cunoască Patima cea de bunăvoie

și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.

Legături externe

• The Holy Transfiguration of our Lord God and Savior Jesus Christ OCA web site
• The Holy Transfiguration of our Lord God and Savior Jesus Christ GOARCH web site
• Transfiguration - The Orthodox Faith, by the V. Rev. Thomas Hopko
• Icon of Transfiguration

Cuviosul Or a fost unul din Părinții pustiei care a trăit în secolul al IV-lea în pustiile Egiptului, mai întâi la Schetia și apoi la Nitria. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 august.

Viața

Cuviosul Or a trăit mai întâi la Schetia, împreună cu Părinții din prima generație a Schitului, avva Macarie cel Mare (prăznuit la 19 ianuarie), avva Sisoe cel Mare (prăznuit la 6 iulie) și avva Atre (prăznuit la 8 iunie). Mai apoi, avva Or s-a mutat la Nitria împreună cu avva Atre, care i-a fost ucenic timp de mulți ani. Avva Or și avva Atre erau din regiuni diferite ale Egiptului, dar au trăit împreună în mare pace și armonie, căci ascultarea lui avva Atre era desăvârșită, iar smerenia lui avva Or era profund duhovnicească.

Avva Sisoe povestește lui avva Pistos că avva Or a fost bolnav timp de 18 ani și avva Atre îi slujea lui cu o răbdare îngerească. Într-o zi, pe când pregătea un mic pește pe care l-au primit în dar, avva Or l-a strigat „Atre, Atre!” Și numaidecât, lăsând cuțitul în mijlocul peștelui, avva Atre s-a dus la avva Or. Cum avva Sisoe, care era prezent, s-a arătat uimit de această ascultare, avva Atre, pentru a-i arăta lui avva Sisoe că ascultarea aceasta nu era a lui, ci a lui avva Or, când a fiert peștele l-a stricat intenționat și l-a dus așa lui avva Or, care l-a mâncat fără să facă nicio observație. Și când l-a întrebat pe avva Or „Bun este, avvo?”, acesta i-a răspuns „Foarte bun!”. Apoi i-a dus o altă bucată de pește, de data aceasta bine pregătit și i-a spus „L-am stricat, avvo!”, avva Or i-a răspuns „Da, l-ai stricat un pic”. Apoi a zis avva Atre lui avva Sisoe: „Ai văzut acum ascultarea bătrânului?”.

Paladie vizitează Nitria în anul 390 și stă acolo 9 ani. În Istoria lausiacă el povestește despre avva Or: „În acest munte al Nitriei a fost un bărbat nevoitor cu numele Or, a cărui virtute a mărturisit-o toată frăția, dar în mod deosebit monahia lui Dumnezeu Melania (în anul 372/374, n.n.), care a intrat în munte înainte de mine. Căci eu nu l-am apucat încă în viață. Spuneau în povestirile lor că acesta nici n-a mințit, nici n-a jurat vreodată, nici nu s-a jurat, nici n-a blestemat pe cineva, nici nu i-a vorbit cuiva fără să trebuiască.”

Apoftegme

Mai multe apoftegme din Patericul egiptean fac referire la avva Or:

