31 decembrie / 13 ianuarie

Crăciunul sau Nașterea Domnului este sărbătoarea creștină a nașterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (sau praznice împărătești) ale Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.

Nașterea lui Iisus, Hristosul

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit și „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri.

De ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4–500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De ce S-a născut Hristos într-o peșteră? Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului.

Hristos S-a născut noaptea și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului.

S-a născut în miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii sau înțelepții au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

Deși sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica!

Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici și Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

Sărbătorirea Praznicului

Postul Crăciunului

Articol dedicat: Postul Nașterii Domnului

Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Acest post se numește al Crăciunului, sau Advent sau Așteptare, după cum era numit în vechime și până în prezent în unele comunități. Pentru credincioși este un timp al curățirii sufletești și trupești pentru intrarea și părtășia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos, similar pregătirii prin post pentru Învierea Domnului.

Începutul postului pe 15 noiembrie nu e marcat liturgic de nici un imn special, însă șase zile mai târziu, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, auzim prima anunțare din irmoasele Canonului Crăciunului „Hristos Se naște! Slăviți-L!”

Perioada aceasta mai include alte zile pregătitoare ce anunță apropierea Crăciunului: Sf. Andrei pe 30 noiembrie; Sf. Nicolae pe 6 decembrie; Sf. Spiridon pe 12 decembrie; Duminica Sfinților Strămoși, penultima dinaintea Crăciunului; și Duminica Strămoșilor după Trup de dinaintea Crăciunului.

Din 20 decembrie începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului. Există aici asemănări liturgice cu Săptămâna Patimilor de dinaintea Paștilor. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om și a sa mântuire.

Ajunul Crăciunului

În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărătești și se săvârșește Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seară, unită cu vecernia). La toate aceste slujbe sunt citite 9 profeții din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

Slujba de Priveghere

Privegherea de seară a Nașterii Domnului începe cu Pavecernița Mare, deoarece Vecernia s-a slujit deja cu Liturghia Sf. Vasile. La Pavecerniță se cântă troparul și condacul praznical precum și imnuri speciale de slăvire a nașterii Mântuitorului. La aceasta se adaugă rugăciuni speciale de cereri stăruitoare și de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului și untdelemnului. Credincioșii consumă apoi pâinea binecuvântată și înmuiată în vin, și sunt unși cu acest untdelemn. Partea aceasta a privegherii, săvârșită la toate praznicele mari, se numește Litia (cuvânt de origine slavonă) sau artoklasia, care în limba greacă înseamnă frângerea pâinii.

Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în întregime Canonul Nașterii Domnului, iar credincioșii cinstesc Icoana Nașterii Domnului.

Liturghia de Crăciun

În încheierea prăznuirii stă Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Aceasta începe cu stihuri speciale din psalmi aleși (109/110, 110/111 și 111/112) care înlocuiesc cele trei antifoane obișnuite. Troparul și Condacul praznical marchează vohodul (intrarea) cu Evanghelia. Stihul baptismal „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3,27) înlocuiește încă o dată imnul Trisaghion, „Sfinte Dumnezeule”. Pericopa apostolică e cea de la Galateni 4,4-7, iar cea evanghelică e relatarea cunoscută a Nașterii Domnului de la Matei 2,1-12. Liturghia continuă apoi obișnuit, singura excepție fiind înlocuirea Axionului („Cuvine-se cu adevărat”) cu irmosul de la cântarea a 9-a a Canonului Nașterii „Taină minunată și neobișnuită văd”.

Douăsprezece zile de Crăciun

A doua zi de sărbătoare marchează începutul a două două zile de prăznuire închinate Maicii Domnului. Prima, pe 26 decembrie, este a Soborului Născătoarei de Dumnezeu. Îmbinând imnuri ale Nașterii cu cele ale Maicii lui Dumnezeu, Biserica arată către Fecioara Maria ca înlesnitoarea care a îngăduit Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi pe 27 decembrie, pomenim și pe Sf. Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

În Duminica de după Nașterea Domnului pomenim pe Sf. Apostol Iacov, ruda Domnului, pe regele David și pe Dreptul Iosif.

