20 noiembrie / 3 decembrie

Sfântul Cuvios și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Grigorie Decapolitul s-a născut la sfârșitul secolului VIII, în jurul anului 790. A dus o viață monahală exemplară și a rămas renumit pentru dârzenia cu care a apărat cultul icoanelor. A murit într-o mănăstire din Constantinopol, în ziua de 20 noiembrie 842.

Cinstitele sale moaște, după mai multe veacuri de mutări datorate vitregiei vremurilor, au fost aduse la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, unde se află și în prezent. În anul 1950 Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa fiind pe 20 noiembrie.

Viața

Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut în orașul Irinopolis din Decapolea Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, care aparținea pe atunci Imperiului bizantin. Din punct de vedere etimologic, supranumele Decapolitul i se trage de la locul de naștere: Decapolis (grec. deka = zece, polis = oraș) era un grup de zece orașe situat în Isauria (Iordania și Siria de astăzi); în limba română folosită în scrierile religioase, s-a preferat forma arhaică Decapolea, în loc de Decapolis. Se crede că s-a născut prin anii 780-790, deci chiar în vremea când a avut loc Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787, sinod care a condamnat iconoclasmul, adică pe cei care respingeau cultul icoanelor. Făcea parte dintr-o familie înstărită, mama sa Maria fiind și o femeie foarte evlavioasă. La vremea potrivită, a fost dat la învățătura, pentru a putea fi mai târziu de folos semenilor săi. Încă de copil manifesta o înclinare spre cele duhovnicești. Lua parte la slujbe, se ruga, citea Sfânta Scriptură, făcea fapte de milostenie, arăta o dragoste sinceră față de toți cei din jurul sau. Adesea se retrăgea în locuri ascunse pentru a se ruga și a medita. Apoi a respins îndemnul părinților săi de a se căsători cu o tânără aleasă de aceștia și s-a retras în Munții Isauriei. Acolo a cunoscut pe un fost episcop din Decapole, refugiat din pricină că se dovedise un vrednic apărător al cultului icoanelormănăstire din apropiere, pentru a se iniția în tainele vieții monahale.

Între timp, tatăl său a murit. Mama sa, aflând unde este, l-a îndemnat să plece într-o altă mănăstire, unde era și un alt frate al său, ca împreună să-și ducă mai ușor viața de călugăr, închinată numai lui Dumnezeu. A ascultat deci îndemnul evlavioasei sale mame și s-a așezat în acea mânăstire, alături de fratele său. Dar în curând și-au dat seama că egumenul mănăstirii, ca și unii călugări, trecuseră de partea iconoclaștilor, adică a dușmanilor icoanelor. Plin de râvnă pentru apărarea dreptei credințe și a hotărârilor luate de către Sinodul de la Niceea, Grigorie a avut curajul să îl mustre pe egumen în fața tuturor călugărilor din obștea respectivă. Acesta a poruncit însă că Grigorie să fie bătut. În această situație, cu trupul plin de răni, tânărul monah a fugit într-o altă mânăstire din Decapole, unde era egumen un frate al mamei sale, cu numele Simeon. Aici a rămas timp de 14 ani.

Urcând mereu pe treptele vieții duhovnicești, a cerut îngăduința să se retragă într-o peșteră din Munții Isauriei, pentru a trăi singur. A trăit aici mai mulți ani, luptând cu ispitele și cu lipsa de hrană, dar stăruind mereu în rugăciune și meditație, în legătură tainică neîncetată cu Dumnezeu. Curățit astfel de patimile trupești și sufletești, Grigorie a auzit o chemare de sus care l-a îndemnat să părăsească peștera și locurile natale, pentru ca să poată fi de folos și altora. Dând urmare îndemnului venit de sus, Grigorie se îndreptă spre Apus, întâmpinând multe lipsuri și chiar prigoane. A petrecut o iarnă întreagă într-o mânăstire din Efes, apoi cu o corabie ajunge în orașul Proconez, unde a fost găzduit în casa unui om sărac, dar pe care mai apoi Dumnezeu l-a binecuvântat cu cele trebuitoare traiului. Părăsind apoi pe acest creștin ospitalier, Grigorie a ajuns la Enos, în Macedonia, unde este bătut de un tânăr, dar cuviosul se rugă lui Dumnezeu să-l ierte. Cu o corabie a unor pirați, uimiți de curajul său, a ajuns la Tesalonic, unde este găzduit într-o mânăstire de către egumenul Marcu. Împreună cu un călugăr de aici, se îndreptă spre Roma. Au mers pe uscat până la Corint, în sudul Greciei, apoi cu o corabie au ajuns la Roma.

Acolo, a trăit câteva luni neștiut de nimeni. Vindecarea unui om posedat de demoni l-a făcut însă cunoscut, dar el plecă pe ascuns la Siracuza (în Sicilia). A vindecat și aici câțiva bolnavi prin rugăciunile sale și a îndrumat spre o viață mai curată pe mulți locuitori ai Siracuzei.

