9 septembrie / 22 septembrie

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie.

Viețile

Sfântul Ioachim era din tribul lui Iuda și descendent al Regelui David. Ana era fiica preotului Matan, din tribul lui Levi, asemenea Marelui Preot Aaron. Matan a avut trei fiice: Maria, Zoe și Ana. Maria s-a căsătorit în Betleem și a născut-o pe Salomeea, Zoe s-a măritat și ea în Betleem și a născut-o pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar Ana s-a măritat în Nazaret cu Ioachim și la o vârstă înaintată a născut-o pe Maica Domnului.

Ioachim și Ana au fost căsătoriți timp de cincizeci de ani fără să aibă copii. Ei au trăit în liniște și credință, folosind doar o treime din venitul lor pentru ei înșiși și dând o treime săracilor și o treime Templului, ei fiind foarte înstăriți.

Odată, pe când erau deja bătrâni și erau în Ierusalim să jertfească Domnului, Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim, „Tu nu ești vrednic să aduci jertfă cu aceste mâini sterpe”. Cei care aveau copii l-au înghiontit pe Ioachim, dându-l la o parte ca pe unul nedemn de a jertfi Domnului, căci a nu avea copii era privit atunci ca o pedeapsă divină. Acest lucru a adus multă amărăciune în sufletele celor doi soți, care ajunseseră deja la o vârstă înaintată, iar ei au plecat acasă cu inima îndurerată. Atunci, cei doi au început să se roage Domnului să facă cu ei minunea pe care El a făcut-o cu Avraam și cu Sara și să le dea un prunc care să aducă bucurie bătrâneții lor.

Domnul le-a trimis îngerul Său, care le-a dat vestea bună că vor avea „o fiică mult binecuvântată, prin care toate neamurile pământului se vor binecuvânta și prin care va veni mântuirea lumii”. Ana a rămas în curând însărcinată, iar peste nouă luni a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria. Zămislirea Maicii Domnului este prăznuită de Biserică în 9 decembrie, iar Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită pe 8 septembrie.

La vârsta de trei ani, Ioachim și Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la templu și au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, încredințând-o preotului Zaharia. Atunci, după ce părinții ei au adus sacrificii Domnului (după obiceiul vremii), au lăsat-o împreună cu celelalte fecioare în apartamentele Templului să crească acolo. Biserica prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului în 21 noiembrie.

Adormirea

În următorii șapte ani, Dreapta Ana și Ioachim au vizitat-o adesea pe Maria la Templu, până la moartea lor; aceasta a rămas însă orfană la vârsta de zece ani. Sfântul Ioachim a trăit 80 de ani, iar Ana 79 de ani. Prăznuirea adormirii Sfintei Ana are loc în 25 iulie.

Moaște

În timpul domniei Sfântului Iustinian Împăratul (527-565), a fost construită o biserică în cinstea Sfintei Ana la Deutera. Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a restaurat această biserică după ce Sfânta Ana i-a apărut soției sale însărcinate. Atunci trupul și vălul (maforionul) Sf. Ana au fost aduse la Constantinopol.

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea drepților Tăi, Doamne, prăznuind, pentru dânșii, rugămu-ne Ţie, mântuiește sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

Veselește-te acum, Ana, dezlegându-te de legăturile sterpiciunii, și hrănește pe cea Preacurată, chemând pe toți să laude pe Acela ce a dăruit din pântecele ei oamenilor pe singura Maică ce nu știe de bărbat.

La Zămislirea sfintei Ana, când a zămislit pre prea sfânta Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu (9 decembrie)

Tropar, glasul al 4-lea:

Astăzi legăturile nerodirei de fii se dezleagă, că pe Ioachim și Anna auzindu-i Dumnezeu, mai presus de nădejde arătat le-a făgăduit a naște pre Fiica lui Dumnezeu, din care însuși S-a născut cel necuprins, om făcându-se, îngerului poruncindu-i să strige ei: Bucură-te cea plină de Dar, Domnul este cu tine.