Povestit-a avva Pistos zicând: ne-am dus șapte pustnici la avva Sisoe, care locuia în ostrovul Clisma, rugându-ne să ne spună vreun cuvânt și a zis: iertați-mă, sunt om prost; dar m-am dus la avva Or și la avva Atre. Și era în boală avva Or de optsprezece ani. Și le-am făcut metanie să-mi spună vreun cuvânt. Și a zis avva Or: ce pot să-ți fac? Du-te și orice vezi, fă! Dumnezeu este al celui care prisosește, adică se silește pe sine la toate. Și nu erau dintr-o enorie avva Or și avva Atre, dar a fost mare pace între dânșii până ce au ieșit din trup, căci era mare ascultarea lui avva Atre și multă smerita cugetare a lui avva Or. Și am stat câteva zile la dânșii, cercându-i și am văzut o mare minune pe care a făcut-o avva Atre. Le-au adus cineva un pește mic și a voit avva Atre să-i gătească bătrânului și avea cuțitul să taie peștele, dar l-a chemat pe el avva Or, zicând: Atre, Atre! Și el a lăsat cuțitul în mijlocul peștelui și nu a spintecat și cealaltă parte. M-am minunat de ascultarea lui cea mare pentru că nu a zis: mai așteaptă până voi spinteca peștele! Și i-am zis lui avva Atre: unde ai aflat ascultarea aceasta? Iar el mi-a zis: nu este a mea, ci a bătrânului. Atunci m-a luat, zicând: vino să vezi ascultarea lui. Căci a fiert peștele cel mic, l-a stricat și l-a pus înaintea bătrânului care a mâncat, nimic grăind. Apoi l-a întrebat: bun este, avvo? Și a răspuns: foarte bun. După aceea i-a adus lui puțin însă foarte bun și i-a zis: l-am stricat, avvo! Și a răspuns zicând: da, l-ai stricat! Și mi-a zis avva Atre: văzut-ai, că ascultarea este a bătrânului? Am ieșit, așadar de la dânșii și orice am văzut am făcut, ca să păzesc după puterea mea. Acestea le-a zis fraților avva Sisoe iar unul din noi i s-a rugat lui, zicând: rugămu-te, spune-ne și tu nouă un cuvânt! Și a zis: cel ce ține să fie nebăgat în seamă împlinește toată Scriptura. Iar altul din noi a zis: ce este înstrăinarea, părinte? Și a zis: taci și în tot locul unde te duci, zi: nu am treabă, și aceasta este înstrăinarea. (Patericul egiptean, Pistos 1)

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: cum ai lăsat Schitul, fiind cu avva Or și ai venit de ai șezut aici? Și i-a răspuns bătrânul: când a început a se înmulți Schitul, auzind eu că a adormit avva Antonie, m-am sculat și am venit aici în munte; și găsind cele de aici cu liniște, am șezut puțină vreme. I-a zis lui fratele: câtă vreme ai aici? I-a răspuns bătrânul: șaptezeci și doi de ani. (Patericul egiptean, Sisoe 28)

Pentru avva OR

1. Au spus unii despre avva Or și despre avva Teodor că puneau pământ pe chilii și au zis unul către altul: de ne va cerceta pe noi acum Dumnezeu, ce facem? Și plângând, au lăsat pământul și s-au dus fiecare la chilia sa.

2. Se spunea despre avva Or că nici n-a mințit vreodată, nici s-a jurat, nici a blestemat pe vreun om, nici a grăit fără de nevoie.

3. Zicea avva Or lui Pavel, ucenicul său: vezi, niciodată cuvânt străin să nu aduci în chilia aceasta!

4. S-a dus odată Pavel, ucenicul lui avva Or, să cumpere zmicele de finic și a aflat că alții au apucat înainte și au dat arvună; că niciodată arvună nu da avva Or la nimic, ci la vreme trimitea prețul și cumpăra. Deci s-a dus ucenicul lui în alt loc pentru zmicele de finic și i-a zis grădinarul: cineva mi-a dat odată arvună și n-a mai venit; ia tu zmicelele de finic. Și luându-le, a venit la bătrânul și a vestit lui acestea. Și dacă a auzit bătrânul, a plesnit cu mâinile, zicând: Or, nu lucrează anul acesta. Și n-a lăsat zmicelele de finic înăuntru, până ce le-a dus pe ele la locul lor.