Din Sicilia, Grigorie s-a reîntors în Grecia, la Hidros, unde era cât pe ce să fie ucis de către iconoclaști, dar a fost izbăvit prin voia lui Dumnezeu, după cum a scăpat și din alte grele încercări. A ajuns apoi în Tesalonic, unde s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Mina. Aici devine foarte cunoscut prin darul său de a prezice viitorul, dar și prin viața sa aleasă. Ignatie Diaconul, cel care i-a scris viața, amintește despre multe din vindecările săvârșite de el prin puterea rugăciunii, ca și multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioșilor. Avea o putere deosebită asupra demonilor. Mai mulți călugări și credincioși stăpâniți de duhuri necurate au fost vindecați în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie.

Virtuțile cu care era împodobit, ca și darul vindecărilor l-au făcut pe Grigorie vrednic să primească sfânta taină a preoției. Şi-a continuat viața cu aceeași râvnă spre cele sfinte, în folosul semenilor săi.

Spre sfârșitul vieții, Dumnezeu i-a dat o boală grea. Vestea suferinței sale s-a răspândit repede, ajungând până la Constantinopol, unde se găsea și unchiul sau Simeon, acum foarte bătrân, dar aruncat în închisoare pentru dârzenia cu care apăra cultul icoanelor. Acesta îl înștiință pe Grigorie unde este, arătându-i dorința de a se revedea. În ciudă bolii de care suferea, Grigorie plecă din Tesalonic la Constantinopol, unde îl găsi pe unchiul său, din fericire eliberat din temniță. În curând însă, istovit de boala de care suferea, Sfântul Grigorie a murit într-o mânăstire din capitala imperiului, în ziua de 20 noiembrie a anului 842.

Ca semn al puterii lui Dumnezeu, după doar câteva luni de la moartea lui Grigorie, în martie 843, împărăteasa Teodora (în calitate de regentă a fiului său minor Mihail al III-lea) a convocat un sinod la Constantinopol care a consfințit reinstaurarea cultului icoanelor. De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica Ortodoxiei, ca zi de biruință a dreptei credințe.

Moaștele

La scurt timp după înmormântarea Cuviosului Grigorie, mormântul său a devenit cunoscut, datorită minunilor ce se săvârșeau acolo. Sunt cunoscute vindecarea unui om gârbov care s-a atins de trupul sfântului în timp ce era dus spre înhumare, precum și a unor îndrăciți. După trecerea unui timp, călugării din mănăstirea în care era îngropat au hotărât să-i scoată trupul și să-l așeze într-o raclă. Rămășițele sale pământești erau întregi și neputrezite, încât acum puteau fi socotite ca sfinte moaște.

Nu se cunoaște exact când s-a făcut slujba specială de canonizare a noului sfânt, numit de acum înainte Grigorie Decapolitul, după provincia Decapolis în care se născuse.

Moaștele Sfântului Grigorie au rămas într-o mănăstire din Constantinopol, întemeiată de către ucenicul său Iosif Imnograful. Au rămas aici mai bine de șase veacuri, până după căderea Constantinopolului din anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci. Tradiția spune ca racla cu sfintele moaște a fost dusă de către monahii care o păzeau, în Serbia, spre a le feri de profanare din partea turcilor. Acolo au fost așezate într-o mănăstire, săvârșindu-se alte minuni în jurul lor.

Din acest loc le-a cumpărat, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, Banul Barbu Craiovescu, care le-a adus la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorită de el și frații săi Pârvu Vornicul, Danciu Armașul și Radu Postelnicul între anii 1492-1494. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc, pe aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea Banului Barbu față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler al balanței, moaștele într-adevăr cântăresc greu, dar când Barbu Craiovescu pune galbenii, balanța se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage”. Barbu însuși s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița, spre sfârșitul vieții sale, sub numele de Pahomie.

De atunci și până astăzi cinstitele moaște se găsesc tot la Mănăstirea Bistrița. Drept aceea, credincioșii români au arătat mereu o cinste deosebită moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul, venind sa se închine în fața lor și să ceară ocrotire. Un învățat mitropolit grec, Matei al Mirelor (+1624), care a trăit mulți ani la Mănăstirea Dealu, i-a alcătuit o slujbă, la rugămintea egumenului Teofil al Bistriței, viitorul Mitropolit al Țării Românești. Aceasta a fost tipărită în grecește la București în 1692 (odată cu slujba Sfintei Parascheva). Mitropolitul Dosoftei al Moldovei prezintă și el pe scurt viața Sfântului Grigorie Decapolitul în cunoscuta sa lucrare Viața și petrecerea sfinților.

În anul 1656 Constantin Șerban Voievod (ctitorul bisericii actualei Patriarhii) a donat o raclă de argint în care au fost așezate sfintele moaște. La 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul a fost adusă în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi, dispărând definitiv.

