9 noiembrie / 22 noiembrie

Sfântul ierarh Nectarie (1846-1920), făcătorul-de-minuni din Eghina (Egina), a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios și întemeietor al Mănăstirii Sfânta Treime, în insula Eghina. Cultul său ca sfânt al Bisericii a fost oficial recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în anul 1961. Prăznuirea sa se face în ziua de 9 noiembrie.

Viața

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Ortodoxă a Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orășel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinții săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici, sufletul său începe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești.

La vârsta de douăzeci de ani, povățuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, unde predă religia la o școală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primește numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viața.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-și completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepționale.

În 1882, părintele Nectarie își va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, și va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-și termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit și trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotonește mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulți ani, evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru orașul Cairo și predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe. De aceea, era mult căutat de credincioși și iubit de toți.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot așa de periculoasă, adică cu invidia celorlalți ierarhi și slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceștia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că dorește să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanțe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permițându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puțin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primește de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-și iertare de la toți, cu toate că nu greșise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci și cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiți veți fi, când vă vor ocărî și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câțiva ani predicator, profesor și director al unei școli teologice pentru preoți, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea și osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrânețe să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugărițe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viață desăvârșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire și duce o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic și pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a și adormit întru Domnul.

Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiți, orice fel de alimente și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți s-au îndestulat de hrană. De aceea, toți - mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor și vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toți, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți se foloseau de tăcerea și smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupații duhovnicești, Sfântul Nectarie a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiția Sfinților Părinți din patria sa, împotriva influențelor occidentale care asaltau țările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoința lui, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii și vorbe rele din partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau și îl acuzau, atât pe el, cât și mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simțindu-și sfârșitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala și ispita, așteptând cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viața.

După aproape două luni de suferință, Sfântul Nectarie și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaștele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată țară ortodoxă. Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfântului Nectarie și la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Imnografie

Troparul Sfântului Nectarie:

Pre cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârșiri, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioși ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăște bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

Troparul Sfântului Nectarie în format audio wma.

Sfinte moaște

Moaștele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaștele Sfântului se mai găsesc și la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).

În România, părticele din moaștele Sf. Nectarie se găsesc la:

• Mănăstirea Putna (în Sf. Altar)
• Mănăstirea Radu Vodă din București (în pronaos)
• Mănăstirea Râmeț, jud. Alba (în naos)
• Mănăstirea Comana, jud. Giurgiu
• Mănăstirea Halmyris, com. Murighiol, jud. Tulcea
• Mănăstirea Sfintei Cruci, Oradea
• Schitul "Ioan și Nectarie", Brădetu, Argeș (în naosul paraclisului)
• Schitul "Nașterea Maicii Domnului", com. Șinca Veche, jud. Brașov
• Schitul "Duminica Tuturor Sfinților", com. Șinca Nouă, jud. Brașov
• Catedrala din Sibiu
• Catedrala Episcopală din Galați
• Biserica Memorială "Mihai Viteazul" din Alba-Iulia
• Biserica Studenților, Complex Studențesc Hașdeu, Cluj-Napoca
• Biserica "Sfinții Voievozi", sat Ghimicești, com. Fitionești, jud. Vrancea
• Biserica "Sfânta Treime", loc. Bucium, jud. Brașov
• Biserica Spitalului TBC din Sibiu
• Biserica "Sfântul Ierarh Nicolae și Izvorul Tămăduirii", Spitalul Județean Sfântul Ioan cel Nou, Suceava
• Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iași (în Sf. Altar)
• Biserica "Sfinții Doctori Cosma și Damian" din cadrul Spitalului Fundeni, București
• Biserica "Sfântul Gheorghe" din Slobozia, jud. Ialomița
• Biserica "Sfânta Parascheva", din Timișoara
• Biserica "Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Visarion de Larisa" din Brașov, cartierul Craiter
• Capela cu hramul "Împărații Constantin și Elena", din cadrul Spitalului Parhon, București
• Capela "Sf. Andrei" din cadrul Spitalului Județean Galați

Sfântul Nectarie: scrieri

Sfântul Mitropolit Nectarie al Pentapolei este unul dintre cei mai mari teologi ai începutului de secol XX, cu un nivel de pregătire academică de excepție și cu o râvnă sfântă pentru propovăduire încă de mic copil. A scris numeroase lucrări de o însemnătate și consistență ce-l îndreptățesc de cuvintele "între Sfinții Părinți ai fost încununat". Astfel în Grecia au fost publicate următoarele lucrări: "Studiu istoric asupra pricinilor Schismei" (ediție princeps 1911, în 2 volume); "Catehism Ortodox" (ediție princeps Atena 1899); "Despre nemurirea sufletului și despre sfintele pomeniri" (Atena, 1901); "Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos. Studiu asupra sfintelor icoane" (reeditat la Thessalonik în 1972), "Psaltirion" pus în metru liric și cu note explicative (Atena, 1908); "Theotokarion - cântări și imne închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioarei Maria" (1907, Atena), apărut în cel puțin 6 ediții; "Cursuri de Morală creștină pentru elevii Şcolii Rizareion" (o ultimă ediție în 1992 la Atena); "Cunoaște-te pe tine însuți"; "Despre sfintele Taine"; "Hristologia..."; "Istoria Evangheliei"; "Studiu istoric despre Cinstita Cruce"; "Despre Una, Sfântă, Soborniceasca și Apostolească Biserică"; "Despre pocăință și spovedanie".

Scrieri traduse și publicate în limba română

• Despre pocăință și spovedanie (Editura Egumenița)
• Canoanele Maicii Domnului - culegere de canoane care se cântă la Pavecerniță

Cărți despre Sfântul Nectarie

• Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina – făcătorul de minuni (Traducere din limba greacă de Zenaida Anamaria Luca), Editura Sophia, 2003
• Iosif D. Agapitos, Sfântul Nectarie, sfântul iubirii, Editura Bunavestire, Galați, 2003
• diac. drd. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, 2004
• Pr. Ambroise Fontrier, Sfântul Nectarie din Eghina. Schiță biografică, Editura Sophia
• Pr. Constantin Necula, Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Oastea Domnului, 2006

Surse

• CrestinOrtodox.ro
• Macaire, hieromoine de Simonos-Petras, Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Église Orthodoxe, Thessalonique: ΤΟ ΠΕΡΙΒΟΛΙ ΤΗΣ ΠΑΝΑΓΙΑΣ
• Sinaxarul sfântului în calendar-ortodox.ro

Legături externe

• Viata si minunile Sf.Nectarie si a Sf. Ioan Rusul
• Site Sf. Nectarie
• Vecernia și Utrenia Sf. Nectarie (de descărcat în format audio)
• Imagini cu moaștele Sf. Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, icoane, fotografii etc.
• Moaștele Sf. Nectarie din Eghina, Grecia (foto)
• Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie
• Acatistul Sfantului Nectarie Făcătorul de Minuni
• Al doilea acatist al Sf. Ierarh Nectarie
• Viața Sfântului Ierarh Nectarie
• Minuni ale Sfântului Ierarh Nectarie
• (en) Viața (în engleză) și fotografii
• (en) Hotărârea Sf. Sinod al Patriarhiei Alexandriei și a întregii Africi de a cere iertare Sfântului Nectarie (engleză)
• Sfântul Nectarie, cel care i-a trimis scrisori lui Hristos, 31 iulie 2008, Raluca Brodner, Ziarul Lumina

Numeroși sfinți ai Bisericii au supranumele de făcător de minuni sau taumaturg, mai rar purtător de semne, pentru faptul că sunt recunoscuți în mod special pentru faptul că au făcut și fac minuni, încă din timpul vieții, și chiar după moarte.

