18 august / 31 august

Viața

Acești sfinți au fost după trup frați gemeni, și aveau meșteșugul de tăietori sau sculptori în piatră, pe care-l învățaseră de la dascălii lor, sfinții Proclu și Maxim, care mărturisiseră pentru Hristos. După ce au mărturisit dascălii lor pentru Hristos, ei au părăsit Byzantium și s-au dus în Iliricum, în țara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, își săvârșeau meșteșugul lor pe lângă Licon ighemonul. Apoi au fost trimiși de acesta către Liciniu feciorul Elpidiei împărăteasa. Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zidească o capiște idolească, dându-le și planul acesteia. Dar sfinții luând banii, i-au împărțit la săraci; și noaptea se rugau către Dumnezeu, iar ziua lucrau tare și înfrumusețau locașul; și peste puține zile l-au și isprăvit, fiind sfinții ajutați și întăriți de îngeri. Atunci îndată Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte și fiul său Atanasie, căci îi tămăduiseră sfinții ochiul cel orb al lui. Și strângând mucenicii lui Hristos săracii, cărora le dăduseră banii, au legat idolii cu ștreanguri de grumaji, și i-au tras jos.

După aceea, aprinzând lumânări multe, au închinat biserica lui Dumnezeu și o sfințiră lui Hristos, zicând: „Slava Ție, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor și bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar dacă a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit să se aprindă un cuptor și să bage în el pe săracii care luaseră banii și sfărâmaseră idolii; în care aceia și-au dat sufletele.

Iar Sfinții Flor și Lavru, fiind legați la roata unui car, au fost bătuți, apoi au fost trimiși la ighemonul Licon, care i-a băgat într-un puț adânc, unde se rugau lui Dumnezeu și pentru cei ce aveau să le facă pomenirea, și pentru bunăstarea lumii, pentru încetarea prigoanei; și așa și-au dat sufletele.

Un secol mai târziu, moaștelor lor au fost găsite printr-o minune și anume că caii nu vroiau să bea apă decât din locul acela unde muriseră sfinții. Și așa au fost scoase cinstitele lor moaște din puț neputrezite, și așezate cu cinste în racle, care izvorau miruri și izvoare de tămăduiri celor ce se apropiau de ele. Iar mai apoi moaștele au fost mutate la Constantinopol.

Imnografie

Tropar (glasul 4)

Pe prea împodobita și de Dumnezeu înțelepțita doime cea prea luminoasă, pe fericitul Flor și pe prea cinstitul Lavru, după vrednicie să-i lăudăm credincioșii, care cu osârdie au propovăduit întru arătarea tuturor pe Treimea cea nezidită. Pentru aceasta pătimind până la sânge, s-au încununat cu cunună prea luminoasă, și se roagă lui Hristos Dumnezeu, ca să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul 8)

Pe Mucenicii cei bine credincioși, și cugetători de Dumnezeu, pătimitorii lui Hristos, lumea cu prea mărire cinstim astăzi pe Flor și pe Lavru, pentru ca să câștigăm prin rugăciunile lor Dar și milă, și să ne mântuim de năpăști, și din primejdii, de urgie și de scârbe, în ziua judecății.

Legături externe

• ro: Sinaxar
• en: Martyr Florus of Illyria — pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America.

Cel între sfinți, părintele nostru Ioan al V-lea a fost Patriarh al Constantinopolului din 669 până în 675. În timpul vremurilor tulburi ale controverselor hristologice, el a fost un ortodox de neclintit prin credința și învățăturile sale. El este pomenit de Biserica Ortodoxă la 18 august.

Se cunosc puține despre viața lui. Înainte de a fi ales ca patriarh, Ioan a fost protopop de Constantinopol, ca Protekdikos și Chartophylax al Patriarhiei și schevofilax al catedralei Sfânta Sofia.

Perioada păstoririi sale este nesigură, deoarece izvoare diferite au înregistrat perioade diferite. Calist Nichifor menționează patru ani și câteva luni în timp ce lista lui Leoglavius și Nichifor menționează cinci ani și nouă luni. Teofan vorbește de șase ani. Ioan a fost patriarh în timpul domniei Sfântului și drept-credinciosului împărat Constantin cel Nou (Constantin al IV-lea, 668-685).

Izvoare

• en:Ec-patr: John V
• en:OCA:Saint John V, Patriarch of Constantinople

Ioan de la Rila (n. 876 - m. 18 august 946) a fost un mare ascet și părinte duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Bulgare și a poporului bulgar. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 18 august - data trecerii la Domnul - și la 19 octombrie - data mutării moaștelor.