Într-a opta zi a Nașterii e Tăierea Împrejur a Domnului.

Perioada de bucurie a Crăciunului se întinde până la Arătarea Domnului, perioadă în care postul și îngenuncherea în biserică sunt oprite, cu excepția unei singure zi, Ajunul Bobotezei. De la Crăciun și până la Bobotează, creștinii ortodocși din unele părți se salută cu cuvintele: „Hristos Se naște!” iar răspunsul este: „Slăviți-L!”

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

Condac (Glasul al 3-lea)

Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credință și legende

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé”.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii — câte trei, ca cei trei magi — merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

Etimologie

Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”/ „creationem”, care înseamnă „creațiune, naștere”. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.

Dicționarul etimolog român al lui Alexandru Ciorănescu (Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966) aduce clarificări și argumente importante pentru a susține că numele de „Crăciun” vine de la etimonul latin creātiōnem luat cu semnificația de „copil”.

A se vedea și

• Moș Crăciun
• Postul Nașterii Domnului
• Colindă
• Magi
• Icoana Nașterii Domnului

Legături externe

• (ro) Crăciunul — Primiți colindători? - despre tradițiile religioase populare dintr-un sat din Munții Apuseni
• (en) The Nativity of our Lord God and Savior Jesus Christ (OCA)
• (fr) L'icône de la Nativité

Cuvioasa maica noastră Melania Romana (numită și Melania cea Mică sau Melania cea Tânără) a trăit în timpul împăratului Honorius, fiul lui Teodosie cel Mare și fratele lui Arcadie, în jurul anului 400. Prăznuirea ei se face la 31 decembrie.

Nu trebuie confundată cu Sfânta Cuvioasă Melania cea Bătrână, care a fost bunica ei (pomenită pe 8 iunie).

Viața

Sfânta Melania Romana era dintr-o familie senatorială bogată și influentă. Din tinerețe, Sfânta a dorit să rămână fecioară și să slujească mereu doar lui Dumnezeu. Părinții însă au măritat-o, împotriva voinței ei, și a avut doi copii. Murindu-i părinții și copiii, a părăsit cetatea și s-a mutat într-o reședință a ei de la țară. Acolo trăia în rugăciune și schimnicie, vindeca pe bolnavi, primea pe străini, cerceta pe cei din închisori și pe cei surghiuniți. Apoi și-a vândut averea considerabilă pentru suma de 120.000 de monede de aur, dăruindu-i la mănăstiri și biserici. A început să postească din ce în ce mai aspru: la început mânca o dată la două zile, apoi o dată la cinci zile, sâmbăta și duminica, învățându-se treptat și cu discernământ cu toate practicile ascetice. Fiind de familie aleasă, era educată și avea o scriere foarte frumoasă și împodobită.

După o vreme a plecat în Africa, unde a stat șapte ani. După ce și-a împărțit restul de avere acolo, s-a dus în Alexandria (Egipt). Din Alexandria a plecat la Ierusalim, unde a trăit într-o chilie. A strâns apoi în jurul ei 90 de fecioare, pe care le ținea pe cheltuiala ei cu tot ce le trebuia. Îmbolnăvindu-se foarte greu de durere de coaste, l-a chemat pe Teofil, episcopul Elefterupolei. S-a împărtășit cu Sfintele Taine, și-a luat rămas bun de la surorile ei și a rostit aceste ultime cuvinte: „Așa s-a făcut, precum a hotărât Dumnezeu!”; și îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului ei.

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Melania, duhul tău.

Condac, glasul al 4-lea:

Luminându-ți-se sufletul cu razele Celui ce ne-a strălucit nouă din Fecioară, ai strălucit în fapte bune, ceea ce ești vrednică de laudă. Că împărțind pe pământ avuția cea stricăcioasă, ai grămădit comoară de avuție cerească și în sihăstrie ai strălucit lămurit. Pentru aceasta cu dragoste te cinstim pe tine, Melania.

Tropar, glasul al 4-lea [1]

Râvnind la viața îngerească, părăsit-ai alinarea lumii acesteia

cu trezvie petrecând în înfrânare și-n adâncă smerenie.