Și unii sfinți mai noi au această reputație, precum Sfântul Nectarie din Eghina, Taumaturgul.

Minunile și vindecările pe care le fac ei sunt desigur atribuite lui Dumnezeu, sfinții fiind mijlocitorii acestui dar al lui Dumnezeu.

Spunem, de asemenea, despre unele icoane și moaște că sunt făcătoare de minuni.

Sfinți făcători de minuni

Câțiva din sfinții care poartă supranumele sau apelativul „făcător de minuni” sunt:

• Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei
• Sfântul mare mucenic Mina
• Cuviosul Tit, făcătorul de minuni
• Sf. ierarh Spiridon al Trimitundei
• Sfinții Cosma și Damian (Roma)
• Sfinții Cosma și Damian (Asia Mică)
• Sfinții Chir și Ioan
• Sf. mare mucenic Pantelimon

A se vedea și

• Sfinți
• Titlurile sfinților
• Minunea în Biblie

Cuvioasa Matroana din Constantinopol (Greek: Ματρώνα) sau Matrona din Perga (gr. Ματρῶνα ἡ ἐκ Πέργης) este o sfântă bizantină care a trăit în a doua jumătate a secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 9 noiembrie.

Viața

Sfânta Matroana s-a născut în orașul Perga Pamfiliei (Asia Mică), în timpul domniei împăratului Marcian (450–457)Constantinopol pentru motive legate de carieră, a luat-o cu el și pe Matroana, care avea doar cincisprezece ani. Ajunsă în capitală, ea a cunoscut o doamnă nobilă, Eugenia. Cum amândouă aveau același zel pentru Dumnezeu, obișnuiau să participe la privegherile celebrate cu ocazia sărbătorilor sfinților în numeroasele biserici ale orașului.

Dometian, observând că soția sa părăsea casa aproape în fiecare noapte, a început să bănuiască ceva rău și, crezând că se dedă la desfrâu, i-a interzis orice ieșire. Matroana a fost adânc întristată și, fiind silită să rămână acasă, se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi să-i îngăduie să se consacre liber vieții sfinte pe care o dorea cu ardoare.

Într-o zi, primind permisiunea de a merge împreună cu Eugenia la biserica Sfinților Apostoli pentru o priveghere, a întâlnit o monahie pe nume Suzana. Aceasta i-a ascultat dorința de a se dedica vieții îngerești și a acceptat să aibă grijă de fiica ei, Teodota. Astfel eliberată de grija educației copilului, Matrona s-a întors acasă și s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă este voia Sa să fugă. Noaptea a avut un vis în care și-a văzut soțul alungând-o din casa lor, iar niște călugări primind-o sub ocrotirea lor. Înțelesul acestui semn dumnezeiesc a întărit-o: s-a îmbrăcat în haine bărbătești, luând înfățișarea unui eunuc, și s-a dus din nou la biserica Sfinților Apostoli. Acolo a deschis Sfânta Evanghelie și a citit cuvintele lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze…” (Matei 16, 24). Plină de bucurie, s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântului Vasian (prăznuit la 10 octombrie), pretinzând că este un eunuc numit Babilas. A fost primită printre călugări și a devenit curând un model de virtute și râvnă în nevoință.

Dumnezeu i-a descoperit însă Sfântului Vasian că ucenicul său atât de virtuos era de fapt o femeie. El a chemat-o pe Matrona și a mustrat-o cu asprime pentru că s-a expus unor lupte mai presus de firea femeiască, riscând totodată să fie prilej de sminteală pentru ceilalți monahi. Totuși, admirându-i râvna, nu a constrâns-o să se întoarcă în lume, ci a trimis-o într-o mănăstire de femei la Emesa (azi orașul Homs, în Siria). Acolo s-a distins din nou prin numeroase virtuți. Cu cât era mai admirată, cu atât se străduia, din smerenie, să ascundă harurile primite de la Dumnezeu.

În acea vreme, la Emesa a fost descoperit în chip minunat capul Sfântului Ioan Botezătorul (cu prăznuirea pe 24 februarie). Matrona s-a dus să-l cinstească și, adunând puțin din sfântul mir care izvora de acolo, a uns ochii unui orb, care s-a vindecat. Minunea s-a răspândit pretutindeni și, în cele din urmă, soțul ei, care o căuta de multă vreme, a aflat unde se ascundea. Când el a venit la mănăstire, Matrona a fugit din nou, folosindu-se de o sfântă viclenie, și s-a dus la Ierusalim. Cum Dometian a pornit din nou în urmărirea ei, ea s-a refugiat într-un templu păgân de lângă Beirut, unde a rămas câteva zile, fiind supusă unor cumplite atacuri ale demonilor ce locuiau acolo. Totuși, nu s-a înfricoșat, ci a stăruit în post și rugăciune, fără a da atenție ispitelor.

Demonii, încercând s-o înșele, se prefăceau evlavioși și cântau împreună cu ea slujba dumnezeiască, dar, printr-un semn de la Dumnezeu, ea a descoperit înșelarea lor. Alteori, Satana i se arăta sub chipul unei femei nobile, care, prefăcându-se grijulie, îi spunea că își primejduiește sănătatea și o sfătuia să aleagă un loc cu viață mai ușoară. Matrona însă îl alunga prin rugăciune și cuvinte de foc din Sfânta Scriptură.

Luptele ei au atras curând mai multe tinere păgâne, care, dorind s-o imite, au cerut să primească sfântul botez și să trăiască sub îndrumarea ei. Sfânta Matrona a viețuit astfel o vreme împreună cu nouă ucenice în templul părăsit, dar dorea din tot sufletul să se întoarcă la Constantinopol pentru a cere sfat Sfântului Vasian. Deși se temea că va fi din nou descoperită de soțul ei, s-a întors în cele din urmă la Bizanț. Vasian a primit-o cu bucurie și i-a găsit o chilie aproape de mănăstire, unde să trăiască în pace și rugăciune.

După un timp, sfânta și-a adus acolo și ucenicele rămase la Beirut. Faima ei se răspândise deja printre femeile evlavioase din capitală, iar împărăteasa Verina, soția lui Leon I (457–474), a început să vină personal pentru a primi învățătură de la Matrona. Multe femei nobile au părăsit lumea și au ales să trăiască în sărăcie și ascultare sub îndrumarea ei. Cu darurile primite de la acestea, sfânta a construit o mănăstire, care a devenit în scurt timp una dintre cele mai renumite din Constantinopol. În fiecare zi, obștea ei creștea duhovnicește, hrănindu-se din comorile de virtuți pe care Matrona le adunase în pustnicie.

Sfânta Matroana este cunoscută ca una din personalitățile lumii bisericești care s-a opus politicii monofizite a împăratului Anastasie I Dicorus (491-518).

Până la sfârșitul vieții, Sfânta Matrona nu a slăbit deloc nevoințele sale. Ajunsă la vârsta de aproape o sută de animorții și, în clipa trecerii sale din viața aceasta, și-a mângâiat ucenicele, descriindu-le vedenia Raiului pe care Dumnezeu i-o arătase ca răsplată pentru ostenelile ei.

