14 noiembrie / 27 noiembrie

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostolul Filip a fost unul din Cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Filip în 14 noiembrie.El nu este același cu Sfântul Filip, prăznuit în 11 octombrie, care a fost unul din Cei Șaptezeci de Apostoli.

Viața

Născut în Betsaida, lângă Marea Galileii, Filip cunoștea așa bine Sfânta Scriptură încât L-a recunoscut imediat pe Iisus ca fiind Mesia, Unsul lui Dumnezeu, de cum L-a întâlnit.

Toate cele trei Evanghelii sinoptice și Faptele Apostolilor îl menționează pe Filip printre apostoli; el este întotdeauna trecut pe locul al cincilea. Evanghelia după Ioan relatează chemarea lui Filip ca ucenic al lui Iisus. Filip este descris ca fiind din cetatea Betsaida, iar evanghelistul îl leagă de Apostolul Andrei și Apostolul Petru, care erau din același oraș. Totuși, Evanghelia după Ioan afirmă că Iisus l-a găsit și l-a chemat direct pe Filip, fără a menționa vreo ucenicie anterioară sub Ioan Botezătorul (Ioan 1, 43). Filip este cel care l-a prezentat pentru prima dată pe Apostolul Natanael lui Iisus. Potrivit celor mai mulți bibliști, Filip s-a numărat printre cei prezenți la nunta din Cana.

Dintre cele patru Evanghelii, Filip apare cel mai proeminent în Evanghelia după Ioan. Iisus îl pune la încercare pe Filip (Ioan 6, 6) atunci când îl întreabă cum pot fi hrăniți cei 5.000 de oameni. Mai târziu, el apare ca o legătură cu comunitatea greacă. Filip purta un nume grec, probabil vorbea grecește și ar fi putut fi cunoscut de pelerinii greci din Ierusalim. El îi spune lui Andrei că niște greci doresc să-L vadă pe Iisus, iar împreună îi dau de știre lui Iisus despre acest lucru (Ioan 12, 21). În timpul Cinei celei de Taină, când Filip Îi cere lui Iisus să le arate pe Tatăl, el îi oferă Domnului prilejul de a-i învăța pe ucenici despre unitatea dintre Tatăl și Fiul: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.” Iar Hristos i-a răspuns cu tristețe: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14, 9).

După Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Filip a propovăduit în Asia și În Grecia. În Grecia, evreii îl urau atât de tare încât marele preot s-a apucat el însuși să îl ciomăgească până la moarte, dar printr-o minune marele preot a orbit dintr-o dată și s-a înnegrit. Apoi pământul s-a deschis și l-a înghițit. Atunci s-au vindecat mulți bolnavi și mulți păgâni au crezut în Hristos.

Sfântul Filip se găsea împreună cu sora lui, Mariamna (prăznuită la 17 februarie), cu Sf. Apostol Ioan și cu Sf. Apostol Bartolomeu în cetatea Hieropolis (sau Hierapolis) din Frigia, propovăduind. Prin rugăciune, a ucis un șarpe uriaș pe care îl adorau păgânii; aceștia s-au mâniat așa de tare încât i-au răstignit pe el și pe Sfântul Bartolomeu cu capul în jos. Iarăși, pământul s-a deschis și l-a înghițit pe judecător, împreună cu mulți păgâni. Poporul, fiind foarte înspăimântat, a alergat să îi scoată pe cei doi apostoli din chinuri. Dar Sfântul Filip deja murise.

După ce au îngropat cu cinste moaștele Sfântului Filip acolo în Hierapolis

Moaștele

Sfintele moaște ale Sfântului Filip au fost mai întâi duse la Constantinopol (precum și moaștele celorlalți Apostoli). Mai târziu cea mai mare parte a moaștelor au fost duse la Roma, în Biserica celor Doisprezece Apostoli.

La Constantinopol a rămas doar o parte din craniul sfântului apostol, care a fost dus în Pafos la căderea Constantinopolului în mâinile cruciaților în 1204. De acolo a fost dus în Cipru, acest eveniment fiind prăznuit în Cipru pe 31 iulie (1204). Mai târziu moaștele au revenit în Pafos și se găsesc azi în Mănăstirea Sfintei Cruci din Omodos (din secolul al XVIII-lea).

Scrieri apocrife

Scrierea apocrifă Faptele lui Filip este considerat a fi un text encratit din secolele II-III din Frigia, care îl confundă pe Apostolul Filip din Cei Doisprezece cu apostolul Filip diaconul dintre Cei Șaptezeci.