De aceea făcutu-te-ai, preaînțeleaptă Melania, vas ales

și plin de Duhul Sfânt, care cu daruri te-a împodobit,

pe toți chemându-i spre dumnezeiasca ta râvnă

și călăuzindu-i la Stăpânul și Mântuitorul sufletelor noastre.

Troparul Sf. Melania și Anisia (30 decembrie), glasul al 4-lea:

Pășit-ați pe calea virtuții până la sfârșit, închinându-vă lui Dumnezeu Cuvântul:

în încercări te-ai bucurat, Anisia,

iar tu, Melania, strălucit-ai cu lumina nepătimirii,

Împreună strălucind lumii cu razele virtuții,

iar noi acum vă cerem: rugați-l pe Hristos Domnul să ne dăruiască Harul Său!

Condacul Sf. Melania și Anisia (Glas 3)

Ca un opaiț cu îndoită lumină, luminați Biserica lui Hristos cu tainică strălucire

Că tu, Anisia, în încercări mucenicești adus-ai rod însutit,

Iară tu, Melania, cu lumina nevoinței ai strălucit.

Învrednicindu-vă de viața cea nestricăcioasă a fericiților!

1. ↑ Troparul pe glasul al 8-lea și condacul pe glasul al 4-lea sunt cele aflate în uzul liturgic românesc.
2. ↑ Troparele pe glasul 4 și condacul pe glasul 3 sunt traduse din limba engleză.

Surse

• Viețile Sfinților de peste an de Sf. Nicodim Aghioritul (sec. XVIII)

Legături externe

• (en) Venerable Melania the Younger of Rome (OCA)
• (en) Melania the Younger, Nun of Rome (GOARCH)
• (en) Orthodox icon of St. Melania the Younger (OCA)
• (en) CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: St. Melania (The Younger)
• (en) Melania the Younger - Wikipedia
• (fr) La vie et la conduite de notre vénérable Mère Mélanie la Romaine

Cuviosul Ghelasie (gr. Γελάσιος) a fost unul din Părinții pustiei care a trăit în secolul al V-lea în Palestina. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 31 decembrie.

Viața

Avva Ghelasie s-a făcut anahoret din tinerețe (apoftegma 5). A devenit un călugăr cu mare iubire de frați și dreaptă măsură, ce s-a învrednicit de sfânta preoție și a întemeiat chinovia de la Nicopolea PalestineiPatericul egiptean sunt aproape singurele lucruri ce le știm despre el. Faptul că este prezent în Sinaxarul Alexandrin (la 6 februarie) ni-l arată ca fiind poate și unul dintre Bătrânii Egiptului. La anii 451-452 era unul din Cuvioșii vestiți ai Palestinei, iar Sfântul Simeon Stâlpnicul (390-459) îl numește „omul lui Dumnezeu” pe Avva Ghelasie (apoftegma 2), făcându-l unul din marii Părinți ai celei de-a treia generații de monahi egipteni

În anii Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451), ereticii monofiziți au reușit să atragă de partea lor o parte din călugării și episcopii din Palestina. Sfântul Ghelasie a fost unul dintre puținii care au rămas fideli credinței ortodoxe (împreună cu sfântul Eftimie cel Mare). Convocat la Ierusalim de patriarhul uzurpator Teodosie, care încerca să-l înșele spre a se depărta de credința ortodoxă, sfântul Ghelasie a mărturisit dreapta credință și a proclamat: „Eu pe alt episcop al Ierusalimului nu știu, decât pe Iuvenalie” (prăznuit la 2 iulie). Ereticii au vrut să-l ardă de viu, dar s-au temut de popor, care îl iubea și-l respecta pe Cuvios.