Condac, glasul al 4-lea:

Prăznueşte astăzi lumea zămislirea Anei, care s-a făcut de la Dumnezeu; pentru că aceasta a născut, pe ceea ce mai presus de cuvânt a născut pre Cuvântul.

Icos:

Tu cela ce ai dat Sarei oarecând la bătrâneţe prea adânci, cu a ta purtare de grije și făgăduință, fiu pre marele Isaac; Tu cela ce ai deschis pântecele cel sterp al Anei maicii lui Samuel proorocului tău, Atotputernice; și acum căutând spre mine, primește rugăciunile mele, și-mi plinește cererile, strigat-a cu plângere înțeleaptă Anna cea stearpă, și o a auzit pe ea Făcătorul de bine. Pentru aceasta cu bucurie a zămislit pe Fecioara, ceeace mai presus de cuvânt a născut pe Cuvântul.

La Adormirea Sfintei Ana

Tropar, glasul al 4-lea:

Pe ceea ce a născut Viața în pântece ai purtat-o, pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, de Dumnezeu gânditoare Ana. Pentru aceasta acum la primirea cerească, unde este locașul celor ce se veselesc întru slavă, bucurându-te acum te-ai mutat; cere pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dragoste iertare de greșeli, pururea fericită.

Condac, glasul al 2-lea:

Pomenirea moșilor lui Hristos să o prăznuim, cerând cu credință ajutorul lor, ca să se izbăvească de tot necazul toți cei ce cântă: Dumnezeul nostru, fii cu noi, Cel ce ai preaslăvit pe aceștia precum ai binevoit.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Drepții Ioachim și Ana se zugrăvesc după cum urmează: Dreptul Ioachim se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba rotundă. Sf. Ana se zugrăvește bătrână, purtând un chiton (veșmântul de dedesubt) roșu și un himation (veșmântul de deasupra) verde. Ei sunt zugrăviți în diferite scene din viața Maicii Domnului: zămislirea acesteia, nașterea, binecuvântarea ei de preoți și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Note

1. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 89, 138, 184, 210.

Surse

Ceea ce Biserica știe despre părinții Maicii Domnului provine din mai multe surse, în primul rând din Protoevanghelia lui Iacov.

• Saints Joachim and Anna
• The Life & Dormition of St. Anna

Legături externe

• ro: Sinaxar 9 septembrie, 25 iulie.
• ro: Sf. Părinți Ioachim și Ana, Viețile Sfinților, 9 septembrie.
• ro: Acatistul Sf. Ioachim și Ana
• ro: Troparul Sf. Ana (audio)
• ro: Minunea Sfintei Ana cu guvernatorul otoman al insulei Lemnos
• en: The Holy & Righteous Ancestors of God, Joachim and Anna (GOARCH)
• en: Holy and Righteous Ancestor of God, Joachim, Holy and Righteous Ancestor of God, Anna (OCA)
• en: Dormition of the Righteous Anna, the Mother of the Most Holy Theotokos (OCA)
• en: Dormition of St. Anna, mother of the Theotokos (GOARCH)
• en: Icon of Ss. Joachim and Anna with the Theotokos

Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona (+1789) a fost un monah rus care s-a nevoit în ținuturile Moldovei în secolul al XVIII-lea. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe 9 septembrie.

Viața

Cuviosul Onufrie s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia. În 1749 vine în ținuturile Moldovei. În anul 1764 intră în obștea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniștire. Timp de 25 de ani va viețui într-o peșteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoință, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere și neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturisește Ieromonahul Nicolae, care viețuia și el în codrii Voronei. Făgăduindu-se întru totul Domnului Hristos, a îmbrăcat schima cea mare, pe care o va primi din mâna duhovnicului său, starețul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi în locul nevoințelor sale, la peștera din preajma Sihăstriei Voronei. A adormit întru Domnul, la 29 martie 1789.