Viața

Sf. Ioan s-a născut în anul 876 în satul Skrino în ținutul Sredeț (astăzi Sofia).

După ce și-a pierdut părinții, băiatul a devenit văcar pentru a se ține departe de lume. Odată stăpânul l-a bătut pentru că îi pierduse o vacă cu vițelul ei. Băiatul a plâns îndelung și s-a rugat, că Dumnezeu să-l ajute. Când a găsit vaca și cu vițelul și a vrut să se întoarcă acasă cu ele, apa curgea mare și cu putere în râul Struma, pe care trebuia să-l treacă. Tânărul văcar s-a rugat, și-a pus cămașa lui zdrențuită pe apă, făcu deasupra ei semnul crucii, lua vițelul în brațe și merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, până pe celălalt mal al râului unde se afla vacă.

Stăpânul, ascuns în pădure, se înspăimântă când văzu această minune. Recompensa cu generozitate pe tânăr, apoi îl alungă de la casa lui. Împărțind de pomană lucrurile sale, băiatul își părăsi satul. Nu se știe când, nici unde, sfântul a fost tuns monah.

La început și-a continuat asceza pe un deal înalt și arid, mâncând doar plante sălbatice. Adăpostul îi era un tufăriș. După puțină vreme tâlharii au venit peste el noaptea, l-au bătut și l-au scos afară de acolo. Şi-a găsit apoi o peșteră adâncă și s-a instalat în ea. Peste puțină vreme, nepotul său, Sfântul Luca, s-a instalat și el acolo.

Locul era lipsit de lume, astfel încât Sfântul Ioan a crezut la început apariția lui Luca drept o înșelăciune diavolească, dar aflând că tânărul își căuta mântuirea sufletului său, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multă vreme însă au viețuit ei împreună. Fratele sfântului Ioan i-a găsit pe asceți și cu forța și-a luat înapoi fiul. În drum spre casă tânărul a murit din cauza unei mușcături de șarpe. Fratele s-a căit și a cerut iertare călugărului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormântul tânărului cel drept ; acolo era locul său de odihnă preferat.

Sfântul Ioan a petrecut doisprezece ani în peștera pustie, apoi s-a dus în sălbăticia Rilei și s-a instalat în scorbura unui copac. Postea și se ruga mult, plângea neîncetat și mânca doar iarbă. Văzând o asemenea nevoință, Dumnezeu a făcut să crească fasole, din care sfântul a mâncat multă vreme. Fasolea și faptele sale bune l-au făcut cunoscut oamenilor.

Odată o turmă de oi speriate alergă de-a lungul potecilor abrupte și prăpăstioase, și nu s-a oprit până la locul în care viețuia călugărul. Ciobanii, urmărindu-și turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a întâmpinat prietenește : "Voi veniți aici înfometați. Luați niște fasole de la mine și mâncați". Toți mâncară și s-au îndestulat. Unul dintre ei a luat mai multă fasole ca să aibă provizii. În drum spre casă le-a oferit tovarășilor săi, dar nu era nici o boabă în păstăile șterpelite. Ciobanii se întoarseră cu căință iar bătrânul stătea drept, spunându-le zâmbind : "Vedeți, copiilor, aceste fructe sunt lăsate de la Dumnezeu că hrană în sălbăticie".

De-atunci ei începură să aducă la călugăr pe bolnavi și pe cei tulburați de duhuri necurate, pe care el îi vindecă prin rugăciune. Ca să nu cadă pradă faimei printre oameni, călugărul părăsi scorbură lui dragă și se instală pe un pisc înalt și stâncos dificil de acces, unde a sălășluit timp de șapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns până la regele bulgar Petru (927-969), care voia să îl întâlnească. Sfântul Ioan îi scrise o scrisoare, refuzând o astfel de întâlnire lipsită de smerenie.

Mai târziu Sfântul Ioan accepta sub călăuzirea lui călugări, care construiră o mănăstire cu o biserică în peștera în care Sfântul Ioan trăise mai înainte. Cu chibzuință își îndruma turma și muri la 18 august 946, la vârsta de 70 de ani.