Posteritatea

Mănăstirea sfintei Matroana din Constantinopol a fost foarte cunoscută mult timp pentru strictețea vieții monastice și viețile virtuoase ale viețuitoarelor ei.

O primă Viață a sfintei a fost scrisă încă din secolul al VI-lea (de un autor neidentificat, probabil în mănăstirea sfintei). O a doua Viață a fost scrisă în secolul al X-lea de către sfântul Simeon Metafrastul.

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea)

Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă Matroana, duhul tău. (ed. 1893, 1954, 1983)

Condac (glasul al 2-lea)

Trupul tău cu postul ți-ai topit, în mijlocul bărbaților locuind, Matroano, la rugăciuni te-ai zăbovit, Stăpânului dumnezeiește slujind. Pentru carele toate le-ai lăsat, cu cuvioșie viața săvârșindu-ți.

Icos

Deschide-mi gura mea, Hristoase al meu, ca să laud și să spui bune nevoințele cuvioasei Tale, Iubitorule de oameni. Că toate lăsându-le și iubindu-Te pe Tine unul Mirele ei, cele de pe pământ, toate ca niște stricăcioase le-a socotit. Și chipul Crucii celei de viață purtătoare întru sine închipuindu-l, semețiile dracilor a surpat, și până în sfârșit pe dânșii i-a pierdut, cu cuvioșie viața săvârșindu-și.

Stihirile de la „Doamne strigat-am...”:

Săltările trupului le-ai supus sufletului, înţeleapto, prin ostenelile pustniciei și ai urmat lui Hristos, locuind în mijlocul pustnicilor prea cu cucernicie, o Matroano! stingând aprinderile dezmierdărilor, și aprinzând mai tare dorirea cea către Ziditorul.

Zidit-ai lui Dumnezeu locaș sfințit, spre folosul tuturor, făcându-te locaș Duhului prea înţeleapto prin curăția sufletului și ai povățuit suflete către nevoințele cele pustnicești ale pustniciei, și le-ai adus pe ele mântuite, ca o zestre Stăpânului; cu care dimpreună cu credință te cinstim.

Fecioarele au iubit pe Mirele și Domnul, ascultând de învățătura ta și lepădând neputința trupului prin Duhul, au biruit patimile cu osârdie întru bună credință, și au intrat dimpreună cu tine, Matroano, în cămara cea cerească a Mirelui, bucurându-se totdeauna.

Note

1. ↑ După alții s-ar fi născut în jurul anul 430 - cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Matrona_of_Perge
2. ↑ Cele două Vieți ale sfintei spun că sfânta „a trăit până la vârsta de o sută de ani, dintre care doar douăzeci și cinci în viața lumească”.

Surse

• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Sinomos Petras
• Mineiul lunii noiembrie
• Vita prima și Vita altera - https://sourcebooks.fordham.edu/basis/matrona.asp
• Talbot, Alice-Mary. "Holy Women of Byzantium: Ten saints lives' in English translation" (PDF). Dumbarton Oaks Research Library and Collection.

Cuvioasa maica noastră Teoctista din Lesbos, cunoscută și sub numele de Teoctista din Paros, a fost o călugăriță cu viață pustnicească în insula Paros. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 9 noiembrie.

Viața

Cele ce se cunosc despre viața sfintei Teoctista provin în cea mai mare parte din Viețile Sfinților scrise de sfântul Simeon Metafrastul

Aceasta a trăit in secolul al IX-lea și era din cetatea Metimna, în insula Lesbosrugăciune.

Iar după ce s-au împlinit treizeci și cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărțindu-se și urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Și după ce a văzut cele din biserica și s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, și iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o țesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; și fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule și nu te apropia, căci mă rușinez a mă arăta ție, femeie goală fiind". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas și temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, și stau drepți ca spinii. Iar după ce abia cu greu și-a venit în sineși, a întrebat pe ceea ce strigase, cine și de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, și apoi îți voi povesti cele despre mine". Și vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina și îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, și așa s-a arătat vânătorului: vedere minunată și înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar fața ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care ținea și cuprindea legătura vinelor și a oaselor. Și în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăși în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieștile Taine; pe care luându-le cuvioasa și făcând rugăciune, s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrabă s-a întors iarăși la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, și mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.

Note

1. ↑ Simeon Metafrastul ("the Translator"), renowned primarily for his 148 "Lives of the Saints."
2. ↑ However, due to her association with the historical and archaeologically important Church of Panagia Ekatontapyliani - Hundred Doors (Paros), the "Parians" have her classified as one of their local saints.
3. ↑ In those days, the woods covered most of the island.

A se vedea și

• Church of Panagia Ekatontapyliani - Hundred Doors (Paros)
• Mitropolia de Paronaxia

Legături externe

• Sinaxar 9 Noiembrie
• Paros Church of a Hundred Doors - Ekatontapyliani Visual Tour
• Theoctiste of Lesbos on Wikipedia

Sfântul Cuvios Simeon Metafrastul, cunoscut și sub numele de Simeon Magistrul (secolul al X-lea) a fost un om de stat, istoric și monah bizantin, autorul celei mai importante antologii de Vieți ale Sfinților din Evul Mediu bizantin. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 9 noiembrie.

Viața

Simeon Metafrastul s-a născut la Constantinopol pe vremea împăratului Leon al VI-lea Filozoful (886-912), într-una din marile familii aristocrate care avea demnități și funcții la curtea imperială. Mihail Psellos (1018-78) îl prezintă ca fiind un om de cultură, excelent retor și versat în filosofie.

Și-a început cariera de înalt funcționar imperial la curtea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (în timpul celei de-a doua domnii a acestuia, 945-959), carieră pe care a continuat-o și sub următorii trei împărați. Sub Roman al II-lea Lecapenos (959-963), Simeon Metafrastul a fost protosekretis (șef al cancelariei imperiale), cu titlul de patrician, iar după moartea împăratului, se pare că a făcut parte din consiliul de regență care a condus Imperiul Bizantin timp de șase luni. A avut un rol mai mic în administrația imperială în timpul domniei lui Nichifor al II-lea Focas (963-969). Există însă anumite indicii care par să arate implicarea sa în elaborarea legislației din timpul acestui împărat, îndeosebi legea promulgată în 964 care îngrădea creșterea marii proprietăți ecleziastice, dar încuraja ridicarea de lavre, unul dintre momentele cele mai îndrăznețe ale legislației bizantine.

După asasinarea lui Nichifor al II-lea Focas în 969, Simeon Metafrastul a deținut din nou ranguri înalte la curtea noului împărat Ioan Tzimiskes (969-976). A devenit Magistros (μάγιστρος) și a condus administrația militară, cu titlul de logothet al stratioților (λογοθέτης τοῦ στρατιωτικοῦ). A fost apoi avansat la rangul de logothet al dromului (λογοθέτης τοῦ δρόμου), post de mare prestigiu, care implica în acea perioadă relațiile cu ambasadorii puterilor străine, supravegherea cetățenilor străini și menținerea în stare de funcționare a comunicațiilor și poștei imperiale.

Dintre scrierile atribuite lui Simeon Metafrastul s-au păstrat o cronică, o colecție canonică, câteva scrisori și poezii, precum și alte scrieri de mai mică importanță. Dar marea sa operă, recunoscută în întreaga lume creștină este Menologionul său. Acesta este o colecție de vieți ale sfinților, sistematizate pentru cele douăsprezece luni ale anului, formată din aproximativ 150 de „articole” distincte, dintre care unele sunt preluate din colecții mai vechi, în timp ce altele au fost adăugate mai târziu.