Unul dintre textele gnostice descoperite în biblioteca de la Nag Hammadi în 1945 poartă numele lui Filip în titlu, pe ultima linie. O relatare timpurie, extrabiblică, despre Sfântul Filip este păstrată în scrierea apocrifă Scrisoarea lui Petru către Filip, care face parte, de asemenea, din textele bibliotecii de la Nag Hammadi și este datată la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea. Textul începe cu o scrisoare a Sfântului Petru către Sfântul Filip, prin care îl roagă să se alăture celorlalți apostoli, adunați pe Muntele Măslinilor. Fred Lapham consideră că această scrisoare indică existența unei tradiții timpurii potrivit căreia, „la un moment dat între Învierea lui Iisus și despărțirea finală a prezenței Sale celei înviate de ucenici, Filip întreprinsese o misiune solitară și, dintr-un motiv oarecare, ezita să se întoarcă la ceilalți Apostoli.”

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea)

Apostole Sfinte, Filipe,

roagă-L pe mult milostivul Dumnezeu

să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 8-lea)

Ucenicul și prietenul Tău și următorul patimilor Tale,

lumii Dumnezeu pe Tine Te-a propovăduit de Dumnezeu grăitorul Filip.

Pentru ale cărui rugăciuni, de vrăjmașii fără de lege

Biserica Ta și cetatea Ta o păzește

pentru Născătoarea de Dumnezeu, mult-Milostive!

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sf. Apostol Filip din Betsaida Galileii (dintre Cei Doisprezece) se zugrăvește ca un tânăr fără barbă. Ține în mână un sul înfășurat, semn că a fost propovăduitor al Evangheliei. Se mai zugrăvește împreună cu ceilalți Apostoli în icoanele ce reprezintă scene din viața lui Hristos la care au fost cu toții de față (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 149, 190, 216).

Note

1. ↑ În anul 2011, arheologul italian Francesco D’Andria a afirmat că a descoperit mormântul Sfântului Filip în timpul săpăturilor din vechiul oraș Hierapolis, aproape de actualul oraș turcesc Denizli. Mormântul din secolul I, care s-a dovedit a fi gol de relicve, se afla în centrul unei bazilici cu trei nave din secolul al IV-lea sau al V-lea, numită „Biserica Mormântului”, una dintre principalele locașuri de pelerinaj dintr-un complex ridicat pe o colină dedicată Sfântului Filip. Pe pereții mormântului și ai bisericii sunt gravate rugăciuni în limba greacă veche, care îl cinstesc pe Apostolul Filip, iar un sigiliu de pâine din secolul al VI-lea (signum pistoris) îl înfățișează pe Filip ținând o pâine (cf. Ioan 6), având în partea stângă o biserică cu trei nave, iar în dreapta martirionul identificat anterior, fapt care întărește convingerea că bazilica adăpostește mormântul original al apostolului. Biserica ridicată pe mormântul său și martirionul aflat la aproximativ 40 de metri depărtare au fost, timp de secole, locuri de profundă venerare: în „Biserica Mormântului Sfântului Filip”, podelele de marmură au fost șlefuite de pașii a mii de pelerini. - https://en.wikipedia.org/wiki/Philip_the_Apostle
2. ↑ Cf. https://www.johnsanidopoulos.com/2017/07/translation-of-sacred-relics-of-apostle.html
3. ↑ Sinaxarul Părintelui Macarie, cf. Écrits apocryphes chrétiens I, « La Pléiade », Paris 1997, pp. 1181-1320.
4. ↑ Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Philip_the_Apostle

Surse

• Sfântul Nicolae (Velimirovici), Proloagele de la Ohrida
• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
• https://en.wikipedia.org/wiki/Philip_the_Apostle
• https://www.newadvent.org/cathen/11799a.htm

Legături externe

• (ro) Sfântul Apostol Filip misionar pe pământul românesc
• (ro) Sfântul Apostol Filip

• (en) Holy, All-Praised Apostle Philip, November 14 (OCA)
• (en) Apostle Philip of the Twelve, June 30 (OCA)
• (en) Philip the Apostle (GOARCH)
• (en) Icon and Story of St. Philip

Sfântul Grigorie Palama (Γρηγόριος Παλαμάς; 1296-1359), Arhiepiscop al Tesalonicului, a fost unul dintre cei mai profunzi și mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un Sfânt Părinte al Bisericii.

El este înscris în calendarul ortodox cu zi de prăznuire la data de 14 noiembrie, dar este cinstit în chip aparte în Duminica a doua a Sfântului și Marelui Post, numită și Duminica Sfântului Grigorie Palama.

Viața

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigorie a devenit un important demnitar la curtea împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), dar murind la scurt timp după aceea, Andronic a devenit tutorele copilului Grigorie rămas orfan. Înzestrat cu abilități intelectuale și ambiție, Grigorie a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigorie, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns și a pornit pe calea sfințeniei. Un an mai târziu, sfântul evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis și i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama și surorile lui Grigorie au devenit și ele călugărițe.

După săvârșirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigorie a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor, iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigorie s-a transferat la Marea Lavră a Sf. Atanasie Athonitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză și apoi a devenit cântăreț în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecțiunea spirituală. De la starețul mănăstirii a învățat meșteșugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începând cu marii pustnici ai deșertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul și Sf. Macarie Egipteanul (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în secolul al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicații amănunțite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinții din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minții sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine și liniște se numește isihasm (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm și liniște), iar practicanții se numesc isihaști.

În timpul șederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viață. În anul 1326, datorită amenințării invaziei turce, el împreună cu ceilalți frați ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigorie a combinat îndatoririle sale preoțești cu viața de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în liniște și rugăciune iar sâmbăta și duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe și predicând, smulgând oamenilor sentimente de iubire dar și multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovnicești ale tinerilor educați conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigorie a găsit un loc potrivit în care să viețuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viața Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigorie a fost plasat printre cei mai importanți apologeți universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică și astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală și a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât și în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaștilor. Susținând imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol și Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii și despre lumina necreată văzută de isihaști.

Sf. Grigorie, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinților isihaști" (1338). Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigorie a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigorie, și anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiți și Varlaamiți erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum și Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina și el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învățăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunța Sf. Grigorie și pe călugării athoniți drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susținea pe Akyndinos și l-a numit pe Sf. Grigorie vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniță timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigorie a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat ușor pe Sf. Grigorie, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe o corabie bizantină, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigorie a predicat atât prizonierilor creștini cât și răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiți de înțelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea și l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigorie a fost răscumpărat și s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigorie a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morții sale, vindecând mulți bolnavi. În ajunul morții sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: "Spre înălțimi! Spre înălțimi!" Sf. Grigorie Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.

Canonizarea

În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol Pentru lupta dusă contra ereticilor și pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un "al doilea Atanasie" (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La câțiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) - care a scris viața sfântului și slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a sărbătorii triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

Imnografie

La pomenirea din a doua Duminică a Postului Mare:

Tropar, glasul al 8-lea:

Luminător al dreptei credințe, sprijinul Bisericii și învățătorule, podoaba monahilor, apărătorule cel nebiruit al teologilor; făcătorule de minuni, Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Podobie: Apărătoare Doamnă...

Pe tine, organul înțelepciunii cel sfințit și dumnezeiesc, trâmbița cuvântării de Dumnezeu cea strălucită, cu un glas te lăudăm, Grigorie, de Dumnezeu grăitorule. Ci, cel ce stai ca o minte înaintea Minții celei dintâi, către Dânsul îndreptează mintea noastră, Părinte Grigorie, ca să strigăm: Bucură-te, propovăduitorule al harului.

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 152), Sf. Grigorie Palamas trebuie reprezentat în veșminte episcopale, cărunt, cu barba lată.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1992
• 14 noiembrie - Sinaxarul Sf. Grigorie Palama

A se vedea și

• Duminica Sfântului Grigorie Palama
• Isihasm

Numeroși sfinți ai Bisericii au supranumele de făcător de minuni sau taumaturg, mai rar purtător de semne, pentru faptul că sunt recunoscuți în mod special pentru faptul că au făcut și fac minuni, încă din timpul vieții, și chiar după moarte.

Și unii sfinți mai noi au această reputație, precum Sfântul Nectarie din Eghina, Taumaturgul.

Minunile și vindecările pe care le fac ei sunt desigur atribuite lui Dumnezeu, sfinții fiind mijlocitorii acestui dar al lui Dumnezeu.

Spunem, de asemenea, despre unele icoane și moaște că sunt făcătoare de minuni.

Sfinți făcători de minuni

Câțiva din sfinții care poartă supranumele sau apelativul „făcător de minuni” sunt:

• Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei
• Sfântul mare mucenic Mina
• Cuviosul Tit, făcătorul de minuni
• Sf. ierarh Spiridon al Trimitundei
• Sfinții Cosma și Damian (Roma)
• Sfinții Cosma și Damian (Asia Mică)
• Sfinții Chir și Ioan
• Sf. mare mucenic Pantelimon

A se vedea și

• Sfinți
• Titlurile sfinților
• Minunea în Biblie

Sfântul și drept-credinciosul Împărat Iustinian I cel Mare (n. 11 mai 483 – d. 14 noiembrie 565) a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august 527 și până la moartea sa, în noiembrie 565. Soția sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanți conducători ai antichității târzii și o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un mare ctitor de biserici. În timpul domniei sale Imperiul Bizantin a câștigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre popoarele germanice (vandalii din Africa și ostrogoții din Italia)Roma din mâinile ostrogoților. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Iustinian pe data de 14 noiembrie