Proslăvirea

Auzindu-se până la mitropolit și la domnul țării despre Cuviosul Onufrie, în anul 1846 i s-au scos din mormânt moaștele și s-au așezat cu cinste în altarul bisericii din Mănăstirea Vorona. Iar din anul 1856, moaștele lui au fost așezate în altarul bisericii din Sihăstria Voronei. Despre acestea se scriu următoarele pe sicriașul în care se păstrează:

"1846, mai 9. În vremea egumeniei părintelui Rafail, arhimandrit și stareț al Mănăstirii Vorona, pe moșia acestei mănăstiri, în fundul moșiei, spre hotar în pădure, se găsește o sihăstrie de o sumă de bani însemnată, unde s-au nevoit mulți din părintii călugări, din care cel mai însemnat s-a aflat părintele nostru, Onufrie. În anul 1846, când au venit înălțimea sa Mihail, domnitorul tarii, la noi la mănăstire aici, și aceasta nu ne este cunoscut cum s-au înțeles sfinția sa Rafael starețul cu domnitorul din pricina dezgropării oaselor Cuviosului Onufrie, ci deodată m-am pomenit cu o poruncă în care mi se poruncea ca eu dimpreună cu părintii duhovnici Gavriil, Irinarh și Onisifor și un vătaf bătrân să ajungem pe taină la numita Sihăstrie mai din sus. Mergând, am început a săpa mormântul și la o adâncime de patru palme am aflat oasele. Toate erau învăluite cu mușchi de pământ și, scoțându-le afară, la cap am aflat o lespegioara de piatră, în care arăta de când a răposat cuviosul: 57 de ani în mormânt. Și, aducându-le la mănăstire, ni s-a poruncit să facem panihida pentru cuvios în ființa domnitorului, și aceste oase de atunci stau neîngropate până acum".

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu ostenelile sihăstriei, la viața cea fără de prihană ai ajuns, fericite, și ca un luceafăr din pământul Rusiei răsărind, întru singurătatea codrilor Moldovei te-ai sălășluit. Monahilor ai fost învățător, făcându-te pildă, prin aspra ta viețuire, Cuvioase Părinte Onufrie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

De tulburările lumești depărtându-te, casa și patria ai părăsit și pe pământul Moldovei ai trăit viață sihăstrească. Asemenea marilor cuvioși, ai ajutat pe mulți cu rugăciunile și povețele tale, Cuvioase Părinte Onufrie.

Surse

• Viața și troparul Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona, pe situl Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

Legături externe

• Viața și troparul Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona, pe situl Mitropoliei Moldovei și Bucovinei
• Viața, o icoană și imagini de la mănăstirea Sihăstria Voronei
• Vecernia Mare Acatistul și canoanele Sf. Cuvios Onufrie de la Vorona.
• Troparul Cuv. Onufrie de la Vorona (pe youtube).

Cuviosul Iosif de Volokolamsk, cunoscut și ca Iosif de Voloțk sau Iosif Voloțki (în rusă: Ио́сиф Во́лоцкий) a fost un stareț și teolog al Bisericii Rusiei, spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. El era liderul grupului care susținea dreptul mănăstirilor de a deține pământ, grup care a primit numele de „iozefiți”. El este prăznuit la 9 septembrie și 13 februarie.

Viața

Ivan Sanin (în rusă: Ива́н Са́нин) s-a născut în cnezatul Volokolamsk, la 14 noiembrie 1439, într-o familie de proprietari de pământ care dețineau orașul Iazvici-Pokrov. Tătăl său se numea Ivan iar mama sa Marina. La vârsta de șapte ani, Ivan a fost trimis să fie educat de pustnicul Arsenie de la Mănăstirea Volokoloamsk - Înălțarea Sfintei Cruci. La mănăstire, Ioan a arătat calități rare și o aptitudine rară pentru slujbele Bisericii. În 1459, Ioan a intrat în Mănăstirea Tver Savvin sub tutela pustnicului și ascetului Varsanufie. Deoarece a găsit că regulamentul monahal nu era suficient de strict, el a plecat, cu binecuvântarea lui Varsanufie, și s-a alăturat Sfântului Pafnutie din Borov. În 13 februarie 1460, Ioan a fost tuns călugăr la Mănăstirea Borov, luând numele de Iosif.