Nu se cunosc amănunte despre sfârșitul vieții sale. Se pare că a căzut în dizgrație după urcarea pe tron a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976) și s-a retras într-o mănăstire, unde a murit la 28 noiembrie 987. Probabil că în această ultimă perioadă a vieții sale s-a dedicat scrierilor sale religioase.

Viețile Sfinților

Menologion-ul scris de Sf. Simeon Metafrastul a marcat o nouă etapă importantă în dezvoltarea şi codificarea hagiografiei, devenind un reper esenţial pentru toţi hagiografii (răsăriteni şi apuseni) de mai târziu.

Un Menologion este de fapt o colecție de vieți ale sfinților, aranjate în ordinea din calendar. Aprobat de Biserică, el are un caracter oficial, pe acesta bazându-se extrasele și rezumatele care sunt folosite pentru uz liturgic. Compilația lui Simeon Metafrastul este cea mai importantă dintre aceste colecții de vieți ale sfinților, fiind în același timp și cea mai importantă scriere a sa. Ei i se datorează și supranumele de Metafrast care i s-a dat lui Simeon și a fost și principalul motiv pentru care acesta a fost proslăvit ca sfânt încă din secolul al XI-lea.

Conform lui Mihail Psellos (un călugăr bizantin, scriitor, filosof, om politic și istoric din secolul al XI-lea, care a scris despre viața Sf. SimeonPorfirogenetul i-a cerut lui Simeon să revizuiască și să rescrie Viețile sfinților pentru a le face utilizabile într-o societate care devenise mai rafinată și mai pretențioasă. Această rescriere trebuie privită și în în cadrul mai larg al vastei campanii de revizuire a normelor juridice, administrative și chiar gramaticale, campanie inițiată de Constantin al VII-lea cu scopul declarat de a promova o „cultură oficială” destinată stabilizării imperiului.

Simeon a adunat un mare număr de manuscrise referitoare viețile sfinților, le-a tradus din limbile originale (greaca veche, siriacă și coptă), a selecționat textele care i s-au părut cele mai potrivite și le-a „metafrazat” (în sensul traducerii unui text prin care se urmărește interpretarea fidelă a conținutului

În forma sa finală, Menologionul lui Simeon Metafrastul cuprinde zece volume: opt volume corespund primelor patru luni ale anului bisericesc (septembrie - decembrie), iar celelalte două volume se referă la „viețile sfinților” din februarie până în aprilie (primul dintre ele), respectiv din luna august (ultimul volum). Acest lucru indică faptul că revizuirea nu a fost finalizată în totalitate (posibil să fi fost întreruptă la moartea lui Constantin al VII-lea, sau mai sigur la moartea împăratului Roman al II-lea Lecapenos, în 963). Cu toate acestea, lucrările criticilor moderni, care se străduiesc să dateze cu precizie diferitele componente ale Menologionului, sugerează că Simeon a continuat să lucreze la acesta și mai târziu, probabil până în anul 980.

Stilul redactării

Mihail Psellos insistă pe respectul lui Simeon Metafrastul față de textele originale; astfel, el spune că: „Simeon a îmbrăcat textele vechi în haine întinerite”, având grijă să nu modifice fondul aparținând istoriei sfinte.

În schimb, filologii moderni care au studiat lucrările lui Simeon au ajuns la cu totul alte concluzii. Într-adevăr, „metafraza”, așa cum este ea practicată de Simeon, „întinerește limba”, prin eliminarea cuvintelor considerate prea grosolane sau demodate și încearcă să dea un stil „literar” unor texte care cel mai adesea nu țineau seama de asemenea chestiuni. Pe de altă parte, transformarea vieților sfinților în texte literare duce la dispariția unor detalii concrete care particularizează aceste Vieți; uneori sunt eliminate episoade întregi pe care Simeon le consideră nelalocul lor. Locul acestor omisiuni este luat de figuri de stil și înflorituri retorice. Natura textului se schimbă, și acesta se transformă din biografie în elogiu, un stil literar diferit.

Este evident că miza „metafrazei” lui Simeon era „modernizarea” figurii sfântului respectiv, precum și a stilului general al hagiografiei antice. Textele sunt prelucrate de Simeon urmând gustul literar al perioadei în care a trăit. În mod inevitabil, odată cu schimbarea gusturilor literare, stilul hagiografic al lui Simeon a ajuns mai puțin atrăgător pentru cititorul modern.

O critică a Menologionului lui Simeon este greu de făcut, cu atât mai puțin cu cât este dificil de făcut distincția între munca personală a lui Simeon și lucrările colectivului care a lucrat la ordinele lui. Se regăsesc în colecție trei mari tipuri de texte: cele care au fost preluate ca atare, doar cu unele mici corecturi filologice greu perceptibile; numeroase texte retușate sau refăcute într-o mai mică sau mai mare măsură; în sfârșit, textele privitoare mai ales la viețile sfinților de dată recentă, apropiată de epoca lui Simeon, care au fost în întregime rescrise sau scrise personal de Simeon. În plus, datorită succesului colecției, aceasta a fost frecvent completată cu texte care nu apăreau în colecția originală.

Posteritatea corpusului metafrastic

Succesul acestui Menologion a fost considerabil. După publicarea corpusului metafrastic, tradiția manuscrisă a Vieților de sfinți în forma lor antică se întrerupe: manuscrisele nu au mai fost copiate, și din această cauză unele din ele s-au pierdut cu totul. În schimb, s-au păstrat și au fost identificate aproape o mie de manuscrise ale Vieților Sfinților metafrastice.

Mai mult decât atât, „stilul metafrastic” a avut o influență considerabilă asupra stilului hagiografic în secolele care au urmat, atât în Răsărit cât și în Apus, atât ca fond cât și ca formă.

Trebuie notat totodată că în secolul al X-lea, în care apare și se răspândește Menologionul metafrastic, se produce o profundă transformare atât în stilul iconografiei, cât și al imnodiei, care cunosc și ele o perioadă de înflorire, după încheierea crizei iconoclaste. În Răsărit, toate aceste elemente au rămas profund legate, mult mai evident decât în tradiția occidentală.

Cronica și alte texte

Identificarea lui Simeon Metafrastul cu Simeon Logothetul, căruia tradiția îi atribuie redactarea unei Cronici a fost susținută la sfârșitul secolului al XIX-lea de Albert Ehrhard.

O ediție critică a textului nu a fost încă publicată, ceea ce face ca textul în sine să fie greu accesibil și dificil de utilizat. Cele câteva versiuni existente au fost retușate de diferiți revizori, și de obicei îi este anexată continuarea unui Simeon Magistrul (care ar putea fi un alt apelativ al Metafrastului). O versiune pare să se oprească în anul 948, în timp ce o alta (poate continuarea acesteia) pare să fi fost redactată în timpul domniei lui Nichifor al II-lea Focas (963-969).

De la Sf. Simeon Metafrastul au rămas, de asemenea, câteva scrisori, un poem cu privire la moartea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul și un număr de scrieri religioase, imne și rugăciuni, care sunt încă folosite în liturghia ortodoxă. Un compendiu al canoanelor ecleziastice, precum și extrase din scrierile Sf. Vasile cel Mare și Sf. Macarie Egipteanul, au rămas dintr-un proiect mai amplu inițiat de Sf. Simeon Metafrastul.