Viața

Numele întreg al lui Iustinian a fost Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Se spune despre el că avea origini trace sau daco-trace și că s-a născut probabil într-un mic orășel numit Tauresium din Iliria, lângă Scupi (actualul Skopje din Macedonia) pe data de 11 mai 483. Mama lui, Vigilantia, a fost sora împăratului Iustin I, cel care s-a ridicat din rândurile armatei, după o îndelungată carieră militară, pentru a deveni împărat. Unchiul său l-a adoptat pe Iustinian și a asigurat educația băiatului. Iustinian a fost foarte bine educat în domeniile jurisprudenței, teologiei și istoriei romane. Cariera sa militară s-a caracterizat printr-o avansare rapidă, care s-a deschis pentru el în 518, când Iustin a devenit împărat (518–527). Iustinian a fost numit consul în 521, iar mai târziu comandant al armatei din est. El funcționa practic ca regent cu mult înainte ca Iustin să-l fi făcut asociat la tronul imperial pe data de 1 aprilie 527.

Patru luni mai târziu, la moartea lui Iustin, Iustinian a devenit suveran unic. Administrarea sa a avut un impact mondial, constituind o epocă distinctă în istoria Imperiului Bizantin și a Bisericii Ortodoxe. El a fost un om cu o capacitate neobișnuită de muncă (uneori era numit „împăratul care nu doarme niciodată”) și poseda un caracter temperat, afabil și vioi, dar era în egală măsură și fără scrupule și viclean când era nevoie. El a fost ultimul împărat care a încercat să refacă imperiul roman în teritoriile de care s-a bucurat sub Teodosie I.

S-a înconjurat de bărbați și femei cu talent extraordinar, „oameni noi”, aleși nu neapărat din rândurile aristocrației, ci pe baza meritului lor. În anul 523 s-a căsătorit cu Teodora, care era de meserie curtezană (sau actriță de la circ, după mai multe surse) și era cu 20 de ani mai tânără decât el. Conform Istoriei secrete, lucrarea polemică atribuită istoricului Procopiu din Cezareeea, lucrare notorie pentru atitudinea calomnioasă față de cuplul imperial, se spune că Iustinian ar fi întâlnit-o pe Teodora la un spectacol în care ea și o gâscă dresată jucau Leda și lebăda, o piesă care reușea să batjocorească mitologia greacă și moralitatea creștină în același timp. Iustinian nu putuse să se căsătorească cu ea mai înainte, datorită clasei sale sociale, dar unchiul său împăratul Iustin I a decretat o lege care permitea căsătoria între persoane din clase sociale diferite. Teodora a devenit foarte influentă în politica imperiului, iar mai târziu, împărații care au urmat lui Iustinian, pe baza precedentului creat de acesta, s-au putut căsători cu persoane din afara clasei aristocrate. Căsătoria a fost o sursă de scandal, dar Teodora a dat dovadă de foarte multă inteligență, înțelepciune simplă și de bun simț, de o bună judecată, fiind totodată cel mai mare susținător al lui Iustinian.

Teodora a murit în 548; Iustinian i-a supraviețuit încă aproape 20 de ani, murind pe 13 sau 14 noiembrie 565.

Realizări legislative și militare

A se vede și: Codificarea dreptului roman

Iustinian a reușit să obțină o influență durabilă pentru reformele sale juridice, în special însumarea tuturor legilor romane, ceva ce nu mai fusese făcut înainte. Iustinian l-a angajat pe chestorul Tribonian pentru această sarcină, și a emis primul proiect pentru Corpus Juris Civilis pe data de 7 aprilie 529, în trei părți: Digeste (sau Pandectae), Institutiones (sau Institutes), și Codex–ul. Corpus reprezintă baza jurisprudenței latine (incluzând codul canonic bisericesc: "ecclesia vivit lege romana" - "Biserica trăiește sub lege romană"). El a asigurat supraviețuirea legii romane, care a trecut în vest în secolul al XII–lea, iar mai apoi și în Europa răsăriteană, inclusiv în Rusia. Aceasta a rămas influentă până în zilele noastre.

