4 noiembrie / 17 noiembrie

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioanichie cel Mare (752—846) a fost un mare monah ascet care a trăit în secolele VIII-IX și a fost un apărător al sfintelor icoane în vremea iconoclasmului. A fost un mare făcător de minuni, atât în timpul vieții cât și după adormirea sa. Prăznuirea sa se face pe 4 noiembrie în Biserica Ortodoxă.

Viața

Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Marikata din provincia Bitinia, în Asia Mică. A crescut într-o familie de ciobani. Părinții lui se numeau Miritrichie și Anastasia. Ca tânăr păstor, Ioanichie se retrăgea adeseori în singurătate și rugăciune, în timp ce păștea oile. Deși erau oameni credincioși, atât Ioanichie cât și familia sa au fost prinși în erezia stricătorilor de icoane. Când a ajuns la vârsta adultă, la 19 ani, Ioanichie s-a înrolat în garda imperială și a luptat ca soldat în armată.

În anul 788, după 17 ani de serviciu militar, pe când se întorcea spre casă dintr-o campanie victorioasă, Ioanichie s-a oprit pe la celebrul centru monastic din Olimpul Bitiniei. Aici a întâlnit un călugăr care l-a convins de greșeala ereziei iconoclaste. Atunci Ioanichie, acum în vârstă de 36 de ani, s-a pocăit numaidecât și s-a hotărât să primească tunderea monahală.

În anul 795, când bulgarii idolatri au invadat Tracia, împăratul Constantin al VI-lea a trebuit să adune o mare armată pentru a-i înfrunta și așa Ioanichie a fost rechemat în serviciul militar pentru a lupta în războaiele bizantinilor cu bulgarii. În bătălia de la Markellai, pe care bizantinii au pierdut-o, Ioanichie a arătat mult eroism, salvând viața împăratului. Atunci împăratul a vrut să-l ia în garda sa personală, dar Ioanichie a cerut și a primit de la împărat permisiunea de a se retrage din armată și s-a făcut călugăr la mănăstirea Agaures, lângă Brusa.

De aici starețul l-a trimis la mănăstirea Telaos de lângă Atroa în Olimpul Bitiniei, iar de aici a fost primit în mănăstirea Antidion, situată într-un loc mai retras, unde a rămas timp de doi ani în ascultare și multe osteneli călugărești. Tot aici a învățat să scrie și să citească, pentru nu avea niciun fel de școală, și a învățat pe de rost treizeci de psalmi. Iar mai apoi, fiind doritor de viață pustnicească, s-a retras în singurătate pe muntele Korakocephalos („Cap de corb”), în apropiere de mănăstirea Antidion. A petrecut în nevoințe vreme de mai bine de cincizeci de ani; a călătorit mult și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: vindeca bolile, alunga demonii și îmblânzea fiarele sălbatice. Era foarte înalt, bine făcut și impresiona prin forța sa fizică, însă era și mai cunoscut pentru nemăsurata lui smerenie și blândețe, făcându-se tuturor toate. A primit de la Dumnezeu și darul înainte-vederii. Între altele, a prezis moartea împăratului Nichifor în războiul cu bulgarii (811), căderea lui Mihail I Rangabe (813) și preluarea împărăției de către Leon V Armeanul (813-820), dar și înfricoșătoarele persecuții pe care acesta le-a declanșat împotriva ortodocșilor, care cinsteau icoanele.

În 824, un grup de o sută de personalități bisericești dintre cele mai ilustre ale vremii - printre care mitropoliții de Calcedon și Niceea, sfântul Teodor Studitul și Clement Notarul - l-au cercetat ca să-i ceară sfaturi duhovnicești și pentru viața Bisericii. L-au mai cercetat pentru sfat și sfântul Petru din Atroa (prăznuit la 3 ianuarie), mărturisitor pentru dreapta credință în timpul persecuțiilor iconoclaste (+837), precum și sfântul Eftimie cel Nou (prăznuit la 15 octombrie).

Cum în ultimii ani ai vieții împăratul Teofil Iconoclastul începuse să se îndoiască de convingerile sale iconoclaste (841) - sub influența patriarhului Metodie I al Constantinopolului (prăznuit la 14 iunie) și a împărătesei drept-credincioase Teodora a II-a (prăznuită pe 11 februarie) - a trimis la Ioanichie doi înalți demnitari ca să-i ceară sfatul. Bătrânul Ioanichie a fost categoric: „Cei care nu cinstesc icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților, nu vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar duce o viață cuvioasă. De asemenea, împărate, cei care disprețuiesc și batjocoresc icoanele lui Hristos vor fi aruncați în focul veșnic”. Se spune că anul următor, pe patul de moarte fiind, împăratul Teofil a cerut să i se aducă o icoană a lui Hristos, pe care a sărutat-o cu lacrimi înainte de a muri. Împărăteasa Teodora a II-a a restabilit cultul icoanelor în 842 după un sinod ținut la Constantinopol, iar pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la Biserica Sfânta Sofia. Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor - „Duminica Ortodoxiei”. În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici „Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).