A se vedea și

• Hagiografie

Note

1. ↑ 1,0 1,1 1,2 1,3 Catholic Encyclopedia (1913)/Symeon Metaphrastes, accesat 13 decembrie 2013.
2. ↑ Dintre cei patru înalți dregători (logotheți) cărora li se încredința guvernarea imperiului, „logothetul dromului” (grec. logothetes tou drómou) era inițial șeful poștei imperiale; acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”.
3. ↑ Metafrază, în: Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum, București, 2008. ISBN 9789738455269.
4. ↑ Sunt în general acceptate concluziile Societății Bollandiștilor și mai ales ale pr. Hipolytte Delehaye, care identifică 148 de Vieți care pot fi atribuite cu certitudine corpusului metafrastic, și alte două cu atribuire incertă.
5. ↑ Versiunile disponibile ale textului sunt foarte vechi și pot fi considerate complet perimate: o versiune a fost publicată la Bonn, în 1828, iar versiunea publicată în Patrologia Greacă a lui Migne, vol. 109, este o reeditare a unui text stabilit în secolul al XVII-lea.

Surse

• fr: Wikipédia: Syméon Métaphraste
• Sinaxar 9 noiembrie

Bibliografie

• Parafraza în 150 de capete a sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 5, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2001, pp. 270-336. ISBN 973-28-0969-8. [Cu o Introducere a Părintelui Dumitru Stăniloae (pp. 257-273)].
• Bibliotheca hagiographica graeca ... (3e édit., par François Halkin), Bruxelles : Société des Bollandistes, 1957, Tome III, pp. 263-264 – (donne la liste des Vies métaphrastiques)
• Gouillard, J., Syméon Métaphraste, in : Dictionnaire de Théologie catholique, XIV/2, 1941 – (donne une liste de ses poèmes)
• Migne, J. P., Patrologia Graeca, tomes 114-116 – (texte grec et trad. latine des vies, contient également l'Encomium de Psellos et un office en l'honneur de S.M)
• Theophanes continuatus, Joannes Cameniata, Symeon Magister, Georgius Monachus... ex recognitione Immanuelis Bekkeri, Bonn, 1838 (= Corpus scriptorum historiae byzantinae)- (contient la chronique de S. M., texte grec et trad. latine).
• Michel Psellos, Scripta minora... Tome 1 (édit. E. Kurtz et F. Drexl), Milan, 1936 – (Contient L'Eloge de S. M. , notre source principale. En grec, mais seule édition utilisable).
• Delehaye, H., Le Ménologe de Métaphraste, in: Analecta Bollandiana, 17, 1898, 448-452 (et nombreux autres articles du même auteur)
• (de) Ehrhard, A., Die Legendensammlung des Symeon Metaphrastes und ihr ursprunglicher Bestand, in : Festschrift zum elfhundert jahrigen Jubilaum des deutschen Campo-Santo in Rom. Freiburg 1897, pp. 46-82 (Fondamental, ainsi que d'autres articles du même auteur)
• (en) Treadgold, Warren T., The Chronological Accuracy of the Chronicle of Symeon the Logothete for the Years 813-845, in : Dumbarton Oaks Papers 33, 1979, pp. 157-97
• Congourdeau, M.-H., Syméon Métaphraste, in : Dictionnaire de Spiritualité, tome 14 (= fasc. 95), Paris, 1990 – (la meilleure synthèse actuelle)
• (de) Georgios Makris, « Symeon Metaphrastes », dans Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon (BBKL) , Band 11, Herzberg 1996 (ISBN 3-8830-9064-6), Sp.350–351. (court article fourmillant d'erreurs, mais bonne bibliographie)
• Detoraki, Marina, La Métaphrase du Martyre de S. Aréthas (BHG 166y). Entre les Actes anciens (BHG 166) et Syméon Métaphraste (BHG 167). in : Analecta Bollandiana, 120/1, juin 2002

Legături externe

• Quatre prières, de Syméon Métaphraste, en version française, telles qu'elles sont utilisées aujourd'hui dans la liturgie orthodoxe.
• Corpus scriptorum Historiae Byzantinae, site cu legături spre 50 de scrieri ale unor autori bizantini, printre care Simeon Magistrul, Theophanus Continuatus, Ioannes Cameniata, Georgius Monachus etc.
• Greek Opera Omnia by Migne Patrologia Graeca with analytical indexes

Sfântul Cuvios Ioan Colov (gr. Ιωάννης Κολοϐός ; „Colovul” însemnând: cel mic, cel pitic, cel pipernicit) din Egipt, s-a nevoit prin secolele al IV-lea și al V-lea în pustia egipteană de la Schetia. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 9 noiembrie.

Viața

Sf. Ioan Colov s-a născut pe la anul 339 în Bubastis (Egipt), într-o familie creștină săracă, și a plecat la Schetia pe la vârsta de 18 ani, unde a viețuit în Mănăstirea Sfântului Pimen cel Mare (prăznuit la 27 august). De la numele acestei pustii monastice, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viață sfântă, în tăcere și însingurare. Sfântul Ioan era un călugăr blând, smerit și muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.

Odată, sfântul Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-și mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă și să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădîndu-și hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan și-a părăsit chilia și a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungînd la ușa chiliei, Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineață. Apoi i-a spus: "Ești și tu om, și ca să mănânci, trebuie să muncești." Sf. Ioan a plâns cu amar și și-a cerut iertare (Patericul egiptean, Ioan Colov 2).

După ce și-a învățat lecția, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare și promițînd că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobișnuită, și anume să care apă și să o picure pe un băț uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit și a rodit. Părintele a luat din fructele bogate și le-a dus fraților, spunînd: "Luați și mâncați din roadele ascultării".

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuși îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era și Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) și Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).

După moartea sfântului Pamvo, avva Ioan a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei și a devenit starețul comunității. Când berberii au invadat Schetia în 395, avva Ioan și comunitatea lui s-au refugiat în apropierea Muntelui Colzim (unde viețuise mai înainte și sfântul Antonie cel Mare), aproape de localitatea Suez de azi, unde a și murit câțiva ani mai târziu, pe la anul 405.

În anul 515, moaștele sfântului Ioan Colov au fost mutate la Nitria. Prăznuirea lui a rămas în toate vechile tradiții creștine, la data de 20 phaophi în Biserica coptă, la data de 17 octombrie în Biserica catolică și la 9 noiembrie în Biserica Ortodoxă.

După tradiție Sf. Ioan Colovul a fost cel care a scris Viața Sfântului Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).

Avva Ioan Colov în Petericul egiptean

„Pentru avva Ioan Colov”:

1. Povestit-au unii pentru avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân tebeu la Schit, ședea în pustie și luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit și i-a zis lui: în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Și era departe de dânșii, încât se ducea de cu seară și venea dimineața. Iar după trei ani, a trăit lemnul și a făcut roadă și luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraților: luați, mâncați rodul ascultării!