Din punct de vedere al campaniilor militare, Iustinian a avut în general succes; el a fost ultimul împărat bizantin care a avut control asupra Romei și a unor părți ale Occidentului. Ca și predecesorii săi romani și succesorii săi bizantini, Iustinian s-a angajat inițial în război împotriva Persiei sassanide. Totuși, ambițiile sale militare erau concentrate spre vestul Mediteranei, unde generalul său Belisarius a lansat un atac pentru a recuceri părți din teritoriile vechiului Imperiu roman. Belisarius a primit această sarcină ca recompensă pentru înfrângerea răscoalei Nika de la Constantinopol (532), din cauza cărora Iustinian a vrut să fugă din capitală, dar a rămas în oraș doar la sfatul Teodorei (după Procopie). În anul 533, Belisarius a recucerit Africa de nord din mâna vandalilor, iar apoi a înaintat spre Sicilia și Italia, recapturând Roma (536) și capitala ostrogotă de la Ravenna (540), în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul cu goții.

Iustinian și Ortodoxia

Iustinian s-a considerat ca fiind noul Constantin cel Mare. El a crezut într-o ordine politică, religioasă și economică creștină în toată regiunea Mediteranei, unită și condusă de la Constantinopol de un singur împărat creștin. În acest sens el și-a direcționat războaiele și colosala activitate pentru recucerirea provinciilor vestice care fuseseră invadate de triburile germanice (vandalii, herulii și, îndeosebi, ostrogoții).

Un eveniment remarcabil a avut loc în anul 529 când Academia din Atena (renumită prin faptul că fusese fondată cu secole înainte de către Platon), care contribuia la răspândirea filosofiei neoplatoniciene, a fost trecută sub controlul statului din ordinul lui Iustinian și apoi închisă. Păgânismul a fost înlăturat. Venerarea lui Ammon de la Augila din deșertul libian a fost abolită, iar cei care o venerau pe Isis pe insula lui Philae din Egipt și cei care nu s-au pocăit, au fost executați în Constantinopol. Iustinian trimitea adesea misionari care au convertit numeroase triburi. Numai în Asia Mică, Ioan, episcop al Efesului, a convertit 70.000 de păgâni.

Iustinian a avut o poziție foarte fermă în sprijinirea ortodoxiei; a luptat împotriva multor erezii în timpul domniei sale. La începutul domniei a promulgat prin lege credința în Sfânta Treime și în Întrupare și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan simbol unic al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru Sinoade Ecumenice. La porunca suveranului, al cincilea Sinodul Ecumenic a fost stabilit să aibă loc în anul 553, pentru condamnarea învățăturilor lui Origen și afirmarea definițiilor stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. De asemenea, el a încercat să asigure unitatea religioasă în cadrul Imperiului prin dialogul său (fără succes) cu non-calcedonienii. El a numit-o pe Teodora, o convertită de la monofizitism, ca trimis special pentru a trata cu cei care au respins învățăturile de la Calcedon. În afara monofizitismului, apăruseră și alte tensiuni eclesiastice între est și vest: controversa celor „Trei Capitole” ajuneses cap de listă (a se vedea legăturile externe).

Împăratul a înălțat multe biserici. El a poruncit construirea a peste 90 de biserici pentru noii convertiți și a sprijinit cu generozitate construcția de biserici în cadrul Imperiului. Cele mai frumoase clădiri din acea vreme sunt considerate a fi mănăstirea de la Sinai și Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Sub Sfântul Constantin cele mai multe biserici construite au fost dedicate Maicii Domnului. Având o vastă educație, Sfântul Iustinian s-a implicat asiduu în educația clerului și a călugărilor, cerându-le să fie instruiți în retorică, filozofie și teologie. Nu a neglijat niciun prilej pentru asigurarea drepturilor Bisericii și a clerului, pentru protejarea și extinderea monahismului: codurile sale de legi conțineau multe decrete privind donațiile, fundațiile, și administrarea proprietăților bisericești; alegerile și drepturile episcopilor, preoților, și a stareților; viața monahală, obligațiile rezidențiale ale clerului, efectuarea serviciilor divine, și jurisdicția episcopală.

Standardizarea Sfintei Liturghii de către Sfântul Iustinian a inclus Heruvicul, iar tradiția îi atribuie două cântări frecvent utilizate în Biserică, Unule Născut și Lumină lină.

În viața personală, Sfântul Iustinian era extrem de evlavios, și postea adesea. În timpul Postului Mare nu mânca pâine și nu bea vin, ci trăia doar cu apă și legume. El este de asemenea pomenit pentru promovarea ideii de „simfonie” între biserică și stat.