De asemenea, de peste o sută de ani și în Biserica Hagiu din București se află spre cinstire o părticică din moaștele Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, care a fost adusă de la Mănăstirea Bistrița.

În 1753 s-a tipărit la Râmnicu-Vâlcea o carte deosebită despre Sfântul Grigorie Decapolitul, cuprinzând viața sa, slujba care se săvârșește în ziua trecerii sale la Domnul (20 noiembrie), precum și paraclisul său. Slujba și viața lui (sinaxarul) au fost trecute apoi în toate edițiile românești ale Mineiului pe noiembrie. De asemenea, Sfântul Grigorie Decapolitul este trecut în toate „Viețile de sfinți” care s-au tipărit în românește. Chipul său este zugrăvit în mai multe biserici din România.

Bucurându-se de această aleasă cinstire, la 28 februarie 1950 Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica Ortodoxă Română. De-acum înainte el va fi cinstit în toate lăcașurile de cult ortodoxe românești, prin slujbe și rugăciuni, prin ridicarea de biserici cu hramul său, prin pictarea icoanelor cu chipul sau. S-a procedat la această generalizare în cadrul unor mari solemnități bisericești, care au avut loc în octombrie 1955.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Chip te-ai făcut înfrânării și prin dumnezeiescul Duh pe toți i-ai luminat; alergarea dreptei credințe ai săvârșit-o și cu învățăturile lumea ai luminat și ai mustrat cugetele celor rău credincioși. Părinte Cuvioase Grigorie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 3-lea:

Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, cu podoabele faptelor bune și cu razele tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim dumnezeiască pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, preafericite Părinte, înțelepte Grigorie.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Grigorie Decapolitul se zugrăvește ca un om de statură mijlocie, nu prea bătrân, cu chipul uscățiv și palid, cu creștetul pleșuv, cu părul negru până la urechi și barbă tot neagră, rotundă și cu câteva fire albe; se zugrăvește în veșminte preoțești sau în veșminte monahale și cu capul acoperit cu camilafca

Note

1. ↑ Acest fapt se referă desigur la cea de-a doua doua perioadă iconoclastă, inițiată de către împăratul Leon al V-lea în anul 813. Este și un argument în favoarea datării nașterii sfântului Grigorie în anul 790: în 813, la întâlnirea sa cu acel episcop, ar fi avut deci 23 de ani; dacă s-ar fi născut în 780, ar fi avut 33 de ani - o vârstă prea înaintată pentru un novice.
2. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 191, 203.

Surse

• Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistrița
• Wikipedia.ro - Mănăstirea Bistrița

Legături externe

• Mănăstirea Bistrița (sit oficial)
• Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul
• Acatistul Sfântului Grigorie Decapolitul

Proclu a fost patriarh al Constantinopolului între anii 434 și 446. A fost prieten și ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. Este cunoscut pentru al său Tomos („Tomusul lui Proclu”) care a păstrat pacea în mijlocul disputelor hristologice dintre episcopii răsăriteni ai vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 24 octombrie și la 20 noiembrie.

Viața

Data nașterii sale este necunoscută. Deși se cunosc puține despre perioada de început a vieții sale, Proclu fusese remarcat pentru intensitatea rugăciunii sale și pentru studiul Sfintelor Scripturi. El a devenit citeț la o vârstă tânără. A fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur și a fost hirotonit ca diacon și ca preot de către acesta. De la marele sfânt, Proclu a primit o înțelegere profundă a Sfintei Scripturi și a învățat să-și prezinte învățăturile într-o formă elevată.

Proclu a fost secretarul lui Atticus în timp ce acesta era patriarh al Constantinopolului (406–425). După ce Sisinius i-a succedat lui Atticus în 425 ca patriarh, l-a hirotonit pe Proclu ca episcop al Cizicului. Cu toate acestea, nestorienii eretici din Cizic aleseseră deja un episcop și Proclu s-a întors la Constantinopol unde a și rămas, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în bisericile de acolo și unde a denunțat impietatea ereticilor.

Proclu a continuat să propovăduiască și după ce Nestorie a devenit patriarh al Constantinopolului în 428. La sfârșitul anului 428 Nestorie a început să predice doctrina antiohiană împotriva folosirii termenului de Theotokos în privința Fecioarei Maria, preferând termenul de Christotokos. Acest lucru a stârnit reacții adverse în rândurile clerului și laicatului din Constantinopol. Cu ocazia unuia din aceste evenimente, în 429, și-a prezentat Proclu faimoasa predică despre Întrupare, în care a apărat numele de Maica Domnului în fața lui Nestorie însuși. Ulterior, predica a fost inclusă în documentele Sinodului de la Efes, la care Nestorie a fost depus.

După ce patriarhul Maximian, care îi succedase lui Nestorie în 431, a murit în 434, Episcopul Proclu a fost ales, cu ajutorul episcopilor din Constantinopol și al împăratului Teodosie al II-lea, să îi succeadă lui Maximian ca patriarh și arhiepiscop al Constantinopolului. Ascensiunea lui Proclu în scaunul din Constantinopol a fost aprobată de Sf. Chiril al Alexandriei și de către Ioan al Antiohiei, în răspunsul lor la scrisorile sinodale care anunțau numirea lui Proclu.