2. Se spunea pentru avva Ioan Colov, că a zis odată fratelui său celui mai mare: voiam fără de grijă să fiu, precum îngerii sunt fără de grijă, nimic lucrând, ci nelipsit slujind lui Dumnezeu. Și dezbrăcându-se de haină, a ieșit în pustie. Și făcând o săptămână, s-a întors către fratele său și după ce a bătut în ușă, l-a auzit pe dânsul și mai înainte de a deschide, a zis: tu cine ești? Iar el a zis: eu sunt Ioan, fratele tău. Și răspunzând i-a zis lui: Ioan s-a făcut înger și nu mai este între oameni. Iar el i se ruga zicând: eu sunt! Și nu i-a deschis lui, ci l-a lăsat până dimineața să se trudească. Iar mai pe urmă, deschizându-i, i-a zis: om ești, trebuință ai să lucrezi iarăși ca să te hrănești. Și a făcut metanie, zicând: iartă-mă!

3. Zis-a avva Ioan Colov: de va voi împăratul să ia vreo cetate, apa întâi o oprește și hrana și așa vrăjmașii de foamete pierind, se supun lui! Așa și patimile trupului: dacă cu post și cu foamete va petrece omul, vrăjmașii slăbesc către sufletul lui.

4. Zis-a iarăși, că cel ce se satură și vorbește cu copil, iată, a curvit în cuget cu dânsul.

5. Zis-a iarăși că suindu-se odată pe calea Schitului cu împletitura, a văzut pe cămilar vorbind și poruncindu-se el (avva) spre mânie și lăsând vasele, a fugit.

6. Altădată iarăși la seceriș, a auzit pe un frate vorbind aproapelui cu mânie și zicând: ieși tu! Și lăsând secerișul a fugit el (avva).

7. S-a întâmplat, ca niște bătrâni ta Schit să mănânce împreună unii cu alții și era cu dânșii și Avva Ioan. Și s-a sculat un bătrân mare să dea vasul cu apă; și nimeni n-a primit să ia de la dânsul, fără numai Ioan Colov. Deci s-au mirat și i-au zis lui: cum tu mai mic decât toți fiind, ai îndrăznit să fii slujit de bătrânul? Și le-a răspuns lor: eu când mă scol să dau vasul, mă bucur daca toți vor lua, ca să am plată. Și eu dar pentru aceasta am primit, ca să-i fac lui plată, nu cumva să se mâhnească, că nici unul n-a primit de la dânsul. Și aceasta zicând s-au minunat aceia și s-au folosit de socoteala lui.

8. Șezând el odată înaintea bisericii, l-au încunjurat frații și îl întrebau pe el pentru gândurile lor și văzând unul din bătrâni și luptat fiind de zavistie, i-a zis lui: vasul tău, Ioane, este plin de otravă. I-a răspuns avva Ioan lui: așa este, avvo, și aceasta ai zis-o, că cele din afară le vezi numai; iar de ai fi văzut cele dinăuntru, ce ai fi putut zice?

9. Spuneau părinții că mâncând odată frații din milostenie, a râs un frate la masă. Și văzându-l avva Ioan, a plâns, zicând: oare ce are fratele acesta in inima lui, că a râs, având datorie mai mult să plângă, căci mănâncă dragoste?

10. Au venit odată unii din frați, ca să-l ispitească pe el. Că nu-și lăsa cugetul său ca să se răspândească, nici nu grăia vreun lucru al veacului acestuia și i-a zis lui: mulțumim lui Dumnezeu, că a plouat în anul acesta mult. Și au băut finicii și scot zmicele și găsesc frații lucrul mâinilor lor. Le-a zis lor avva Ioan: așa este Duhul Sfânt! Când se va pogorî în inimile oamenilor, se înnoiesc și scot ramuri cu frica lui Dumnezeu.

11. Se spunea despre dânsul, că a împletit odată funie de două zimbiluri și a cusut-o într-un zimbil și n-a priceput, până ce s-a apropiat de perete. Că era cugetul lui îndeletnicindu-se la privirea celor înalte.

12. Zis-a avva Ioan: asemenea sunt unui om, care șade sub un copac mare și vede fiare multe spre dânsul; și când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa și eu, șed în chilia mea și văd cugetele cele viclene deasupra mea; și când nu voi putea asupra lor, fug la Dumnezeu prin rugăciune și scap de vrăjmașul.

13. Zis-a avva Pimen pentru avva Ioan Colov, că s-a rugat lui Dumnezeu și s-au ridicat patimile de la dânsul și s-a făcut fără de grijă; și ducându-se, a spus unui bătrân: mă văd pe mine că mă odihnesc și nu am nici un război. Și i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ți vină războiul și zdrobirea și smerenia care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporește sufletul. Deci, s-a rugat și după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne. răbdare în războaie!

14. Zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie, cum trei călugări stau de această parte de mare. Și s-a făcut glas către dânșii din cealaltă parte, zicând: luați aripi de foc și veniți la mine! Și doi au luat și au zburat de cealaltă parte; iar celălalt a rămas; și plângea foarte și striga. Apoi, mai pe urmă s-au dat și lui aripi, însă nu de foc, ci slabe și neputincioase și cu osteneală cufundându-se și ridicându-se, cu necaz mult a venit de cealaltă parte. Așa și neamul acesta, deși ia aripi, însă nu de foc, ci slabe și neputincioase.

15. Un frate a întrebat pe avva Ioan, zicând: cum sufletul meu având răni; nu se rușinează a cleveti pe aproapele? I-a spus lui bătrânul o pildă pentru clevetire. Un om era sărac și avea femeie; și a mai văzut și pe alta frumoasă, și a luat-o și pe aceasta - dar erau amândouă goale. Deci făcându-se sobor într-un loc, i s-au rugat ele lui zicând: ia-ne pe noi cu tine. Și luându-le pe amândouă, le-a pus într-un pitar și intrând într-un caic, au venit la locul acela. Și după ce s-a făcut arșiță și s-au stâmpărat oamenii, căutând una și pe nimeni văzând, a sărit afară în gunoi și strângând niște trențe vechi, și-a făcut ei-și împrejurătoare și de aceea cu îndrăzneală umblă. Iar cealaltă înăuntru șezând goală, zicea: iată această femeie păcătoasă, nu se rușinează umblând goală. Și părându-i rău bărbatului său a zis: o, minune! Aceasta cel puțin își acopere rușinea sa, dar tu ești peste tot goală; și acestea grăind, nu îți este ție rușine? Așa este și clevetirea.

16. Mai zicea iarăși bătrânul fratelui, pentru sufletul cel ce va să se pocăiască. Într-o cetate era o femeie frumoasă și mulți ibovnici avea; și venind la dânsa un boier, i-a zis: făgăduiește-te mie, că vei păzi curățenia și eu te iau de femeie. Iar ea i s-a făgăduit. Și luând-o, a dus-o la casa sa. Iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: cutare boier a luat-o la casa lui. Deci de vom merge la casa lui și va afla, ne pedepsește; ci veniți pe după casă, să-i fluierăm ei și cunoscând glasul fluierăturii, se pogoară la noi și noi nevinovați ne aflăm. Iar ea auzind fluierătura, și-a astupat urechile sale și a sărit în cămara cea mai dinăuntru și a încuiat ușile. Și zicea bătrânul, că femeia păcătoasă este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile și oamenii, iar boierul este Hristos, iar casa cea mai dinăuntru este lăcașul cel veșnic , iar cei ce îi fluieră ei sunt viclenii draci, iar el (sufletul) totdeauna fuge către Domnul.