Dar primii ani după restabilirea cultului icoanelor nu au fost ușori și nici cu pace pentru Biserică și pentru sfântul Ioanichie. Pentru că unii ortodocși, între care și monahii de la Mănăstirea Studion, cereau o mare severitate pentru preoții și episcopii care căzuseră în erezia iconoclastă și acum se pocăiau. Iar alții, între care patriarhul Metodie și Ioanichie, doreau ca Biserica să adopte o poziție mai indulgentă.

În 844, chilia bătrânului Ioanichie a fost incendiată, așa că sfântul, acum în vârstă de 92 de ani, a trebuit să se întoarcă la Mănăstirea Antidion. Sfântul Ioanichie a trecut la Domnul cu pace la vârsta de 94 de ani, la 4 noiembrie 846. O mare mulțime de călugări, clerici și laici s-au adunat la înmormântarea sa, iar moaștele sale au început să facă multe minuni. Sfântul Ioanichie este cinstit în Sinodiconul Ortodoxiei printre mărturisitori și numit „mare prooroc”.

Rugăciunea Sf. Ioanichie

Această rugăciune i-a fost atribuită Sf. Ioanichie cel Mare. Se spune că sfântul repeta o versiune a acestei rugăciuni intercalată între versetele din Psalmi.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție.

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Stea prealuminoasă te-ai arătat pe pământ, luminând în lume și pe cei ce sunt în negura patimilor strălucindu-i, și doctor prea tare celor bolnavi.Ci ca cel ce ai luat dar de tămăduiri, celor ce te rugăm pe tine, dă-ne toată vindecarea, ca să strigăm: Bucură-te, Părinte Ioanichie!

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa, arată că Sf. Ioanichie cel Mare se zugrăvește ca un cuvios bătrân, cu barba lungă, cu părul lung, îmbrăcat cu o singură haină, desculț și purtând în mână o cruce, zicând rugăciunea sa: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție”.

Note

1. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, editura Sophia, București, 2000, p. 160 și 190. ISBN 973-99692-0-8.

Surse

• OrthodoxWiki:Ioannikios the Great, după: Saint Ioannikios the Great of Olympus
• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos-Petras

Legături externe

• ro: Sinaxar 4 noiembrie, Sf. Ioanichie cel Mare, Viețile Sfinților - 4 noiembrie.
• ro: Viața Cuviosului Părintelui nostru Ioanichie cel Mare
• ro: Proloagele, 4 noiembrie, Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare de la Olimp.
• en: OCA: Venerable Joannicius the Great
• en: The Venerable Joannicius The Great † NOVEMBER 4, 846 (ROCOR)
• en: The Venerable Ioannicius the Great (Proloagele de la Ohrida)]

Sfântul sfințit mucenic Nicandru al Mirelor (gr. Nikandros) a fost primul episcop din Mira (Asia Mică) Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 4 noiembrie.

Viața și mucenicia

Sfântul Nicandru, împreună cu cel împreună-pătimitor Ermeu (Herma/Hermas) preotul, a trăit în a doua jumătate a secolului I. Au fost următori ai sfântului apostol Tit, primul episcop al Cretei (prăznuit la 25 august), care i-a și hirotonit pentru comunitatea din Mira Lichiei (Licia).

Acești sfinți, dezlipind pe mulți de idoli și apropiindu-i de Hristos, au fost pârâți la Libaniu, comitele cetății, care i-a chinuit în felurite chipuri. Și încă fiind în viață, i-a băgat într-o groapă și i-a acoperit cu pământ. Și așa cu acea cumplită și nesuferită silă, și-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu.

Martiriul lor s-a petrecut în anul 95, sub împăratul Domițian.

A se vedea și

• Mira (Asia Mică)

Note

1. ↑ Michel Lequien, Oriens christianus in quatuor Patriarchatus digestus, Paris 1740, Vol. I, coll. 965-970

Viaţa

Sinaxarul, citând o scriere a Sfântului Apostol Zina, arată că Sfântul Apostol Tit era cretan de origine greacă, dar dintr-o familie idolatră. A primit încă din copilărie o aleasă educație grecească clasică, de care era pasionat. Nu s-a căsătorit, trăind toată viaţa în curăţie. În preajma vârstei de 20 de ani, Sfântul Tit a devenit nemulțumit doar cu educaţia clasică greacă și a cercetat, se pare în urma unor îndemnuri de Sus, Legea evreiască, fiind atras de cuvintele Profetului Isaia. Conducătorul Cretei, unchiul său, îl trimite la Ierusalim să cerceteze cele auzite despre nașterea și minunile Domnului Iisus Hristos.