Apoftegme

1. Au zis unii pentru avva Ghelasie, că avea o carte în membraneScriptura cea veche și cea noua și se afla pusă în biserică, că oricare din frați va voi, să o citească. Și venind un frate străin, cum a văzut-o pe ea, a poftit o și furându-o, a ieșit. Iar bătrânul nu a alergat după dânsul, că să-l prindă, măcar că a priceput. Deci, mergând acela în cetate, căuta să o vândă și găsind pe cel ce voia să o cumpere cerea prețul de șaisprezece galbeni. Iar cel ce vrea să o cumpere, îi zicea lui: “Dă-mi-o să o cerc și să îți voi da prețul ei”. Deci, a dat-o lui. Iar el luând-o, a dus-o la avva Ghelasie, să o cerce, spunându-i suma prețului cerut de cel ce o vindea. Și i-a zis bătrânul: “Cumpăr-o, că este bună și face prețul care l-ai spus!” Și venind omul, a spus celui ce o vindea, altele și nu cele ce a zis bătrânul, zicând: “Iată am arătat-o lui avva Ghelasie și mi-a zis că este scumpă și nu face prețul care l-ai zis”. Acela auzind, i-a zis lui: “Nimic altceva nu ți-a zis bătrânul?” Zis-a lui: “Nu!” Atunci a zis: “Nu mai voiesc să vând”. Și umilindu-se, a venit la bătrânul, pocăindu-se și rugându-l pe el să o primească. Iar bătrânul nu voia să o ia. Atunci i-a zis lui fratele: “De nu o vei lua, nu am odihnă”. Zis-a lui bătrânul: “Dacă nu te odihnești, iată o primesc”. Și a rămas fratele acela acolo până la sfârșitul lui, fiindcă s-a folosit de lucrarea bătrânului.

2. Acestui avva Ghelasie i-a rămas o chilie de la oarecarele bătrân, care era și el monah, împrejurul Nicopolei având locuința. Și aceasta chilie avea și livada. Deci un lucrător oarecare al lui Vacat, celui mai mare peste Nicopole, cel din Palestina, fiind rudenie bătrânului celui pristăvit, a venit către Vacat și-l ruga să ia livada aceea, că i se părea că după lege la el trebuia să se pogoare. Iar el fiind răpitor, se cumpănea cu mâinile sale să ia livada, iar Ghelasie nevrând să dea mirenilor chilia călugărească, nu vrea să o lase pe dânsa să o ia. Deci, pândind Vacat dobitoacele lui avva Ghelasie, care aduceau măsline de la livada aceea și luând măslinele cu mâinile sale, cu de-a sila le-a adus la casa sa și de-abia mai târziu, cu ocară le-a lăsat dobitoacele împreună cu oamenii lor. Iar fericitul bătrân roada adică nici cât de puțina nu a luat, iar livada nu a lăsat-o să o ia pentru pricina cea mai sus zisă, de unde s-a aprins Vacat. Și fiindcă și alte pricini îl trăgeau pe el, căci era iubitor de judecăți, a mers la Constantinopol călătorind pe jos. Deci, venind el la Antiohia, când acolo că un luminator mare strălucea sfântul Simeon și auzind de dânsul, că era mai presus de om, a dorit, ca un creștin, să vadă pe sfântul; iar văzându-l pe dânsul de pe stâlp sfântul Simeon, că îndată a intrat în mănăstire, îl întreba pe el: “De unde vii și unde mergi?” Iar el a zis: “De la Palestina sunt și merg la Constantinopol”. Iar sfântul iarăși a zis către el: “Și pentru care trebuință?” I-a răspuns Vacat: “Pentru multe trebuințe și nădăjduiesc, cu rugăciunile sfinției tale să mă întorc și să mă închin sfintelor tale urme”. Și i-a zis sfântul Simeon: “Nu voiești să spui, deznădăjduite omule că mergi asupra omului lui Dumnezeu? Dar nu-ți va fi calea cu bine și nici casa ta nu o vei mai vedea; iar de vei asculta sfatul meu, să te întorci de aici și să te pocăiești, către dânsul, dacă cu viață vei ajunge la loc”. Deci, îndată cuprinzându-se de friguri și punându-se în năsălie de cei ce erau cu dânsul, mergea după cuvântul sfântului Simeon, să ajungă la loc și să se pocăiască înaintea părintelui Ghelasie, dar ajungând până la Virit s-a săvârșit și n-a mai văzut casa sa, după proorocirea sfântului. Acestea și fiul lui care tot cu același nume, adică Vacat, era numit, a spus după moartea tatălui sau, multor bărbați vrednici de credința.