Totuși, Iustinian este adesea criticat de către unele surse seculare ca fiind un despot. De exemplu, hagiografia Sfântului Eutihie zugrăvește un portret mai complicat al împăratului:

„După moartea Patriarhului Mina, Apostolul Petru i-a apărut împăratului într-o viziune și, arătând cu degetul înspre Eutihie, a spus "Lasă-l să fie făcut episcopul tău". Chiar la începutul perioadei sale în serviciul patriarhal, Sfântul Eutihie [și nu însuși împăratul Iustinian] a convocat Sinodul V Ecumenic (553), în care Sfinții Părinți au condamnat ereziile care sporeau și le-au anatemizat. Totuși, după câțiva ani a apărut în Biserică o nouă erezie: aftartodochetismul, care propovăduia incoruptibilitatea trupului lui Hristos. Sfântul Eutihie a denunțat vehement această erezie, spre care chiar împăratul Iustinian era înclinat, întorcându-și mânia asupra sfântului. Din ordinul împăratului, soldații l-au dus pe sfânt în biserică, i-au luat veșmintele patriarhale și l-au trimis în exil la mănăstirea Amasia (565).” [1]

Totuși, pr. Asterios Gerostergios în cartea sa Justinian cel Mare: Împăratul și Sfântul, respinge afirmația că Iustinian a căzut în ultimii săi ani de viață în aftartodochetism. Este în unanimitate acceptat faptul că, după o lungă domnie în timpul căreia Iustinian nu a precupețit nici un efort în încercarea de a aduce pe monofiziți înapoi la Biserica Ortodoxă, oamenii erau plictisiți de bătrânul împărat. Astfel, este acceptat faptul că Iustinian a aderat la erezia aftartodochetistă, care a fost inițial o formă extremă a monofizismului, și l-a depus pe Patriarhul Eutihie al Constantinopolului pentru presupusul lui refuz de a se conforma acestei învățături.

Presupusul decret al lui Iustinian care impunea aftartodochetismul nu s-a păstrat, iar singura sursă contemporană care face referire la acest fapt este istoricul Evagrie. Majoritatea istoricilor au acceptat informația lui Evagrie ca fiind adevărată, motivând prin faptul că Iustinian fie se convertise la erezie înainte de sfârșitul vieții sale, fie a sucombat datorită senilității. Acești istorici au relatat astfel decretul de depunere atât a lui Eutihie, cât și a lui Anastasie, patriarhul Antiohiei. Pr. Gerosterios spune:

Că ei au fost depuși din cauza refuzului lor de a accepta edictul pe care noi nu-l considerăm a fi adevărat din următoarele motive:

1. Episcopul Africii de Nord, Victor, un dușman al împăratului, menționează depunerea lui Eutihie în Cronica sa, dar nu redă nici un motiv pentru aceasta. Dacă acesta ar fi știut cu adevărat ceva despre un nou edict, și dacă, și mai mult, ar fi știut de acceptarea de către Iustinian a ereziei aftartodochetiste, nu numai că ar fi amintit aceasta, dar ar fi subliniat evenimentul, pentru a-l defăima pe Iustinian care l-a exilat și trimis la închisoare.

2. Dacă Eutihie fusese depus din acest motiv, succesorul său, Ioan Scolasticul, ar fi trebuit să accepte un astfel de decret. Nu avem absolut nicio informație privind acceptarea edictului de către acesta, și nici o mărturie că el a acceptat erezia. Din contră, viitorul papă, Sf. Grigorie cel Mare, care era atunci reprezentantul papal la Constantinopol, îl laudă pe noul patriarh, Ioan, pentru sfințenia sa și pentru credința lui ortodoxă.

3. Același Grigorie îl laudă pe Iustinian pentru credința lui ortodoxă și nu face nicio referire la edict. Acesta spune că Patriarhul Eutihie era origenist. Din acest motiv, W.H. Hutton și A. Knecht au susținut că aceasta a fost cauza pentru depunerea lui Eutihie.

4. Când Patriarhul Eutihie s-a reîntors pe tronul său din Constantinopol în 577, nu a menționat motivele detronării sale.

5. Episcopul Ioan al Efesului, spre deosebire de Evagrie, nu face nicio referire la ceea ce s-a aflat în Antiohia privind depunerea lui Anastasie.

Pentru toate motivele de mai sus, putem doar să tragem concluzia că Iustinian nu a emis niciodată sau nu a planificat să emită un edict care să impună aftartodochetismul. Un astfel de act ar fi fost în antiteză cu toată lucrarea sa teologică anterioară, și este clar că nu ar fi ajutat scopului principal de unificare. În plus, o astfel de schimbare radicală la o vârstă atât de avansată, credem că este o gândire total nenaturală. În ceea ce privește depunerea celor doi Patriarhi menționați, credem că nu are nicio legătură cu un astfel de edict, deoarece nu există nicio bază din sursele contemporane pentru o astfel de concluzie. Noi suntem de părere că depunerea lor s-a datorat altor motive, probabil nesupunerea la ordinele împăratului. [2]

Grija față de viața monahală

Unele legi reglementau alegerea starețelor și stareților și dădeau norme de disciplină în mănăstiri.