Fiind în Ierusalim, Sfântul Tit a asistat la predicile Mântuitorului și a crezut în El. A fost de faţă la pătimirile și la moartea lui Iisus Hristos pe Cruce, apoi la Învierea și Înălţarea la Cer ale Mântuitorului. În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, viitorul apostol a auzit cu urechile lui cum, după coborârea Duhului Sfânt, Cei Doisprezece Apostoli vorbeau în limbi diferite, printre care era și limba vorbită în Creta (Fapte 2,11), iar atunci s-a convertit, ascultând cuvintele Sfântului Apostol Petru, fiind însă botezat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Pavel îl hirotonește episcop în cetatea Gortina din insula Creta și, ulterior, îi trimite o epistolă, care îi poartă numele. Sfântul Apostol Pavel îl menţionează frecvent ca ucenic dintre elini, tovarăș de drum și/sau trimis al său (e.g. în II Corinteni 7; 8; 12, 18, în Galateni 2, la II Timotei 4, 10).

Astfel, îl însoțește pe Sfântul Pavel în Antiohia, Seleucia, Cipru, la Salamina, în insula Pafos apoi în Perga (Pamfilia), în Antiohia (din Pisidia), apoi la Iconia, în casa Apostolului Onisifor; apoi mai departe Listra și Derbe. Mai apoi, în Creta fiind conducător un cumnat al lui Tit, merge împreună cu Sfântul Pavel acolo, propovăduind și acolo Evanghelia. Au plecat apoi mai departe în Asia, apoi la Roma, unde primind Sfântul Pavel mucenicia, Sfântul Tit s-a întors în Creta, propovăduind mai departe Evanghelia și convertindu-i la credinţa în Hristos pe compatrioţii săi. Sfântul Tit a adormit în pace la venerabila vârstă de 94 sau 97 de ani, lăsând în Creta o Biserică bine consolidată.

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Bartolomeu și Tit, rugați pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Arătându-te împreună-vorbitor cu Pavel, împreună cu dânsul nouă mai înainte ai vestit Cuvântul, Apostole, grăitorule de tainele dumnezeiescului dar, Fericite Tit. Pentru aceasta strigăm către tine: Nu înceta a te ruga pentru noi toți.

Iconografie

• Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Tit trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr fără barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

Surse

• en:Apostle Titus
• Sinaxar 25 august

Legături externe

• ro: Sinaxar 25 august
• ro: Viețile Sfinților, 25 august
• en: Apostle Titus (GOAA)
• en: Apostle Titus of the Seventy an Bishop of Crete (OCA)
• en: Titus the Apostle of the 70 (GOARCH)
• en: The Apostle Titus (Proloagele de la Ohrida)

Sfântul și dreptcredinciosul Ioan Duca al III-lea Vatațis (în greacă: Ιωάννης Γ΄ Δούκας Βατάτζης, Iōannēs III Doukas Batatzēs, în latină Ioan Ducas Vatatzes), cel Milostiv, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1221-1254. A fost un puternic apărător al credinței ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinților. Prăznuirea lui se face la data de 4 noiembrie.

Viața

Ioan al III-lea Duca Vatațis era fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce al Traciei, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împărații Isaac II Angelos și Alexios III Angelos. A avut doi frați mai mari.

Urmând tradiția familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Lascaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soț pentru fiica sa Irina și ca moștenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familiei Lascarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziție față de domnia sa, din partea fraților împăratului defunct, Alexios și Isaac.Constantinopol. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul.

Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) și „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vatațis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Lascaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui Vatațis, scrie că „iubirea de oameni” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului.

Dacă predecesorul său (Theodor I Lascaris) acordase cea mai mare atenție organizării Imperiului bizantin de Niceea ca atare, Ioan al III-lea socotea drept obiectiv al său întărirea țării, visând, totodată, să ducă la bun sfârșit opera predecesorului său și să ia Constantinopolul din mâinile latinilor. Ca să adune mijloacele necesare, basileul s-a folosit de pământurile vastelor sale domenii. Pe aceste teritorii erau create moșii imperiale, activitatea acestora aflându-se sub controlul personal al lui Ioan. Datorită unei politici fiscale înțelepte și probabil, aplicării pe scară largă a noilor metode de gospodărire, producția a atins, pe aceste moșii, un nivel foarte ridicat pentru acele timpuri. Guvernul a luat măsuri destinate să pună capăt scurgerii peste hotare a aurului. Un edict special al împăratului prescria, amenințând, în caz contrar, cu dezonoarea (termen juridic, care însemna pierderea unui șir de drepturi civile), abținerea de la cumpărarea obiectelor de lux de producție străină și limitarea la ceea ce produce pământul romeilor și pot face mâinile lor. Vatațis l-a mustrat chiar și pe fiul său, Theodor, când l-a văzut îmbrăcat în veșminte de mătase de peste mări. În urma acestor reforme, sub Ioan III, Imperiul de Niceea s-a îmbogățit fabulos într-un timp scurt. Iar, întrucât vecinii Imperiului, turcii, trăiau vremuri grele, din cauza înaintării mongolilor, și o mulțime de refugiați își căutau scăparea de nomazi pe pământurile grecilor, a crescut și numărul locuitorilor acestuia.