3. Încă și aceasta au povestit-o mulți din ucenicii lui, că, oarecând fiind adus lor un pește, pe acesta prăjindu-l bucătarul, l-a adus la chelar, iar sosind chelarului o trebuință de nevoie, a ieșit din chelărie lăsând pestele jos într-un vas, poruncind unui copil mic al fericitului Ghelasie, să-l păzească un ceas până se va întoarce. Iar copilul lăcomindu-se s-a apucat să mănânce pestele fără de nici o sfială. Deci, intrând chelarul și aflându-l mâncând, mâniindu-se pe copil, care ședea jos, l-a împins cu piciorul fără de socoteală, iar din oarecare lucrare diavolească, fiind lovit peste inima leșinând, a murit. Iar chelarul, fiind cuprins de frică, l-a pus pe așternutul său și acoperindu-l a purces de a căzut la picioarele lui avva Ghelasie; vestindu-i ce s-a întâmplat. El a poruncit ca nimănui să nu spună altuia, poruncindu-i și aceasta, ca dacă se va face seara, și se vor așeza toți, să-l duca pe el în altar, și să-l pună înaintea jertfelnicului și să iasă de acolo. Și venind bătrânul în altar, a statut la rugăciune. Și în vremea cântării celei de noaptea, adunându-se frații, a ieșit bătrânul și copilul urmând după dânsul, neștiind nimenea afară de el și de chelar, până la sfârșitul lui.

4. Se spunea pentru avva Ghelasie, nu numai de ucenicii lui, ci și de alții mulți, care adesea, ori se duceau la dânsul, cum că în vremea Soborului celui a toată lumea din Calcedon, Teodosie care a început în Palestina dezbinarea lui Dioscor, alergând înaintea episcopilor celor ce vreau să se întoarcă la ale lor biserici - căci și acela era în Constantinopol, fiind gonit de la patria sa, că cel ce se bucura pururea de tulburări - a mers, zic, până la avva Ghelasie, la mănăstirea lui, spunându-i de Soborul cel din Calcedon, cum că a intrat dogma lui Nestorie, cu aceasta socotind să răpească pe sfântul întru ajutorul viclenirii și a dezbinării sale. Iar el din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credința, ca cei de atunci mai toți, ci precum se cade l-a ocărât și l-a gonit. Ca aducând la mijloc pe copilul pe care l-a înviat din morți, zicea cu un chip cinstit și cu bună rânduiala: “De voiești a grăi pentru credința ai pe acest prunc, care aude cele zise de tine, și-ți va da răspuns, că eu nu am vreme să ascult cele ce se grăiesc de tine”. Rușinându-se, dar dintr-acestea și mergând la Sfânta Cetate, răpește tot cinul călugăresc, cu chip de râvna dumnezeiasca; răpește încă și pe împărăteasa, fiind ea atunci acolo; și așa având ajutor, apuca cu de-a sila scaunul Ierusalimului, mai întâi cu ucideri, apucându-l pe acesta și alte fărădelegi și nedreptăți făcând, care și până acum mulți le pomenesc. Atunci dar dacă l-au apucat și pofta și-a dobândit, apucând mai înainte și scaunele episcopilor, nevenind aceia încă, aduce și pe avva Ghelasie și poruncește lui cu îngrozire și cu strășnicie să intre în altar. Iar după ce a intrat, îi zice: “Anatematisește pe Iuvenalie”. Iar el nesperiindu-se nicicât de puțin, i-a zis: “Eu pe alt episcop al Ierusalimului nu știu, decât pe Iuvenalie”. Înfricoșându-se de aceea Teodosie, ca să nu se asemene și alții la râvna lui cea cu dreapta credința, poruncește să-l scoată curând din biserică. Apucându-l deci, cei ce erau de dezbinarea lui și strângând lemne împrejur spre a-l arde pe el, îl îngrozeau. Dar văzând că nici să nu se apleacă, nici se teme nicidecum, ci mai vârtos aceia s-au temut de scularea norodului, ca să nu fie asupra lor, pentru că era vestit și arătat pretutindeni fericitul. Iar aceasta era mai vârtos din purtarea de grijă a Celui de sus; deci au slobozit nevătămat pe mucenic, care cât despre sine, s-a făcut lui Hristos ardere de tot.