5. Zis-a avva Or: de mă vezi că am cugetat asupra cuiva, să știi că și el același cuget îl are asupra mea.

6. Era un comis în părțile lui avva Or, care se numea Longhin și multe milostenii făcea. Și el venind la unul din părinți, l-a rugat să-l ducă la avva Or. Deci ducându-se călugărul la bătrân îl lăuda pe comis, cum că este bun și multe milostenii face. Și înțelegând bătrânul, a zis: da, bine este! Apoi a început călugărul a i se ruga, zicând: dă-i voie, avvo, să vină și să te vadă. Și răspunzând bătrânul, a zis: cu adevărat, nu va trece valea aceasta, nici nu mă va vedea.

7. L-a întrebat avva Sisoe pe avva Or, zicând: spune-mi un cuvânt. Și i-a zis: ai încredere în mine? Da, am. Apoi, a urmat: du-te și ce m-ai văzut pe mine că fac, fă și tu. Și i-a zis lui: ce să văd, părinte, la tine? Și i-a răspuns bătrânul: cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor.

8. Se spunea despre avva Or și despre avva Teodor, că puneau început bun și mulțumeau lui Dumnezeu totdeauna.

9. Zis-a avva Or: cununa călugărului este smerita cugetare.

10. Zis-a iarăși: cel ce este cinstit și lăudat mai presus de vrednicie, mult se păgubește, iar cel ce nicidecum nu este cinstit de oameni, de sus va fi slăvit.

11. Iarăși a zis: când gând de înaltă cugetare sau de mândrie va intra în tine, cercetează-ți cugetul dacă ai păzit toate poruncile, dacă iubești pe vrăjmașii tăi și te întristezi de scăderea lor și dacă te socotești pe tine rob netrebnic și mai păcătos decât toți. Și atunci nici așa să nu cugeți cele înalte, ca și cum toate le-ai isprăvit, știind că acest gând toate le prăpădește.

12. Zis-a iarăși: la toată ispita nu învinui pe nici un om ci numai pe tine singur, zicând; pentru păcatele mele mi se întâmplă aceasta.

13. A zis iarăși: să nu cugeți în inima ta asupra fratelui tău, zicând că ești mai treaz și mai nevoitor, ci pleacă-te darului lui Hristos, cu duhul sărăciei și al dragostei celei nefățarnice, ca să nu cazi în duhul laudei de sine și să-ți prăpădești osteneala. Căci scris este: celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă (1 Corinteni 10, 12), ci cu sare să fii îndulcit întru Domnul (Coloseni 4, 6).

14. Zis-a iarăși: sau fugind fugi de oameni, sau batjocorește lumea și pe oameni, făcându-te nebun pe tine la cele mai multe.

15. Zis-a iarăși: de vei cleveti pe fratele tău și te va mustra cugetul du-te și îi fă metanie și spune-i că l-ai clevetit și te păzește ca să nu mai fii batjocorit! Că moarte este sufletului clevetirea.

Surse

• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
• Patericul egiptean - ediția românească
• Les sentences des Pères du désert - collection alphabétique, Solesmes, 1981
• Jean-Claude Guy, Les apophtegmes des Pères. Collection systématique. Vol. 1 : Chapitres I-IX, Cerf, Paris 1993 (SC 387), în "Introducere" la capitolul "IV. Prosopographie des moines scétiotes", pp. 46-79.

Note

1. ↑ Paladie, Istoria lausiacă, EIBM, București, 1993, capitolul 9, p.27

Numeroși sfinți ai Bisericii au supranumele de făcător de minuni sau taumaturg, mai rar purtător de semne, pentru faptul că sunt recunoscuți în mod special pentru faptul că au făcut și fac minuni, încă din timpul vieții, și chiar după moarte.

Și unii sfinți mai noi au această reputație, precum Sfântul Nectarie din Eghina, Taumaturgul.

Minunile și vindecările pe care le fac ei sunt desigur atribuite lui Dumnezeu, sfinții fiind mijlocitorii acestui dar al lui Dumnezeu.

Spunem, de asemenea, despre unele icoane și moaște că sunt făcătoare de minuni.