În lungile pagini ale analelor bizantine, nu e ușor să fie găsite personaje remarcabile ca împărații Theodor Lascaris și Ioan Duca Vatațis, care au ridicat și au ținut sus stindardul roman la Niceea, în Bitinia. Virtuțile cu care erau înzestrați fiecare nu erau deloc aceleași, ceea ce, din fericire se potrivea cu situația lor deosebită.

În timpul primelor sale eforturi, fugarul Lascaris dispunea numai de trei orașe și două mii de soldați. Domnia sa a fost marcată de fapte energice și acte generoase inspirate de disperare. Odată cu fiecare operație militară el își risca viața și coroana, iar dușmanii săi de pe Hellespont și Meandru erau surprinși de iuțeala cu care proceda și învinși de îndrăzneala lui; în timpul celor optsprezece ani victorioși ai domniei lui, principatul Niceei a cunoscut treptat măreția unui imperiu.

Tronul lui Vatațis, ginerele și urmașul său, a fost așezat pe o bază mai solidă; acesta dispunea de un câmp de activitate mai vast și de resurse mai îmbelșugate; și era în firea, cât și în interesul său, să calculeze riscurile și să pândească momentul prielnic pentru realizarea scopurilor sale. Odată cu decăderea stăpânirii latinilor asupra Constantinopolului, acțiunile politice și militare ale lui Ioan Duca Vatațis apar ca o înaintare prudentă și treptată a unui cuceritor care, în timpul unei domnii de peste treizeci de ani, a eliberat provinciile de uzurpatorii băștinași și străini până când a ajuns „să strângă ca într-un clește Constantinopolul imperial, trunchi fără frunze și sevă, menit să se prăbușească la prima lovitură de secure”

Situația relativ stabilă a Imperiului de la Niceea i-a permis lui Ioan al III-lea Duca Vatațis să înceapă o amplă campanie de izgonire a latinilor din Balcani. În anul 1235, el și-a consolidat pozițiile în Tracia, încheind o alianță cu țarul vlaho-bulgar Ioan Asan II. În primăvara anului 1235, tratatul de alianță era semnat la Gallipoli, cucerit cu puțin timp înainte de Vatațis, apoi se celebra cu mare fast la Lampsaca căsătoria fiului împăratului (viitorul împărat Teodor al II-lea) cu fiica lui Ioan Asan II. Aliații au început asediul Constantinopolului pe pământ și pe mare. Ostilitățile, întrerupte odată cu apropierea iernii, au fost reluate în anul 1236. Orașul asediat rezista datorită ajutorului flotei venețiene. Dar situația era atât de critică încât tânărul împărat latin Baudouin al II-lea părăsea Constantinopolul pentru a căuta un refugiu în occident. O flotă puternică - de asemenea, un rod al eforturilor lui Vatațis - i-a asigurat Imperiului de Niceea supremația pe mare, chiar dacă venețienii rămâneau superiori în ce privește arta bătăliilor navale.

Ioan Duca Vatațis și creștinismul ortodox

Împăratul Ioan Duca Vatațis a fost un puternic apărător al credinței ortodoxe pe tot timpul vieții sale. De asemenea, a fost vestit pentru numeroasele sale acte de milostenie creștină. A murit la 3 noiembrie 1254, în cetatea Nymphaion - a doua capitală a Imperiului de Niceea.Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului l-a proslăvit cu numele Sfântul și binecredinciosul împărat Ioan Duca Vatațis, cel Milostiv, cu dată de prăznuire la 4 noiembrie.

Note

1. ↑ 1,0 1,1 Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
2. ↑ The Encyclopedia of World History, Sixth Edition, General Editor: Peter N. Stearns, Houghton Mifflin Company, Boston, 2001. ISBN 0-395-65237-5
3. ↑ George Ostrogorsky, History of the Byzantine State, New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1969, p. 444

Surse

• Wikipedia, enciclopedia liberă - Ioan al III-lea Ducas Vatatzes

A se vedea și

• Listă a Împăraților Romani de Răsărit

Legături externe