17. Suindu-se odată avva Ioan de la Schit cu alți frați, a rătăcit cel ce îi povățuia pe ei, căci era noapte. Și au zis frații către avva Ioan: ce vom face, avvo, că a pierdut fratele calea, nu cumva să murim rătăcindu-ne? Le-a zis lor bătrânul: de îi vom zice lui, se mâhnește și se rușinează. Ci iată mă fac, că eu sunt slab și zic că nu pot să merg, ci rămân aici până dimineață. Și a făcut așa. Iar ceilalți au zis: nici noi nu ne ducem, ci ședem cu tine. Și au șezut până dimineața și pe fratele nu l-au smintit .

18. Un bătrân era în Schit, ostenitor cu trupul, dar nu luător aminte cu cugetul. Deci, s-a dus la avva Ioan, să-l întrebe despre uitare. Și auzind de la dânsul cuvânt, s-a întors la chilia sa și a uitat ce i-a zis avva Ioan lui. Și s-a dus iarăși să-l întrebe. Și auzind asemenea de la dânsul cuvântul, s-a întors. Iar după ce a ajuns la chilia sa, iarăși a uitat. Și așa de multe ori mergând, când se întorcea era stăpânit de uitare. Iar după acestea întâlnindu-se cu bătrânul, i-a zis: știi avvo, că am uitat iarăși ceea ce mi-ai zis? Dar ca să nu te supăr, nu am mai venit. I-a zis avva Ioan lui: du-te de aprinde lihnarul! Și a aprins. Și i-a zis lui iarăși: mai adu alte lihnare și le aprinde dintr-însul. Și a făcut asemenea. Și a zis avva Ioan bătrânului: nu cumva s-a vătămat ceva lihnarul pentru că ai aprins dintr-însul celelalte lihnare? Zis-a: nu. Și a zis bătrânul: așa nici Ioan; dacă Schitul va veni către mine tot, nu mă va opri de la darul lui Hristos. Drept aceea, când voiești, vino, de nimic îndoindu-te! Și așa, prin răbdarea amândorura, a ridicat Dumnezeu uitarea de la bătrânul. Că aceasta era lucrarea schitioților, ca să dea osârdie celor ce erau luptați și să se silească pe sine, ca să se câștige unii pe alții spre bine.

19. A întrebat un frate pe avva Ioan zicând: ce voi face? Că de multe ori vine vreun frate să mă ia la lucru și eu sunt ticălos și slab și mă ostenesc la lucru. Deci, ce voi face pentru poruncă? Și răspunzând bătrânul a zis: Halev a zis lui Iisus fiului lui Navi: de patruzeci de ani eram, când m-a trimis Moise, robul Domnului din Cadis Varni, pe mine și pe tine la pământul acesta și acum sunt de optzeci și cinci de ani. Precum atunci eram și acum pot să ies la război (Iisus Navi, 14, 7). Drept aceea și tu, de poți, precum ieși, așa și să intri, du-te; iar de nu poți face așa, șezi in chilia ta, plângând păcatele tale. Și de te vor găsi tânguindu-te, nu te vor sili să ieși afară.

20. A zis avva Ioan: cine a vândut pe Iosif? Și a răspuns un frate, zicând: frații lui. I-a zis lui bătrânul: nu, ci smerenia lui l-a vândut. Că putea să zică, că frate al lor este și să răspundă împotrivă; ci tăcând, pentru smerenie, s-a vândut pe sine și smerenia l-a pus ocârmuitor peste Egipt.

21. Zis-a avva Ioan: sarcina cea ușoară lăsând-o, adică a ne defăima pe noi, pe cea grea o am luat, adică a ne îndrepta pe noi.

22. Acestași a zis: smerita cugetare și frica lui Dumnezeu sunt mai presus decât toate faptele bune.

23. Acestași ședea odată în biserică și a suspinat, neștiind că este cineva dinapoia lui. Deci, cunoscând, a făcut metanie, zicând: iartă-mă, avvo, că încă nu m-am învățat!

24. Acesta zicea ucenicului său: să cinstim pe Unul și toți ne cinstesc pe noi. Iar de vom defăima pe Unul care este Dumnezeu, ne defaimă pe noi toți și întru pierzare mergem.

25. Se spunea pentru avva Ioan, că a venit în biserică la Schit și auzind vorbe împotrivă ale unor frați, s-a întors la chilia sa și înconjurând-o de trei ori, așa a intrat. Iar oarecare frați văzându-l, s-au mirat de ce a făcut acesta și venind l-au întrebat, iar el le-a zis: urechile le aveam pline de cuvinte împotrivă. Deci, am înconjurat, ca să le curățesc și așa să intru cu liniștea minții mele în chilia mea.

26. A venit un frate la chilia lui avva Ioan decuseară, silindu-se să se întoarcă înapoi. Și vorbind ei despre fapte bune, s-a făcut dimineață. Și n-au cunoscut. Și a ieșit să-l petreacă și au rămas vorbind până la al șaselea ceas și l-a băgat înăuntru și gustând, așa s-a dus.

27. Zicea avva Ioan, că temniță este a ședea în chilie și a-și aduce aminte de Dumnezeu totdeauna cu trezvire. Și aceasta este: în temniță am fost și ați venit la Mine (Matei 25, 30).

28. Zis-a iarăși: cine e tare ca leul? Și pentru pântecele lui cade în cursă și toata tăria lui se smerește.

29. Spunea iarăși, că mâncând părinții Schitului pâine și sare, ziceau ei: să nu ne silim pe noi la sare și la pâine. Și așa, tari erau la lucrul lui Dumnezeu.

30. A venit un frate să ia coșnița de la avva Ioan. Și ieșind i-a zis lui: ce voiești frate? Iar el i-a zis: coșnița, avvo! Și intrând să scoată, a uitat. Și a șezut cosind. Iarăși a bătut în ușă și dacă a ieșit, îi zise lui: adu coșnița, avvo. Și intrând iarăși a șezut să coase. Și a bătut acela. Și ieșind îi zise: ce vrei frate. Iar el i-a zis: coșnița avvo. și apucându-l de mână, l-a băgat înăuntru, zicându-i: dacă zimbiluri vrei, ia și te du, că eu nu am vreme.

31. A venit odată un cămilar, ca să-i ia vasele și să se ducă în alt loc. Iar el intrând să-i aducă funia, a uitat, având mintea întinsă către Dumnezeu. Deci iarăși a supărat cămilarul, bătând în ușă. Și iarăși avva Ioan, intrând, a uitat. Iar a treia oară bătând cămilarul, intrând zicea: funie, cămilă, funie, cămilă. Și acestea zicea, ca să nu uite.

32. Acestași era fierbând cu duhul. Deci, mergând oarecare la dânsul, i-a lăudat lucrul (că lucra funie pentru coșnițe). Și a tăcut. Iarăși acela a pornit cuvânt și iarăși tăcea. A treia oară a zis celui ce venise: de când ai intrat aici ai scos afară pe Dumnezeu de la mine.

33. Au venit unii la chilia lui avva Ioan și l-au găsit dormind și un înger stând aproape și apărându-l. Și s-au dus după ce au văzut. Iar dacă s-a deșteptat, a zis ucenicului său: a venit cineva aici când dormeam eu? Zis-a acela: da, a venit cutare bătrân. Și a cunoscut avva Ioan, că de măsurile sale era bătrânul și a văzut pe înger.