Posteritatea

Cu cinci ani înainte de a-și da sfârșitul a scris cu mâna sa: "Un Testament pentru Discipoli", una din cele mai rafinate creații ale literaturi bulgăre vechi. Viața sfântă a ascetului și extraordinarele binecuvântări de la Dumnezeu prin rugăciunile sale fură o frumoasă predică a credinței creștine pe pământul nou creștinat al Bulgariei. În vremurile grele de luptă ale Bulgariei cu Bizanţul, sub regele bulgar din vest Samuel (976-1014), Sfântul Ioan se arata ucenicilor săi, ordonându-le să îi transfere moaștele la Sredeț (Sofia), unde Patriarhul bulgar Damian (927-972) se ascundea. Se bănuiește că transferul moaștelor a avut loc în anul 980.

Puțin mai târziu, mâna dreaptă a Sfântului Ioan de la Rila a fost dusă în Rusia, probabil în orașul Rila, unde o biserică a fost construită în numele Sfântului Ioan de la Rila, cu o capelă dedicată martirilor Flor și Lavru din Iliria, în ziua prăznuirii lor, 18 august, în care el a murit.

Numele Sfântului Ioan a fost cunoscut și iubit de poporul rus încă din vechime. Date despre moartea sfântului s-au păstrat mai ales în surse rusești, precum Mineiul pentru luna august în secolul XII și în Cronica Mazurinsk.

În anul 1183, regele maghiar Bela II (1174-1196), în timpul unei campanii împotriva grecilor, a pus stăpânire pe racla cu moaştele sfântului Ioan, împreună cu alte lucruri de pradă, şi le-a dus în oraşul Esztergom.

În anul 1187, după ce a împodobit racla, a trimis înapoi sfintele moaște cu mari onoruri. La 19 octombrie 1238 moaștele Sfântului Ioan au fost transferate în mod solemn în noua capitală, Târnovo, și depuse într-o biserică consacrată sfântului.

La 1 iulie 1469 sfintele moaște ale Sfântului Ioan de la Rila au revenit în mănăstirea sa de la Rila, unde se odihnesc și astăzi, aducând ajutor plin de har ceresc tuturor credincioșilor.

Surse

• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august18.htm
• en.orthodoxwiki.org

Cuviosul Arsenie din Paros (1800-1877), numit și Arsenie cel Nou sau Arsenie cel Nou din Paros, a fost un părinte duhovnicesc, călugăr cu daruri duhovnicești deosebite. A fost cinstit mai întâi ca sfânt local în Mitropolia de Paronaxia din Biserica Ortodoxă a Greciei, pentru ca Patriarhia Constantinopolului să-l proslăvească în 1967, cu datele de prăznuire la 31 ianuarie și 18 august (aflarea moaștelor).

Viața

Născut la Ioanina, din părinți pioși, în anul 1800, Sfântul Arsenie a rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost luat în grijă de Ieromonahul Grigorie, directorul școlii din Kydonia, în Asia Mică. În cursul ultimului an de studii, al cincilea, a fost prezentat Părintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiți părinți spirituali ai epocii, și se atașă de el.

Cum Daniel hotărâse să se retragă la Muntele Athos, tânărul său ucenic îl rugă să îl ia cu el, în ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescenților la Sfântul Munte. Înaintând grabnic în virtuțile nevoinței, smereniei și ascultării, i se dădu mantia îngerească sub numele de Arsenie. După șase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrânși să părăsească Sfântul Munte, din cauza tulburărilor și disensiunilor cauzate de controversa privind colivele și deasa împărtășanie (cf. notelor Sfinților Macarie al Corintului, prăznuit la 17 aprilie, și Nicodim Aghioritul, prăznuit la 14 iulie). Aceasta persecuție împotriva apărătorilor tradițiilor apostolice se întoarse însă în favoarea lor, deoarece, exilați în diferite regiuni din Grecia, mai ales în insule, „Colivazii” au suscitat trezirea populației la viața spirituală, și ea a rămas sensibilizată până în zilele noastre.

Cei doi Sfinți se instalară mai întâi în Mănăstirea Pendeli în Atica. Dar Revoluția fiind pe punctul de a izbucni și Daniel având premoniția că mănăstirea avea să fie distrusă de către turci, cei doi găsiră refugiu în arhipelagul Cicladelor. La Paros ei fură întâmpinați frățește de igumenul Mănăstirii din Longovarda, Filotei, care îi trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce își avea reședința în Mănăstirea Sfântul Antonie împreună cu alți călugări atoniți din partida Colivazilor. La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau să primească instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu hirotonit diacon și numit institutor. Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecești, ci el făcea mai ales efortul de a inspira elevilor săi respectul față de poruncile lui Dumnezeu și dragostea pentru virtute. Daniel spovedea pe adulți, iar Arsenie îi învăța pe copii; moravurile populației se schimbară astfel repede și atinseră un înalt nivel de calitate morală. Când la o vreme Daniel își simți sfârșitul aproape, el își sfătui discipolul să îi poarte trupul la Sfântul Munte și să își petreacă restul zilelor în pace și contemplație divină, pentru a se pregăti revederii lor în Ierusalimul celest.