Se poate spune că Iustinian a arătat o mare grijă pentru mănăstiri. În preambulul legilor sale privitoare la viața monahală, el își arată prețuirea pentru mănăstiri, pe care le socoate foarte utile societății, din cauza rugăciunilor, pe care le adresează lui Dumnezeu, pentru bunăstarea imperiului, cei care au îmbrăcat haina îngerească. Statul are, deci, interes să favorizeze dezvoltarea mănăstirilor, dar în același timp și dreptul să ceară ca monahii să respecte disciplina îngerească și îndeplinirea regulilor fixate.

Iustinian a pus accentul pe viața în comun (chinovitică), obligând pe toți călugării să trăiască în mănăstiri sub conducerea egumenului. El era împotriva acelor călugări rătăcitori, care-și câștigau existența cerșind și a limitat chiar numărul anahoreților (isihaștilor).

A luat măsuri severe împotriva mănăstirilor mixte, de bărbați și femei, destul de numeroase din secolul al IV-lea. Din timpul lui Iustinian cunoaștem trei tipuri de mănăstiri: de bărbați, de femei și pentru penitenți, după modelul aceleia fondate de Theodora pentru fetele pocăite.

Iustinian a precizat granițele dintre legea laică (civilă) și cea monahală, mergând atât de departe, încât a adus corecturi și hotărârilor sinoadelor. Întreaga această legislație avea la bază obligația călugărilor de a rămâne fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandonează mănăstirea trebuie adus înapoi cu forța și dacă pleacă din nou, trimis în armată, fără să poată beneficia de bunurile și de situația sa juridică anterioară.

Note

1. ↑ De fapt în acea perioadă vandalii și ostrogoții se creștinaseră, dar căzuseră în erezia arianistă, ca și vizigoții din Spania.
2. ↑ Nota părintelui Macarie Simonopetritul în Sinaxarul dânsului: „Istoricul Evagrie Scolasticul (Hist. ecclés. IV, 39, PG 86, 2781), binecunoscut pentru antipatia lui față de Iustinian, afirmă că, spre sfârșitul vieții, împăratul ar fi publicat un decret în favoarea aftartodochetismului, învățătura potrivit căreia, trupul lui Hristos fiind nestricăcios datorită unirii sale cu firea Sa dumnezeiască, Iisus ar fi suferit doar în aparență, în mod miraculos, din proprie voință. Am putea să ne mirăm totuși ca împăratul-teolog să fi căzut într-o formă de monofizism atât de grosier, având în vedere că toate scrierile publicate în numele său proclamă exact contrariul. Pare așadar mai plauzibil să credem că politica sa de reconciliere cu monofiziții i-a făcut pe dușmanii săi să îl acuze că ar fi căzut în erezie [cf. relatarea despre Sf Eutihie de Constantinopol, 6 apr.]. Această teză a aftartodochetismului împăratului, general acceptată în rândul istoricilor, a început de altfel să fie repusă în discuție, din perspectiva unor cercetări recente, cf. A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne, t. II/2, "L’Église de Constantinople au VIe s.", Paris, 1993, 612-620. Doar dacă nu cumva împăratul ar fi publicat într-adevăr un asemenea decret pentru a-i atrage de partea sa pe armeni, care erau adepții lui Iulian din Halicarnas. Tocmai din pricina acestei reputații a lui Iustinian, unele sinaxare, între care cel al Sf. Nicodim, care îl pomenește pe 15, au înlocuit pomenirea acestuia cu cea a lui Iustin (518-527). Este pomenit și pe 2 august. Cât despre Teodora, este dovedit faptul că arăta o mare simpatie față de Sever al Antiohiei, cel mai marcant dintre teologii monofiziți. Tocmai din acest motiv, atunci când împărăteasa i-a cerut Sf. Sava, aflat în misiune la Constantinopol, să se roage pentru ea, ca să poată avea un copil, acesta a refuzat. Dar nu putem totuși deduce din aceasta că ea ar fi împărtășit neapărat ideile monofiziților.” (traducere citat: Orthodoxwiki)

Surse și legături externe

• Justinian I at Wikipedia
• St Justinian the Emperor (OCA)
• The Three-Chapter Controversy at Wikipedia
• University of Kansas Medieval History: Reign of Justinian, 527-565
• Orthodox America: Justinian the Great, Emperor and Saint (ROCOR)
• Roman Emperors: Justinian (A very detailed history.)
• Medieval Sourcebook: Excerpts from Procopius' Secret History of Justinian and his Court (Here Procopius slanders both Justinian and Theodora with vicious abandon.)
• Come and See Icons: Justinian
• earlychurch.org: Justinian I (Very pro-Justinian and the Church.)
• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.