Sfinți făcători de minuni

Câțiva din sfinții care poartă supranumele sau apelativul „făcător de minuni” sunt:

• Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei
• Sfântul mare mucenic Mina
• Cuviosul Tit, făcătorul de minuni
• Sf. ierarh Spiridon al Trimitundei
• Sfinții Cosma și Damian (Roma)
• Sfinții Cosma și Damian (Asia Mică)
• Sfinții Chir și Ioan
• Sf. mare mucenic Pantelimon

A se vedea și

• Sfinți
• Titlurile sfinților
• Minunea în Biblie

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august.

Viața

Sf. Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători (județul Neamț), din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Tatăl său, Ștefan Joldea, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang de comis și armaș al Cetății Neamț.

Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail.

Neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o și duhovnicul ei, precum și firea ei singuratică, a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești (în apropiere de Focșani, actualmente în comuna Urechești). De asemenea, și soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor.

La Schitul Vărzărești, se nevoiau vreo treizeci de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o și pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniștii, îndrumând-o în cele sfinte și fiindu-i ca un părinte spiritual.

Vremurile erau însă neprielnice pentru țările române. Imperiul otoman, în încercarea sa de a pătrunde până în inima Europei, asediază Viena, în 1683. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca, iar în Țara Românească Șerban Cantacuzino. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la această campanie, cu oștenii lor. Aliații turcilor, tătarii, în drumul lor spre Viena, au trecut și prin țările române. Profitând de absența celor doi voievozi români și a oștilor acestora, tătarii au jefuit cumplit zonele prin care au trecut. Primejduită fiind și mănăstirea Vărzărești, egumena Paisia a luat cu sine pe Teodora și pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) și s-au retras în locuri mai ferite, la hotarul dintre munții Buzăului și ai Vrancei. Aici au ridicat un altar și o locuință modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune și post, ziua și noaptea. Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă și istovită de nevoință și boală, s-a săvârșit din viață. Teodora, oțelită sufletește și trupește, și-a continuat însă strădaniile pustnicești.

Dupa adormirea maicii sale duhovnicești, schimonahia Paisia, și după aproape zece ani de nevoință în munții Buzăului, Cuvioasa Teodora s-a întors în Moldova. Chemată parcă de locurile copilăriei sale, s-a îndreptat spre munții Neamțului poposind mai întâi, spre a cere sfat, la Mănăstirea Neamț. Aici s-a rugat fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și s-a sfătuit cu starețul de atunci al mănăstirii, căruia îi povestește toată viața ei de mai înainte. Obișnuită cu pustnicia, îi cere acestuia binecuvântarea să petreacă în aceeași viețuire în locurile sihăstrești din apropiere. Nu de multă vreme luase ființă Schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniștire mai adâncă din mănăstirile Neamț și Secu. Starețul de la Neamț a îndrumat-o către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie. Acesta, cercetând-o și aflând darul și râvna ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mănăstire de maici”.

Așa a ajuns Cuvioasa Teodora viețuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi. Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulți ani, în post și rugăciuni, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbătă, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu știa locul unde se afla. Hainele i se rupseseră și se mai hrănea doar cu fructele pădurii. Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea și astăzi.

Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârșitul vieții ei pamântești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească. Prin voia Domnului, starețul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările fărâmituri în pustie și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Aceștia au ajuns noaptea în apropiere de peștera Cuvioasei Teodora și au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume și le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtășească. A doua zi, frații au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine și după ce Fericită Teodora și-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieștile Taine și, mulțumind Părintelui Ceresc pentru toate, și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului. Apoi călugării au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peștera în care viețuise. Se petreceau acestea în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Moaștele

Trupul Sf. Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei într-o raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni - Iași, Mihail Sturza a adus sfintele moaște în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei.

În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în peșterile de la Pecerska, așezate într-o raclă de preț, cu inscripțiile în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.