În 436, un număr de episcopi din Armenia l-au abordat pe Proclu în privința oportunității unor propuneri prezentate de Nestorie și care îi fuseseră atribuite lui Teodor de Mopsuestia. Ca răspuns, Proclu a emis o scrisoare, cunoscută în zilele noastre sub numele de Tomul lui Proclu, pe care a trimis-o episcopilor răsăriteni și în care condamna propunerile, cerându-le semnarea „Tomului”. Episcopii au aprobat „Tomul” care nu îl menționa pe Teodor de Mopsuestia, acesta fiind admirat de episcopi. Arhiepiscopul Proclu a avut o abordare mediatoare astfel încât a avut succes în liniștirea situației din Biserică și permițând întoarcerea multor nestorieni.

În 438, arhiepiscopul Proclu a readus moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol de la Comana și le-a înmormântat în Biserica Apostolilor. Acest lucru i-a împăcat pe sprijinitorii Sf. Ioan Gură de Aur, care se separaseră în urma depunerii injuste a acestuia din poziția de arhiepiscop.

În vremea lui Proclu a început să fie folosit Trisaghionul. În acea vreme, zona Bitiniei din Asia Mică a suferit o serie de cutremure de pământ distructive. Conform tradiției, în timpul unei slujbe de rugăciune către Dumnezeu, un băiat, se pare că a avut o vedenie iar după ce și-a revenit a spus că a văzut îngerii și pe Dumnezeu cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte”, ceea ce și poporul a început să cânte, adăugând: „Miluiește-ne pe noi”. La această rugăciune, cutremurele s-au oprit. Această rugăciune s-a păstrat ca parte din Sfânta Liturghie în Biserică până în zilele noastre.

Patriarhul Proclu a adormit în anul 446, luna iulie, după ce a stat în scaunul de Constantinopol timp de doisprezece ani. Purtarea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului a fost aceea a unui păstor înțelept, moderat și conciliator, care a adoptat de bunăvoie o credință ortodoxă strictă și care s-a străduit să-i convingă pe cei cu alte opinii decât el mai degrabă prin credință decât prin forță.

Imnografie

Condac, glasul al 4-lea:

După vrednicie astăzi prăznuiește cea mai cinstită decât toate cetățile cu adevărat cinstită mutarea ta, Părinte al părinților, Preafericite Proclu, înțelepte.

Surse

• en: OCA: Proclus
• en: wikipedia: Proclus of Constantinople
• en: Catholic Encyclopedia: St. Proclus
• en: GOARCH: Proclus, Archbishop of Constantinople
• en: Ec-patr: Proclus

Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur (grec. Ιωάννης ο Χρυσόστομος, n. 347 - d. 407), Arhiepiscop al Constantinopolului, a fost un cunoscut episcop, teolog și predicator din secolele IV-V, în Siria și Constantinopol. Este binecunoscut pentru elocvența cuvântărilor sale publice și pentru denunțarea abuzurilor de autoritate din Biserică și din Imperiul Roman din acea vreme. Avea o mare aplecare spre asceză. După trecerea sa la Domnul, a fost numit Chrysostom (grec.: Χρυσόστομος, română: Gură de Aur). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) și l-a rânduit între Sfinții Trei Ierarhi (pomeniți la 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul. Este recunoscut și de Biserica Romano-Catolică, care îl cinstește ca Sfânt și Doctor al Bisericii, precum și de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13 septembrie. O parte din sfintele sale Moaște au fost furate de cruciați în 1204 (amintirea acestui eveniment se face la 27 ianuarie) și duse la Roma, fiind restituite Bisericii Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Uneori este numit și „Ioan al Antiohiei”, dar acest nume se referă în realitate la un episcop al Antiohiei din anii 429-441 d.Hr., care a condus un grup de episcopi răsăriteni moderați în timpul controversei nestoriene.

Viața

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeț. Și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.

Atunci a fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al AntiohieiSfânta Scriptură. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt Omiliile la diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând cum ar trebui să trăiască creștinii.

Un incident petrecut în timpul slujirii sale în Antiohia ilustrează poate cel mai bine influența predicilor sale. Cam în vremea în care ajunge în Antiohia, episcopul trebuie să intervină pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea cetățenilor care participaseră la o revoltă în timpul căreia statuile împăratului și ale familiei sale fuseseră mutilate. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Se pare că acestea au avut o influență durabilă asupra multora: se știe că mulți păgâni s-au convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul inferior.

În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat (oarecum împotriva voinței sale) să devină episcop de Constantinopol. El a fost mâhnit de faptul că protocolul curții imperiale îi conferea privilegii mai mari decât ale celor mai mari dregători laici. Pe când era episcop, a refuzat net să găzduiască orice fel de petreceri luxoase. Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului. Curând după venirea sa în oraș, el spunea: "poporul îl laudă pe înaintaș ca să îl poată critica pe urmaș". Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească.