Din nou orfan, dar încrezător în ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se despărți de credincioșii săi cuprinși de plâns și se îmbarca plecând spre Muntele Athos. Făcu o haltă la Paros, pentru a saluta pe Părintele Filotei și a preacinsti mormântul Părintelui Chiril, de curând decedat în micuța Mănăstire a Sfântului Gheorghe. Dar acolo, fu nevoit să cedeze insistentelor discipolilor defunctului și hotărî să rămână în această mănăstire. Ducea o viață demnă de Arsenie cel Mare, al cărui nume îl purta: mâncând doar cât să se mențină în viață, nedormind decât trei ore pe noapte și rămânând în rugăciune tot restul timpului. Progresele pe care le făcea în arta ascezei suscitară admirația generală și, contrar voinței lui, fu hirotonit preot și duhovnic de către Mitropolitul Cicladelor. Chemat de Providența spre a instrui poporul, el prefera întotdeauna că faptele sale să-i devanseze vorbele și se arata drept un model viu al desăvârșirii evanghelice. Când se ținea în Altar, semăna cu un Înger radiind iar lacrimile sale îi aduceau la pocăință pe toți cei prezenți. Asemenea virtuți atrăgeau către el, pentru a se spovedi, nu doar creștinii din Paros ci și pe cei din alte insule și din diferite orașe ale Greciei, precum și călugări din Muntele Athos și din alte mănăstiri. El îi primea pe toți cu dragoste și dădea dovadă de un fin simt de discernământ pentru a le procura remediul care convenea suferințelor lor spirituale. La moartea Igumenului, călugării îl aleseră în unanimitate pentru a-i succeda. Dar Sfântul constată la scurt timp ca această sarcină îl împiedică să își îndeplinească așa cum se cuvine datoria de păstor, de aceea demisionă și se dedică în exclusivitate rugăciunii și spovedaniei. El era părintele spiritual al Manăstirilor din Longovarda, Sfântul Gheorghe și al Schimbării la Față; iar când se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catâr, își ascundea fața cu un koukoulion - voal care acoperă capul călugărilor și care simbolizează consacrarea lor întru Dumnezeu -, pentru a nu se lăsa distras din rugăciunea cea neîncetată.

În afară suferințelor de bună voie ale ascezei, Sfântul Arsenie mai suferi și necazuri din partea unor notabili ai insulei și chiar din partea Mitropolitului, care îl suspendă provizoriu din funcțiunile sale sacerdotale. El se bucura totuși, asemeni Sfântului Pavel (II Corinteni 7, 4), în aceste frământări și se rugă pentru vrăjmașii săi. Suferi astfel din cauza tulburărilor și dezbinărilor survenite între măicuțele de la Mănăstirea Schimbării la Față, într-atât încât, mustrările sale rămânând fără ecou, se hotărî să le lase în reavoința lor. Dar pe drum, el întâlni pe Marele Mucenic Gheorghe care îl imploră să mai suporte păcatele și patimile fiilor săi spirituali, așa cum Hristos suporta păcatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se întoarse în mănăstire. Pentru insula Paros el reprezenta cu adevărat prezența lui Dumnezeu, punând capăt secetei prin rugăciunea sa și ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor. După ce a îndeplinit astfel numeroase minuni, dintre care cea mai mare fu convertirea a numeroși păcătoși, el adormi în pace la 31 ianuarie 1877.

Cultul său s-a dezvoltat spontan în rândul populației și a fost recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului în 1967, datorită eforturilor Părintelui Filotei Zervakos (trecut în lumea celor adormiți în 1979), igumen al Longovardei și demn succesor al Sfinților Colivadelor.

Surse

• https://en.orthodoxwiki.org/Arsenius_of_Paros
• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august18.htm

Bibliografie

• Constantine Cavarnos. Modern Orthodox Saints, Vol. 6: St. Arsenios of Paros. Belmont, Mass.: Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, 1978, 2nd, augmented edition, 1988. 124 pp., 4 illus. ISBN 0-914744-80-1.

Legături externe

• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august18.htm
• St Arsenius of Paros - from OCA Web site.
• Uncovering of the relics of Saint Arsenius - from OCA Web site.