5. Povestesc unii pentru el, că în tinerețile sale viețuia viață cea fără de avere. Deci erau întru aceea vreme și alții mulți prin aceleași locuri iubind o viață ca aceea, între care și un bătrân oarecare foarte simplu și nestrângător, petrecând într-o chilie până la moarte, măcar că a avut ucenici la bătrânețile sale. Acesta împreună cu cei ce erau cu el s-a nevoit să păzească, ca să nu aibă doua haine nici să poarte grija de ziua de mâine până la moarte. Deci, când s-a întâmplat lui avva Ghelasie din pronie dumnezeiască, a așeza viață de obște și îi aducea multe, a dobândit încă și cele de trebuință vieții celei de obște, aducându-i dobitoace multe și boi. Ca, Cel ce a ajutat dumnezeiescului Pahomie dintru-ntâi a așeza viață de obște și acestuia i-a ajutat la toată tocmirea mănăstirii. Deci, în acestea văzându-l cel mai sus numit bătrân și având dragoste curată către dânsul, i-a zis: “Mă tem, avvo Ghelasie, ca nu cumva să se lege mintea ta către sate și către alta avere a mănăstirii”. Iar el i-a răspuns: “Este legată mai vârtos mintea ta la undreaua cu care lucrezi, decât cugetul lui Ghelasie la averile acelea”.

6. Se spunea pentru avva Ghelasie, că de multe ori fiind tulburat de gânduri, ca să se duca înăuntrul pustiei, iar mai de pe urma dacă a văzut că nu poate să se împotrivească, a început a ispiti gândul său, de poate să șadă în pustie și sculându-se, umbla pe afară de chilie, nici pâine mâncând, ci verdețuri, nici intrând sub acoperemânt, și zicând întru sine: “Cei ce sunt în pustie, acestea toate nu le au”. Și petrecând să trei zile, a ostenit și a certat gândul cel ce îl tulbura pe el, cu mustrare, zicând: “Dacă nu poți să faci lucrurile ce trebuie în pustie, șezi în chilia ta, cu răbdare plângând păcatele tale, iar nu umbla din loc în loc. Că pretutindeni ochiul lui Dumnezeu vede lucrurile omenești”.

Note

1. ↑ Nicopole (gr. Νικόπολις) din Palestina este un oraș antic situat la 28 km vest de Ierusalim. Este unul din locurile care sunt identificate ca fiind Emaus de mai mulți Sfinți Părinți și istorici. Eusebiu de Cezareea notează în Onomasticon 90:15-17: «Emaus, unde era Cleopa menționat în Evanghelia după Luca este astăzi Nicopolis, o cetate renumită din Palestina.» - cf. https://fr.wikipedia.org/wiki/Emma%C3%BCs_Nicopolis
2. ↑ Pateric Egyptean, ed. cit., p. 58.
3. ↑ Piei subțiri, sau pergamente, care serveau în vechime în loc de hârtie.

Surse

• Patericul egiptean - ediția românească
• Pateric Egyptean, ed. Sofia, București, 2011 (diortosit, completat și adnotat de monahul Filotheu Bălan)
• Les sentences des Pères du désert - collection alphabétique, Solesmes, 1981
• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras

Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica cetății Bononia, fiind exorcist. El se învrednicise cu acest dar de la Hristos și ca atare avea un mare rol în pregătirea celor care doreau să primească botezul creștin, citind rugăciunile de lepădare și alungare a duhurilor celor rele din trupurile și sufletele lor.

Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos luate de împăratul Dioclețian, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhurile rele și, prin harul divin și puterea rugăciunii, le alunga și-i tămăduia pe aceștia. Sfântul Mucenic Hermes va arăta prigonitorilor Bisericii folosul slujirii sale în biserică și va primi cu bucurie și curaj sfârșitul mucenicesc al vieții sale pământești, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul, în ziua de 31 decembrie.