Perioada petrecută acolo a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf. Ioan că ar fi susținut prea mult învățăturile lui Origen. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept "Frații cei înalți") pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera (probabil nu fără motiv) că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea.

Sf. Ioan era neînfricat în arătarea greșelilor celor mari. Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un „cutremur” în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia.

Papa Romei, Inochentie I a protestat împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos. Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei, la 14 septembrie 407. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Sfinte Moaște

Părți din Sfintele Moaște ale Sf. Ioan Gură de Aur se găsesc aici [1]:

• Biserica "Sfânta Ecaterina" - București
• Mănăstirea Darvari - București
• Mănăstirea Secu - Judetul Neamț
• Mănăstirea Filoteu (Muntele Athos): Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur;
• Mănăstirea Vatoped - Muntele Athos : Capul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu urechea stângă întreagă. La urechea stângă i-a tâlcuit îngerul Sfintele Evanghelii și a rămas neputredă spre mărturie că a fost adevărată tâlcuirea îngerului.
• Catedrala Episcopală, Oltenia, Craiova - racla de argint cu părticele din moaștele Sfântului Ioan Hristostomul
• Capela Imaculatei Concepțiuni a Basilicii San Pietro, Roma - restituite Patriarhiei Constantinopolului în anul 2004 și plasate în Catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol.

Reprezentarea iconografică

Erminia lui Dionisie din Furna (Editura Sophia, București, 2000, p. 151) dă următoarele indicații pentru reprezentarea Sf. Ioan Gură de Aur:

"Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom, nepurtând mitră), [scund foarte și subțirel, mare la cap, cu nasul plecat și nările late, galben cam albineț; melcii ochilor găvănați și ochii mari beșicați, având căutătura veselă; mare la frunte și golaș, cu multe zbârcituri, și cu urechile mari și fălcile trase înăuntru, de mult post și grijă necurmată ce avea]; cu puțină barbă, [părul plăviț și cărunt], zice: 'Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce pâinea cea cerească, hrană a toată lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos [L-ai trimis Mântuitor]' ".

Sf. Ioan apare adesea zugrăvit în Sfântul Altar. Când este zugrăvit pe Ușile împărătești, poartă în mână Sf. Liturghie scrisă. Când este reprezentat în trapeza unei mănăstiri, pe răvașul pe care îl poartă stă scris (ibidem, p. 239): "De păcatele ce a făcut cineva mai înainte, de se va căi, cum că cu adevărat însuși a greșit, mântui-se-va".

Foarte frecvent el este reprezentat împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, împreună cu care este pomenit la data de 30 ianuarie.

Imnografie

Tropar (Glas 8)

Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac (Glas 5)

Din cer ai primit dumnezeiescul har și cu buzele tale pe toți îi înveți să se închine unui Dumnezeu în Treime, Ioane Gură de Aur, preafericite cuvioase; după vrednicie te lăudăm deci pe tine, că ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.

Condac, glasul 1 (la Aducerea moaștelor sale, pe 27 ianuarie):

Veselitu-s-a în taină Biserica de întoarcerea cinstitelor tale moaște; și pe acelea ascunzându-le ca pe niște aur de mult preț, dăruiește celor ce te laudă neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Ioane Gură de Aur.

Importanța Sf. Ioan Gură de Aur

Într-o vreme în care clerul cetății era vehement criticat pentru stilul său de viață luxos, Sfântul Ioan era hotărât să reformeze clerul din Constantinopol. Eforturile sale s-au lovit de o serioasă rezistență și au avut un efect limitat. Ca teolog, el a fost și rămâne foarte important pentru creștinătatea răsăriteană, dar a fost considerat mai puțin important pentru creștinii din Occident. El a refuzat în general să urmeze aplecarea contemporanilor săi spre alegorie, preferând vorbirea directă si aplicând pasaje și lecții din Sfânta Scriptură la viața de zi cu zi. Într-o anumită măsură, scrierile lui constituie o sinteză între metoda hermeneutică a mai alegoricei Școli din Alexandria și literalismul Școlii Antiohiene.

Exilarea sa în mai multe rânduri arată că puterea seculară avea o puternică influență în Biserica răsăriteană din această perioadă istorică. Aceasta revelă totodată rivalitatea dintre Constantinopol și Alexandria, fiecare dorind să aibă întâietatea în Biserică. Această ostilitate reciprocă a adus, în cele din urmă, multe suferințe atât Bisericii cât și Imperiului Roman de Răsărit. Între timp, în Vest, primatul Bisericii Romei rămăsese necontestat începând cu secolul al IV-lea. Este interesant de menționat, în perspectiva evoluției ulterioare a autorității Papei, faptul că protestele Papei Inocențiu al II-lea în acel moment nu au avut nici un efect, ceea ce arată lipsa de influență a episcopilor Romei asupra Răsăritului chiar din acea perioadă.