A se vedea și

• Codul lui Iustinian
• Codificarea dreptului roman

Sfânta și drept-credincioasa Teodora (c. 500-548) a fost împărăteasă a Imperiului Roman de Răsărit, fiind soția marelui împărat Iustinian. Împreună cu acesta, este prăznuită de către Biserica Ortodoxă la 14 noiembrie.

Viața

Există două variante ale perioadei de tinerețe a Teodorei. Cea mai cunoscută relatare este Istoria secretă despre care se presupune că a fost scrisă de Procopius din Cezareea. Paternitatea acesteia este pusă sub semnul întrebării de majoritatea savanților deoarece a fost descoperită la Vatican la trei secole după moartea împărătesei, iar stilul nu are nici un fel de asemănare cu alte lucrări ale lui Procopius. În conformitate cu această mărturie, Teodora s-a născut în cea mai de jos clasă a societății bizantine, fiind fiica unui îngrijitor de urși de la circ. Criticii acestei lucrări o consideră ca fiind propagandă occidentală și pornografică.

A doua mărturie a fost scrisă de Episcopul Eusebiu, un contemporan al Teodorei. Eusebiu declară că ea a fost fiica unui senator roman care a murit când Teodora era încă mică. După moartea tatălui său, Teodora și mama ei au trăit în Egipt, unde și mama ei a murit curând. După spusele lui Eusebiu, Teodora și-a petrecut restul copilăriei într-o mănăstire egipteană, ceea ce a dus la simpatiile ei de mai târziu pentru monofizitism.

Unii savanți spun că înainte de a-l întâlni pe Iustinian ea a devenit o adeptă a creștinismului monofizit, care pretinde că Iisus Hristos a avut o singură fire, rămânând partizană acestei credințe întreaga viață. În schimb, alții argumentează că asocierea ei cu monofiziții este justificată de faptul că Iustinian a însărcinat-o să încerce împăcarea partidei monofizite cu cea calcedoniană din cadrul Bisericii și astfel, în timp ce a rămas ea însăși calcedoniană, a început să fie simpatizată de ne-calcedonieni.

În 523, Teodora s-a căsătorit cu Iustinian, pe atunci „magister militum praesentalis” în Constantinopol. La ascensiunea sa pe tronul Imperiului Roman din 527, Iustinian I a făcut-o asociată la guvernarea imperiului și se pare că o considera un partener deplin în guvernarea lor. Acest fapt s-a dovedit o decizie înțeleaptă. O femeie cu o voință puternică, ea a dovedit un talent remarcabil pentru guvernare. La răscoala Nika din 532, sfaturile ei și faptul că a militat pentru un răspuns hotărât și sever a dus la înfrângerea răscoalei și, probabil, la salvarea imperiului. De asemenea, ea a ajutat la reducerea rupturii din cadrul creștinismului care se lărgise în acea perioadă; probabil, ea a contribuit la eforturile intense ale lui Iustinian de a-i împăca pe monofiziți cu ortodocșii.

După spusele lui Procopius, Teodora a fost prima susținătoare importantă și practicantă din Bizanț a avortului; de asemenea, ea susținea dreptul femeilor căsătorite la adulter și dreptul femeilor de a fi angajate, ajutând la protejarea și "delectarea" lor; de asemenea, ea a fost un fel de susținătoare a prostituatelor și asupriților.

În schimb, alți cercetători (dar și cei care o consideră pe Teodora o sfântă) îi consideră realizările nu ca fiind acelea ale unei feministe moderne care încurajează avortul și adulterul ci, dimpotrivă, ale unui adevărat lider egalitarist care s-a străduit să ofere femeilor aceleași drepturi legale ca ale bărbaților. Teodora a eliberat prostituatele din lanțurile proxeneților și a promovat legi care interziceau prostituția forțată. De asemenea, ea a militat pentru a acorda femeilor mai multe drepturi în cazul divorțului, permițând femeilor să posede și să moștenească proprietăți, a legiferat pedeapsa cu moartea pentru viol și permițând nobililor să se căsătorească cu femei din clasele de jos. Aceste schimbări au ridicat statutul femeii mult peste cel curent în partea occidentală a Imperiului.

Teodora a murit de cancer (probabil cancer la sân) înainte de vârsta de 50 de ani, cu aproape 20 de ani înaintea morții lui Iustinian. Trupul ei a fost înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli, una din splendidele biserici construite în Constantinopol de împărat și împărăteasă. Atât Teodora cât și Iustinian sunt reprezentați în mozaicuri superbe care s-au păstrat până în zilele noastre în Biserica San Vitale din Ravenna din nordul Italiei, care a fost finalizată la un an după moartea Teodorei.

Legături externe

• St Theodora the Empress (OCA)
• Justinian, Theodora and Procopius