34. Zis-a avva Ioan: eu vreau să se împărtășească omul câte puțin din toate faptele cele bune. Drept aceea, în fiecare și sculându-te dimineața, pune început la toată fapta bună și porunca lui Dumnezeu cu mare răbdare, cu frică și cu îndelunga răbdare, cu dragostea lui Dumnezeu, cu toată osârdia sufletului și a trupului și cu smerenie multă, cu răbdarea necazului inimii și străjuirea, cu rugăciune multă și cucerire, cu suspinuri, cu curățirea limbii și cu paza ochilor, necinstindu-te și nemâniindu-te, fiind pașnic și nerăsplătind rău pentru rău, neluând seama la greșalele altora, nemăsurându-te pe tine (cu alții), sub toată zidirea fiind, cu lepădarea de materie și de lucrurile cele trupești, cu crucea, cu nevoința, cu sărăcia duhului, cu voință și deprindere duhovnicească, cu post, cu pocăință și cu plâns, cu luptă de război, cu socoteală dreaptă, cu curățenia sufletului, cu împărtășire bună, cu liniștea rucodeliei tale, cu privegherile de noapte, cu foame și sete, cu frig și cu golătate, cu osteneli, închizându-ți mormântul, ca și cum ai fi murit acum, încât să socotești că este moartea aproape de tine în tot ceasul.

35. Se spunea despre acest avvă Ioan, că după ce venea de la seceriș, sau de la adunarea cu alți bătrâni, se îndeletnicea la rugăciune și la cugetare cu mintea și la cântarea psalmilor, până ce îi venea socoteala lui la rânduiala cea dintâi.

36. A zis unul din părinți despre dânsul: cine este Ioan? Căci cu smerenia lui, a atârnat tot Schitul de degetul lui cel mic.

37. Întrebat-a unul din părinți pe avva Ioan Colov: ce este monahul? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se ostenește; așa este monahul.

38. Zis-a avva Ioan Colov, că un bătrân oarecare duhovnicesc s-a închis pe sine în chilie și era numit în cetate și slavă multă avea și s-a vestit acestuia că vrea oarecare din sfinți să se pristăvească și deci să vină să-l heretisească mai înainte de a adormi. Și a socotit întru sine: de voi ieși ziua, vor alerga oamenii după mine și mi se face multă slavă și nu mă odihnesc cu acestea. Deci, mă voi duce seara prin întuneric și mă voi tăinui de toți. Seara dar, ieșind din chilie, ca unul ce vrea să se tăinuiască, iată de la Dumnezeu s-au trimis doi îngeri cu făclii, luminând înaintea lui. Și de aceea, toată cetatea a alergat după dânsul, căutând la slava aceea. Și pe cât i s-a părut că a fugit de slavă, mai mult s-a slăvit. La aceștia se împlinește cuvântul cel scris: tot cel ce se smerește pe sine, se va înălța (Luca 14, 11).

39. Zicea avva Ioan Colov: nu este cu putință să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelie în sus. I-au zis lui: ce este cuvântul acesta? Le-a zis lor: temelia, aproapele este, ca să-l câștig și să-l folosesc întâi. Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos.

40. Zis-a avva Ioan, că poarta cerului este smerenia. Și părinții noștri, prin multe ocări bucurându-se au intrat în cetatea lui Dumnezeu.

41. Acestași a zis fratelui său: deși foarte proști și nebăgați în seamă suntem înaintea oamenilor, să ne bucurăm pentru aceasta, ca să ne cinstim înaintea lui Dumnezeu.

42. Acestași ședea odată în Schit și frații împrejurul lui, întrebând pentru gândurile lor. Și a zis lui unul din bătrâni: Ioane, ca o femeie păcătoasă ce se împodobește pe sine, așa ești, și care își înmulțește ibovnicii săi. Și îmbrățișându-l pe el avva Ioan, a zis: adevărul zici părinte. Și după aceea l-a întrebat pe el unul din ucenicii lui, zicând: oare nu te-ai tulburat înlăuntru, avvo, Și a zis: nu. Ci precum sunt în afară, așa și înăuntru.

43. Se spunea despre avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinții și a rămas sărmană. Iar numele ei era Paisia. Deci, a socotit să-și facă gazdă de străini, casa spre primirea părinților Schitului. A rămas dar așa primind pe străini vreme multă și odihnind pe părinți; iar după o vreme, după ce a cheltuit lucrurile, a început a fi lipsită. Deci, s-au lipit de dânsa niște oameni răzvrătiți și au schimbat-o din socoteala cea bună. Și de aceea a început a petrece rău, încât a ajuns ea ca să curvească. Au auzit părinții și foarte s-au mâhnit. Și poftind pe avva Ioan Colov, i-a zis: am auzit despre sora aceea, că petrece rău și ea când putea și-a arătat mila ei către noi, iar acum noi să arătăm către dânsa milă și s-o ajutăm. Deci, ostenește-te până la dânsa și după înțelepciunea ce ți-a dat-o Dumnezeu, iconomisește cele pentru dânsa. Deci, a venit avva Ioan la dânsa și a zis bătrânei portărițe: spune stăpânei tale, că am venit eu! Iar ea I-a gonit zicând: voi dintru început ați mâncat cele ale ei și iată că este săracă. I-a zis avva Ioan: spune-i că foarte am s-o folosesc. Iar slugile ei zâmbind, îi zic lui: dar ce ai să-i dai, de voiești să te întâlnești cu dânsa? Drept aceea suindu-se bătrâna, i-a spus despre dânsul. Și îi zice ei cea tânără: acești călugări de-a pururea umblă pe lângă marea Roșie și găsesc mărgăritare. Împodobindu-se dar, a zis să-I aducă la dânsa. Deci, după ce s-a suit, apucând ea mai înainte a șezut pe pat. Și venind avva Ioan, a șezut aproape de dânsa. Și căutând în fața ei, i-a zis: pentru ce ai defăimat pe Iisus, de ai venit la aceasta? Iar ea auzind, a înghețat cu totul; și plecând în jos capul său, avva Ioan, a început a plânge foarte. Și a zis ea lui: avvo, ce plângi? Iar după ce a căutat, iarăși s-a aplecat în jos plângând și i-a zis ei: văd că satana joacă în fața ta și nu voi plânge? Iar ea auzind, i-a zis lui: este pocăință, avvo? Îi zice ei: este. Îi zice lui: ia-mă unde voiești! Îi zice ei: să mergem. Și s-a sculat să meargă după dânsul. Și a luat seama avva Ioan, că nimic n-a pus la rânduială, nici n-a grăit pentru casa sa. Și s-a mirat. Deci, după ce au ajuns la pustie, s-a făcut seară și făcând din nisip un căpătâi mic și însemnând chipul i-a zis: dormi aici! Și făcându-și și lui și puțin mai departe și împlinindu-și rugăciunile, s-au culcat. Iar pe la miezul nopții deșteptându-se, vede o cale luminoasă, de la cer până la dânsa întărită și a văzut pe îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Drept aceea, sculându-se și mergând la dânsa, a mișcat-o cu piciorul. Iar după ce a văzut că a murit, s-a aruncat pe sine cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu și a auzit că un ceas al pocăinței ei s-a primit mai presus decât pocăința multora, care zăbovesc și nu arată fierbințeala unei pocăințe ca aceasta.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Ioan Colov se zugrăvește bătrân, cu barba despărțită în cinci șuvițe (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 161, 190).

Surse

• Sinaxar 9 noiembrie
• https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Colobos

Legături externe

• "Pentru Avva Ioan Colov", Patericul egiptean.