Cuvinte de învățătură

"În ceea ce privește evlavia, sărăcia ne este mai de folos decât bogăția și munca mai bine decât trândăvia, mai ales pentru că bogăția devine o piedică, chiar și pentru cei care nu i se dedică întru totul. Dar atunci când trebuie să lăsăm deoparte furia, să ne îmblânzim pizma, să ne îmblânzim mânia, să aducem Domnului rugăciunile noastre și să ne arătăm, după cum se cuvine, raționali, blânzi, binevoitori și iubitori, cum ne-ar putea sărăcia împiedica de la acestea? Căci ajungem la acestea nu cheltuind bani, ci făcând alegeri potrivite. Milostenia mai presus de toate se face cu bani, dar chiar și ea strălucește mai mult atunci când milostenia o facem din sărăcia noastră. Văduva care a adus cei doi bănuți era mai săracă decât oricine, dar ea a dat mai mult decât toți".

"Creștinilor însă, mai mult decât tuturor oamenilor, le este interzis să îndrepteze cu de-a sila poticnirile păcătoșilor... oamenii trebuie făcuți mai buni nu prin folosirea forței, ci convingându-i. Nu avem nici autoritatea, dată nouă de lege, de a îi împiedica pe păcătoși, nici n-am ști, dacă am avea-o, cum să o folosim; căci Dumnezeu dăruiește cunună celor care se opresc de la rău nu prin forță, ci din alegerea proprie".

"Când un arcaș vrea să tragă săgețile sale cu folos, el se îngrijește mai întâi de poziția lui, așezându-se corect în fața țintei. Și voi, care vă pregătiți de a săgeta capul vicleanului diavol, ar trebui să faceți la fel. Să ne îngrijim mai întâi să ne punem în rânduială simțurile și apoi de buna așezare a gândurilor noastre."

"Chiar de-am fi făcut o mie de fapte foarte virtuoase, încredințarea noastră că vom fi auziți de Domnul să se întemeieze pe încrederea în mila lui Dumnezeu și în iubirea Lui pentru noi. Chiar dacă suntem desăvârșiți în virtute, vom fi mântuiți doar din mila Domnului."

"De ce lovești aerul și de ce alergi în zadar? Orice lucrare are scopul ei, firește. Atunci spuneți-mi, care e rostul tuturor lucrărilor lumii? Vă provoc să răspundeți! Este deșertăciunea deșertăciunilor: toate sunt deșertăciune."

Lucrarea liturgică

Două din scrierile sale merită o atenție deosebită. Sf. Ioan a armonizat viața liturgică a Bisericii, revizuind rugăciunile și indicațiile din Sfânta Liturghie sau celebrarea Sfintei Euharistii. Până în zilele noastre, Biserica Ortodoxă celebrează cel mai adesea Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, ca și Biserica Catolică de Rit Bizantin (uniații). În aceste Biserici se citește în fiecare an de Sfintele Paști (cea mai mare sărbătoare creștină), Omilia la Sfintele Paști a Sf. Ioan Gură de Aur.

Dispute moderne: Sf. Ioan Gură de Aur și antisemitismul

Pe când era doar citeț al Bisericii Antiohiei, Sf. Ioan a scris mai multe omilii, Omiliile împotriva Iudeilor (sau "împotriva iudaizanților") pentru a combate unele obiceiuri ale creștinilor care proveneau din rândurile evreilor și care continuau sa păstreze unele obiceiuri și reguli din Legea lui Moise. El a scris aceste omilii pentru a îndrepta aceste obiceiuri, considerate greșite, ale creștinilor. Astfel, el își folosește întregul talent oratoric spre a demonstra erorile iudaismului din acea vreme, și implicit ale creștinilor "iudaizanți".

Pe baza unor fragmente din aceste omilii în care, retoric, Sf. Ioan se exprima în termeni duri la adresa iudaismului, unii autori moderni au interpretat scrierile Sfântului (ca si pe ale altor Părinți ai Bisericii) ca fiind antisemite. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de intenția originară a Sf. Ioan, amintită mai sus, scrierile sale au fost uneori folosite și de diferite grupuri care încercau să promoveze antisemitismul sau opoziția la creștinism. Este cazul naziștilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial care au folosit scrierile Sf. Ioan în încercarea de a-i convinge pe creștinii din Germania și Austria că evreii meritau să fie exterminați. Deși în Adversus Iudaeos se regăsesc tonalități foarte dure la adresa evreilor și a practicilor lor religioase, trebuie totuși precizat că aceasta nu are nimic în comun cu antisemitismul, concept modern care traduce o formă de rasism. După cum se poate deduce și din cele de mai sus, Sf. Ioan nu susținea folosirea violenței împotriva evreilor. Polemica Sfântului Ioan Hrisostom este exclusiv cu religia iudaică, a cărei perpetuare după venirea Mântuitorului o considera neavenită și cu acei creștini care urmau această cale greșită.