Părticele din moaștele Sf. Teodora de la Sihla se mai află și la:

• Schitul Sihla, comuna Vânători, județul Neamț;
• Mănăstirea Mihai Vodă din București.

Proslăvirea ca sfântă

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuită în fiecare an la 7 august.

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cele pământești părăsind și jugul cel aspru al pustniciei în peșterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul și lacrimile pe diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omenești și, pe mulți sihaștri din Carpați întrecând, la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peștera și pilda viețuirii. Sfântă Preacuvioasă Teodora, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

Aleasă fiind de Dumnezeu pentru viața îngerească de sihăstrie, ai părăsit cele trecătoare, Preacuvioasă, și te-ai retras la Sihla în peșteră. Şi acolo fiind hrănită de păsările cerului, neîncetat ai slăvit pe Dumnezeu cel în Treime închinat. Pentru aceasta, cu credință să strigăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Teodora!

Iconografie

Surse

• Calendar Ortodox - Sinaxar
• Wikipedia.ro - Sfânta Teodora de la Sihla

A se vedea și

• Acatistul Sfintei Teodora de la Sihla.

Legături externe

• Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla (viața și nevoințele, slujba, acatistul, icoane etc.), pe sfintiromani.ro

Pârvu Mutu (cunoscut și ca Pârvu Mutu Zugravul; n. 12 octombrie 1657, Câmpulung – d. 1735) a fost un vestit zugrav de biserici și pictor de icoane, considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai stilului brâncovenesc. Spre sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie. În anul 2017 Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit sub numele „Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”, cu data de prăznuire anuală pe 7 august.

Viața

Născut la Câmpulung (12 octombrie 1659), Pârvu Mutu era fiul preotului Ioan Pârvescu (1623-1702). Pe când avea doar șase ani, Pârvu și-a pierdut mama, care a murit de tânără. Preotul Ioan, tatăl său, s-a retras la Mănăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung, luându-l cu el și pe Pârvu. Copilul a învățat carte la sfânta mănăstire, dar atras de frumusețea icoanelor și a picturilor murale a început și el să deprindă acest minunat meșteșug. Talentul copilului a fost remarcat de monahii zugravi din mănăstire încă de la primele creații ale acestuia. Impresionat, nașul lui Pârvu, clucerul Tudoran Vlădescu, l-a trimis pe cheltuiala sa, spre desăvârșirea învățăturii, în Moldova (în partea de nord a acesteia, denumită mai târziu, după anexarea de către Imperiul Habsburgic, Bucovina), unde Pârvu și-a petrecut șase ani de ucenicie, deprinzând tainele și meșteșugul zugrăvirii icoanelor de la călugării din vestitele mănăstiri de acolo.

Ulterior, a revenit în Țara Românească, unde a pictat mai multe ansambluri murale în biserici și mănăstiri, majoritatea acestora fiind ctitorii ale familiei Cantacuzinilor și ale Sf. voievod Constantin Brâncoveanu. Este considerat ca fiind cel mai mare pictor din epoca Brâncovenilor și a Cantacuzinilor. De asemenea, el a întemeiat la București o școală pentru pictorii bisericești.

Zugravului Pârvu i s-a zis „Mutu” nu pentru că ar fi fost cu adevărat mut, ci pentru că picta numai în stare de rugăciune a minții sau sau a inimii și, fiind cu totul transportat în sfințenia icoanelor pe care le picta, nu vorbea cu cei din jur. Se spune că dacă se întâmpla totuși să vorbească, oprea lucrarea până în ziua următoare. Era nu numai un mare artist, ci și un mare rugător.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Robaia, unde a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie. A trecut la Domnul în anul 1735.