Astfel, Sfântul Mucenic al lui Hristos, Hermes, s-a dovedit a fi vrednic de cinstire de-a lungul veacurilor, nu numai în cetatea sa, ci și în cea apropiată, Rataria, și oriunde trăiau suflete creștine, ce căutau mântuirea cu ajutorul fraților ce se rugau din cer pentru ei.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 31 decembrie.

Binecuvântatul Teofilact al Ohridei (cca. 1050/60-cca. 1108) a fost unul dintre cei mai faimoși cărturari și exegeți biblici bizantini.

S-a născut la Chalkis, pe insula greacă Euboea (gr. Εύβοια), aproape de Atena, între 1050 și 1060. A fost educat în Constantinopol, studiind sub îndrumarea celor mai buni profesori de literatură și retorică din timpul său și a devenit unul dintre clericii Marii Biserici acolo. A fost numit profesor de retorică la academia patriarhală și tutore al copiilor împăratului. Ca om relativ tânăr, a fost hirotonit episcop și trimis, împotriva voinței sale, la Ohrida, unde a fost mitropolit al Bisericii din Bulgaria timp de douăzeci și cinci de ani.

Un teolog și orator inspirat, a lăsat multe omilii și, cel mai important, un comentariu al întregului Nou Testament. Teofilact a dus la bun sfârșit comentarii biblice ample ale celor patru Evanghelii, ale Faptelor Apostolilor și ale epistolelor Noului Testament. De asemenea, se presupune că a scris și un comentariu al textului grecesc al Psalmilor și al Profeților, care a fost prețuit de creștinii ortodocși de atunci. Patrologia Graeca conține o lungă predică despre cruce, o alta despre Ioan Botezătorul, și o a treia despre sărbătoarea Întâmpinării Domnului.

În ultimii săi ani s-a mutat la Tesalonic, unde a adormit în pace; anul exact al adormirii binecuvântatului Teofilact nu este cunoscut, dar cea mai târzie dată posibilă, care poate fi determinată din scrisorile sale este 1108.

Biserica Ortodoxă Sârbă, a cărei jurisdicție include în prezent Ohrida, Macedonia și alte biserici ortodoxe, îl comemorează pe Teofilact ca sfânt, pe 31 decembrie.

Legături externe

• Sfantul Teofilact al Bulgariei - Talcuire la Evanghelia de la Ioan.
• Sfantul Teofilact al Bulgariei - Talcuirea Epistolei catre Romani
• Teofilact al Bulgariei pe Wikipedia în limba engleză

Sfântul Anisie (+406) a fost episcop al Tesalonicului la sfârșitul secolului al IV-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 31 decembrie.

Viața

Ucenici și apoi succesor al episcopului de Tesalonic sfântul Ascolie (+383, prăznuit la 23 ianuarie), sfântul Anisie a fost numit de papa Damasus (papă din 366 și până în 384, când a murit) vicar pentru provincia Iliricum, demnitate care îi dădea autoritatea, confirmată și de papi ulteriori, de a controla toate treburile bisericești din această regiunea, care depindea în acea vreme de scaunul Romei.

În 391 Sfântul Anisie a prezidat un sinod local pentru a susține pururea fecioria Maicii Domnului contra ideilor greșite pe care le propovăduia episcopul Sardelor (Sardinia), Bonosos sau Bonosiu, și a avut relații prietenești cu sfântul Ambrozie al Milanului.

Episcopul Anisie a susținut cu tărie cauza sfântului Ioan Gură de Aur, care era acuzat pe nedrept, iar după depunerea sfântului Ioan Hrisostom, Anisie a scris, împreună cu alți 15 episcopi, o scrisoare de protest adresată papei Inochentie I al Romei. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a scris mai apoi din exil o scrisoare lui Anisie, ca să-i mulțumească pentru susținere și ca să-l încurajeze să continue lupta pentru bunul mers al treburilor Bisericii lui Hristos.

Sfântul Anisie a trecut la Domnul la puțină vreme după aceste evenimente, la sfârșitul anului 406.

Surse

• Sinaxarul părintelui Macarie de la Simonos-Petras
• Martirologiul Roman - unde sfântul Anisie este pomenit pe 30 decembrie