Note

1. ↑ Palladie, Despre viața Sf. Ioan Hrisostom, V. Potrivit scriitorului Socrate Scolasticul (Istoria bisericească, VI, 3), Sf. Ioan ar fi fost hirotonit preot de Evagrie al Antiohiei

Surse

• OrthodoxWiki, preluat după John Chrysostom de pe Wikipedia.

Legături externe

În limba română:

• Site dedicat Sf. Ioan Gură de Aur. Aici se găsește o Viață a Sfântului, după Viețile Sfinților, Acatistul Sf. Ioan Gură de Aur, o mare parte din scrierile Sfântului Ioan și un catalog al edițiilor de limbă română ale acestora.
• Calendar ortodox - 13 noiembrie, calendar ortodox - 27 ianuarie, Sinaxar
• Siteul Mănăstirii Dervent - Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, cu o explicație de Pr. Florin Botezan.

În limba engleză:

• The Saint John Chrysostom Webpage
• Works about and by John Chrysostom from the Christian Classics Ethereal Library
• John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (GOARCH)
• Removal of the Relics of John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (GOARCH)
• St. John Chrysostom the Archbishop of Constantinople (OCA)
• Repose of St John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (OCA)
• Translation of the relics of St John Chrysostom the Archbishop of Constantinople (OCA)
• A few beautiful icons of St. John Chrysostom

În limba franceză:

• Le 13 novembre, mémoire de notre Père dans les Saints Jean Chrysostome, Archevêque de Constantinople - dans le Synaxaire du Père Macaire de Simonos-Petras (Mont Athos)

Viața

Sfântul Dasie a fost soldat în armata romană la Axiopolis, în legiunea XI Claudia.

Condamnarea sa la moarte este legată de sărbătoarea Saturnaliilor. Exista obiceiul să aleagă prin tragere la sorți un „rege al Saturnaliilor”, o persoană care îmbrăcată în hainele zeului Saturn, putea petrece liber în public, împlinindu-şi orice dorinţă şi imitând pentru treizeci de zile excesele şi desfrâul zeului Saturn. Sfântul Dasie refuză, mărturisind că este creştin. După actul martiric care relatează mucenicia lui Dasie, cuvintele sale au fost: "De mă voi îngriji de aceste treizeci de zile ale acestui deșert și nerușinat obicei de cinstire a romanilor, pe care credința creștină o disprețuiește și o oprește, mă dau pe mine însumi pieirii veșnice. Este mai bine pentru mine să sufăr puținele chinuri și munci pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moștenesc viata cea veșnică, împreună cu toți sfinții." Auzind acestea, slujitorii fărădelegii l-au închis îndată într-o temniţă întunecoasă, iar a doua zi l-au scos de acolo şi l-au dus, legat, la pretoriul legatului roman, Bassus. Acolo, legatul i-a poruncit să se închine chipurilor împărăteşti care asigură pacea, dau ostaşilor leafa şi se îngrijesc în fiecare zi de binele tuturor. Dar Sfântul a răspuns că el nu slujeşte împăratului pământesc, ci Celui Ceresc, cu cuvintele: "Eu ți-am spus și iți spun că sunt creștin și nu slujesc împăratului pamântesc, ci Împăratului celui ceresc si primesc darul Lui, traiesc din harul Lui si ma îmbogatesc din negraita Lui iubire de oameni. Eu marturisesc ca sunt crestin, precum am aratat adeseori, si nu ma supun nimanui altuia decat Unuia, curatului si vesnicului Dumnezeu, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, cel in trei nume si fete, dar de o singura fiinta. Iata, pentru a treia oara marturisesc cu glasul credinta in Sfânta Treime pentru ca, intarit fiind printr-Insa, biruiesc si nimicesc indata nebunia diavolului." Cu toate încercările de înduplecare făcute de Bassus, Dasie nu s-a lepădat de credinţa creştină, mărturisind că mai bine primeşte chinuri şi moarte decât lepădarea de creştinism. Este condamnat la moarte pe 17 noiembrie 304. După mai multe chinuri, i s-a tăiat capul la trei zile după alegerea sa ca „rege al Saturnaliilor”, la 20 noiembrie 304.

În cetatea Axiopolis (Cernavoda) a fost descoperită o basilică veche, unde numele sfântului Dasie era pomenit alături de Sfinții Mucenici Chiril și Chindeu, fapt care încurajează ipoteza că decapitarea sfântului ar fi putut avea loc la Axiopolis.

Posteritatea

Moaştele Sfântului Dasie au rămas până în anul 579 la Durostor, iar de acolo au fost duse în Italia, la Ancola, din cauza năvălirii avarilor. La Ancola au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sfântului Chiriac, iar inscripţia greacă, păstrată pe racla sa, aminteşte cu precizie faptul că Sfântul Dasie a fost „adus din Durostor”.