Opera

Pârvu Mutu a pictat multe ansambluri murale la mănăstiri și biserici din Țara Românească. Printre cele mai importante fresce zugrăvite de el, și dintre care unele s-au păstrat până în prezent, se numără cele de la bisericile din Filipeștii de Pădure, Bordești, Măgureni, Lespezi și Râmnicu Sărat, precum și cele de la Mănăstirea „Negru Vodă” (Câmpulung), Mănăstirea Aninoasa, Mănăstirea Mărgineni, Mănăstirea Poiana, Mănăstirea Lespezile, Mănăstirea Cotroceni, Mănăstirea Sinaia și Mănăstirea Robaia.Bisericii „Sfântul Nicolae” - Negustori din București îi aparține.

Pictura lui Pârvu Mutu impresionează prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este accentuat mai ales în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul bisericii cu hramul Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, unde sunt reprezentați nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino.

În biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Bordești, Vrancea (ctitorie din 1699 a căpitanului Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, pictată de Pârvu Mutu, ajutat de Radu Zugravu)

Un alt autoportret al lui Pârvu Mutu se află la biserica din Filipeștii de Pădure.

Proslăvirea

PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a anunțat că Sfântul Sinod, la propunerea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului și a Arhiepiscopiei Bucureștilor, va proslăvi în ședința din iulie 2017 pe marele rugător isihast și pictor Pârvu Mutu, care va avea numele de „Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”. Acest anunț a fost făcut la 22 mai 2017, în cadrul Congresului Internațional de Teologie care s-a desfășurat la București.

Proclamarea canonizării a avut loc la 6 august 2017, în ziua Schimbării la Față a Domnului, la Mănăstirea Robaia.Prăznuirea sa anuală se face pe data de 7 august.

La 7 august 2022, cu ocazia cinstirii Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul la Mănăstirea Robaia (în ziua precedentă, de Schimbarea la Față a Domnului, se împliniseră cinci ani de la proclamarea canonizării acestui cuvios), IPS Calinic al Argeșului și Muscelului spunea:

„Cum să nu apere Dumnezeu această țară care are atâția sfinți care s-au rugat, care au pictat, care ne-au lăsat aceste valori extraordinare, aceste ferestre către Împărăția lui Dumnezeu?”

Note

1. ↑ 1,0 1,1 Denis Grigorescu, Povestea impresionantă a lui Pârvu Mutu, cel mai respectat pictor de biserici din istoria României, 31 ianuarie 2017, Adevarul.ro
2. ↑ Grigore Constantinescu, Argeșul artistic. Evocări biografice, Editura Alean, Pitești, 2015, p. 207. ISBN 978-973-8170-15-5
3. ↑ 3,0 3,1 Prezentare turistică a localității Filipeștii de Pădure
4. ↑ CIMEC - Raport de cercetare arheologică: Bordești, Județul Vrancea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, accesat 10 iunie 2017
5. ↑ Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, comuna Bordești, prezentată pe site-ul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Vrancea
6. ↑ Daniela Șontică, Autoportretul lui Pârvu Mutu, 9 februarie 2022, Ziarul Lumina, accesat la 16 februarie 2022
7. ↑ 7,0 7,1 Iulian Dumitrașcu, Un nou sfânt român. Pictorul Pârvu Mutu va fi canonizat în iulie, Agenția de știri Basilica, 22 mai 2017.
8. ↑ Sorin Ionițe, Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, Agenția de știri Basilica, 6 august 2017
9. ↑ Sorin Ionițe, Sfântul Pafnutie, cinstit la Mănăstirea Robaia. Cinci ani de la proclamarea canonizării, 8 august 2022, Basilica.ro, accesat 9 august 2022

Bibliografie

• Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medieval românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 236.

Legături externe

• Dumitru Manolache, Biserica din Filipeștii de Pădure - „Voronețul Munteniei”, zugrăvit de mâna lui Pârvu Mutu, 10 octombrie 2010, Ziarul Lumina
• Dumitru Manolache, Oameni și sfinți zugrăviți de ucenicii lui Pârvu Mutu, 9 iulie 2013, Ziarul Lumina
• Pârvu Mutu - Zugravul, 23 noiembrie 2006, CrestinOrtodox.ro