Tânărul călugăr Iosif a purtat ascultările grele puse pe umerii lui cu mult zel și iubire, alături de îndatoririle de ecleziarh pe care Sfântul Pafnutie i le-a atribuit. Înainte să moară, Sfântul Pafnutie l-a hirotonit pe Iosif la rangul de ieromonah. După moartea Sfântului Pafnutie în 1477, Iosif a devenit egumen și a început să schimbe viața monastică de la mănăstire după principiile stricte cenobitice stricte. Cu toate acestea, majoritatea călugărilor au obiectat cu putere la ideile lui Iosif. Vizitarea împreună cu pustnicul Gherasim a câteva mănăstiri cenobitice din Rusia, printre care și Mănăstirea Sfântul Chiril Lacul Alb doar i-au întărit convingerile sale referitoare la viața monahală.

La dorința cneazului de Volokolamsk, s-a întors la Borov, unde Sfântul Iosif a continuat să întâmpine rezistența fraților săi de călugărie. Astfel, el a obținut aprobarea să deschidă o nouă mănăstire după regula cenobitică strictă. Împreună cu șapte călugări asemănători în concepție, el s-a reîntors la Volokolamsk unde, cu aprobarea cneazului Boris Vasilievici, fratele Marelui Cneaz Ivan al III-lea al Moscovei, Sfântul Iosif a înființat în acest cnezat Boris Mănăstirea Adormirii Preasfintei Maici a Domnului la confluența râurilor Struga și Sestra. Ziua de 15 august 1479, când a avut loc târnosirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, biserică din lemn, marchează înființarea mănăstirii care mai târziu a primit numele de Mănăstirea Iosif-Volokolamsk, după fondatorul ei.

Mănăstirea s-a ridicat repede, și prin aceea că Sfântul Iosif, un zidar priceput, a ajutat pe oricine avea nevoie la construcție. Relatări despre calitatea ascetismului și exemplul lui Iosif despre viața ascetică de cumpătare și sobrietate spirituală au atras mulți călugări la această mănăstire. El veghea să se desfășoare o viață strict cenobitică în concordanță cu regulamentul pe care-l concepuse și care erau deasupra tuturor slujbelor și ascultărilor călugărilor. Regulamentul guverna toate aspectele vieții lor, „dacă veneau sau plecau, cuvintele și faptele lor”. În miezul acestui regulament se găseau regulile renunțării la orice invidie, renunțarea la voia proprie și munca constantă. Frații aveau totul în comun: haine, încălțări, hrană și alte lucruri.

De-a lungul anilor următori, mănăstirea a crescut. Au fost construite biserici din piatră și încălzite, deoarece mănăstirea a devenit școală pentru călugări vestiți. Printre ucenicii și discipolii săi se găseau mitropoliții Daniel și Macarie al Moscovei, arhiepiscopul Bassian al Rostovului și episcopii Simeon de Suzdal, Dositeu de Krutița și Sava de Krutița, numit Negru.

Sub conducerea Sfântului Iosif, mănăstirea sa a devenit centrul vieților oamenilor obișnuiți din zona înconjurătoare, furnizându-le mijloacele susținerii existenței lor atunci când ajungeau în situații grele.

În 1470, un predicator pe nume Skhariya (Zaharia), care a venit în Novgorod în suita prințului lituanian Mihail Olelkovich, a insistat pe deficiențele de credință și învățătură ale anumitor clerici insistând pe ideea auto-determinării credinței și mântuirii fiecăruia. Aceste idei au dus la desconsiderarea unor elemente de bază ale moralității populare ortodoxe: respingerea sfintelor icoane și a cinstirii sfinților și, într-un final, a însăși învățăturilor fundamentale ale Creștinismului ortodox. Adepții acestor idei au devenit cunoscuți sub numele de iudaizanți. Influența lor a ajuns până la Marele Cneaz Ivan al III-lea care le-a introdus la Moscova. Acolo, el a numit în funcție doi protopopi la Catedralele Adormirii Maicii Domnului și la Mihail Arhanghelul din Kremlin. Ulterior, un mitropolit eretic, Zosima, a fost instalat în scaunul Moscovei.