În anul 2003, o parte din moaștele Sfântului Dasie au fost retrimise în Silistra, Bulgaria.

La 6 iunie 2006, IPS Ilarion, mitropolitul din Silistra(Bulgaria) a dăruit mănăstirii Lipnița (România) o particică din mâna Sfântului Mucenic Dasie. Racla cu cinstitele sale moaște se afla așezată în paraclisul închinat lui, din această mănăstire.

Un fragment din moaștele Sf. Dasie se găsește și la Catedrala Episcopală din Slobozia, alături de moaștele Sfântului Apostol Andrei și a altor sfinți. ​

Surse

• http://ziarullumina.ro/vietile-sfintilor/sfantul-mucenic-dasie-ostasul-lui-hristos
• http://www.biserica-ortodoxa-romana-ancona.com/
• http://hristos-imparatul-slavei.blogspot.fr/2009/11/sfmcdasie-de-durostor-si-sfcuvgrigorie.html

Legături externe

• Acatistul Sf. Mc. Dasie

Sfânta și drept-credincioasa Teodora a II-a a fost împărăteasă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 842 și 855, fiind soția împăratului Teofil Iconoclastul și mama viitorului împărat Mihail al III-lea Methusos.

A susținut fervent cultul icoanelor și după moartea soțului ei a restabilit cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit. După moarte a fost canonizată de către Biserica Ortodoxă, fiind prăznuită pe 11 februarie.

Viața

Se cunosc puține din viața ei dinainte de a deveni împărăteasă. Teodora era originară din Paflagonia, dintr-o familie armeană aristocratică. A fost căsătorită cu împăratul Teofil Iconoclastul (în urma unei ”înfățișări a mireselor” la care era prezentă și Casiana Imnografa), căruia i-a dăruit șapte copii, cinci fete și doi băieți. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă în timpul minoratului fiului său Mihail al III-lea.

Pe plan religios, Teodora a fost o iconodulă convinsă, persecutându-i pe inconoclaști și pe paulicieni. Teodora era soția împăratului Teofil, „sfărâmătorul de icoane”, dar ea nu era, ca bărbatul ei, eretică, ci ortodoxă. Teofil îl izgonise pe Sf. Metodie, patriarhul Constantinopolului și în locul lui îl numise pe un oarecare Ioan Lecanomatul, și arsese sfintele icoane. Dar Teodora, cu toate că pe față nu cuteza să se închine sfintelor icoane, le avea totuși ascunse în camera ei de taină, și în toate nopțile făcea rugăciuni către Dumnezeu ca să-I fie milă și să se îndure de ortodocși. Ea a născut un fiu, Mihail, pe care l-a învățat credința ortodoxă. După moartea soțului ei, l-a rechemat din exil pe Sf. Metodie și a adunat sfântul sinod, care a anatemizat pe sfărâmătorii de icoane, pe Ioan l-a scos din scaun și a readus în Biserică sfintele icoane.

Când fratele ei, Bardas, a devenit Caesar, Teodora a intrat în conflict cu el, dar și cu Mihail al III-lea, care a trimis-o la mănăstire împreună cu fiica sa, Tecla, în anul 855. A fost asasinată din ordinul împăratului Vasile I Macedoneanul.

Restabilirea cultului icoanelor

În perioada anterioară accederii Teodorei la tronul imperial, viața religioasă din Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) era în continuare zguduită de criza provocată de iconoclasm. Așa cum se cunoaște, prin edictul imperial dat în anul 730, împăratul Leon al III-lea Isaurul interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora.

În anul 787, dreptcredincioasa împărăteasă Irina convocase Sinodul al VII-lea ecumenic, cel care a restabilit cultul icoanelor. Sinodul s-a întrunit la Niceea, în Asia Mică (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea), între 24 septembrie și 13 octombrie 787. La acest sinod ecumenic au participat 350 de episcopi ortodocși, lucrările fiind prezidate de sfântul Tarasie, patriarh al Constantinopolului la acea vreme. La acești 350 de Sfinți Părinți s-au mai alăturat până la sfârșitul sinodului alți 17 ierarhi, care au abjurat erezia iconoclastă.

Din păcate, după nu mult timp, mai exact în anul 813, împăratul Leon al V-lea a inițiat o a doua perioadă iconoclastă, de-a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane. Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea, apoi Teofil, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor Mihail al III-lea pe împărăteasa Teodora a II-a, care era iconodulă. Ca și Irina Împărăteasa în urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, a convocat un sinod în anul 843 și a proclamat reinstaurarea cultului icoanelor. De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica Ortodoxiei.

A se vedea și

• Icoană
• Iconoclasm

Legături externe

• en: http://en.wikipedia.org/wiki/Theodora_%289th_century%29 - Theodora the Iconodule
• en: http://ocafs.oca.org/FeastSaintsLife.asp?FSID=100504 - OCA: Righteous Theodora, wife of the Emperor Theophilus, the Iconoclast