Sfântul Iosif, împreună cu Ghenadie de Novgorod, au condus lupta împotriva răspândirii acestei erezii. Iosif a scris prima sa epistolă, "Cu privire la taina Prea Sfintei treimi", în care ataca erezia, în 1477, în timp ce era călugăr la Mănăstirea Borov. La Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Volokolamsk, el a scris principalele sale lucrări, printre care și Iluminătorul (Просветитель), pe măsură ce mănăstirea devenea bastionul Ortodoxiei în lupta împotriva iudaizanților. Prin lucrările Sfântului Iosif și ale arhimandritului Ghenadie, lupta împotriva ereziei a fost victorioasă. În 1494, ereticul Zosima a fost depus. La sinoadele locale dintre 1501 și 1504, erezia iudaizanților a fost condamnată.

În timpul conflictului, Sfântul Iosif a avut parte de multe procese și necazuri. El l-a înfuriat pe Marele Cneaz Ivan al III-lea, acesta pocăindu-se de slăbiciunile sale și împăcându-se cu Iosif numai spre sfârșitul vieții sale. De asemenea, Iosif l-a înfuriat și pe cneazul Teodor, de pe domeniile Voloțk, pe pământurile căruia se găsea Mănăstirea Volokolamsk.

Iosif era apărătorul poziției care spunea că „toate proprietățile obținute de biserică sunt, în esență, proprietăți obținute de Dumnezeu, promise, încredințate și date lui Dumnezeu”. S-au emis diverse opinii despre diferențele de perspectivă și despre dezacordul dintre cei doi pedagogi ai monahismului rusesc, Sfinții Iosif din Voloțk și Nil din Sora, de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. În literatura istorică aceste poziții îi prezintă pe cei doi, de obicei, ca promotori ai două curente „contrare” în viața spirituală rusă: acțiune externă și contemplare interioară. Acest lucru este fundamental greșit. În regulamentul său, Sfântul Iosif dezvoltă amândouă aceste aspecte ale tradiției monahale rusești, care provin, fără întrerupere, de la binecuvântarea atonită primită de Sfântul Antonie al Peșterilor Kievului, transmisă Sfântului Serghie și apoi până în zilele noastre.

Sfinții Iosif și Nil sunt frați spirituali, prin aceea că activitatea spirituală și activitatea fizică sunt, de fapt, două aspecte ale aceleiași vocații hristice: o continuitate vitală a activității creatoare a lui Dumnezeu, care cuprinde atât sferele ideale cât și pe cele materiale.

Sfântul Iosif a fost un partizan puternic al ținut puternic centralizat, cu capitala la Moscova. El este printre inițiatorii poziției care consideră Biserica Rusiei ca primitoare și păstrătoare a pietății Imperiului Bizantin. Opiniile iozefiților în privința posesiunii de pământuri de către mănăstiri și în privința participării Bisericii la viața socială, i-au aruncat pe aceștia în mijlocul luptei pentru centralizarea puterii în mâinile cneazului Moscovei. Oponenții acestora erau separatiști care au încercat să discrediteze aceste opinii pentru propriul lor folos politic și care au folosit clandestin învățăturile Sfântului Nil din Sora despre „ne-posesiune”, retragerea monahilor din posesiunile și chestiunile materiale. Această presupusă opoziție a provocat o considerare eronată a ostilității dintre Sfinții Iosif și Nil. Ambele laturi ale vieții monahale coexistă legitim în tradiția monahală rusă, completându-se una pe cealaltă. Așa cum se observă din regulamentul Sfântului Iosif, bazele acestuia prevăd o desprindere completă de posesiuni și renunțarea la conceptele de „al tău - al meu”.

Sfântul Iosif a adormit în Domnul în pace în 9 septembrie 1515. Prăznuirea locală a Sfântului Iosif în Mănăstirea Volokolamsk a început în decembrie 1578, la aniversarea a o sută de ani de la înființarea mănăstirii. În 1 iunie 1591, a fost stabilită pomenirea sa în întreaga Biserică de către Patriarhul Iov al Moscovei.

Izvoare

• Venerable Joseph the Abbot of Volokolamsk, Volotsk
• Saint Joseph of Volokolamsk
• Wikipedia: Joseph Volotsky