17 ianuarie / 30 ianuarie

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.

Nume

În limbile clasice

• în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας

• în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita

În limbile moderne

• în limba română mai este numit și Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiția catolică, "Sfântul Anton", ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova

• în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite

• în limba franceză este numit Antoine le Grand sau Antoine d'Égypte

Viața

Viața lui Antonie a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop al Alexandriei (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii - Viața lui Antonie

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică. După moartea părinților săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viață, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca și cum îi era adresat lui direct și, după ce și-a împărțit averea la săraci și a dat-o pe sora lui în grija unei comunități de fecioare, s-a retras în singurătate. A viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.

În anul 312 se instalează departe, în deșert, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, în apropiere de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care îi poartă numele). Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

Scrieri

Scrisorile

Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie și AmatasAmmun, prieten al lui Antonie.

Din această corespondență s-au păstrat două colecții principale:

• o colecție de 7 (șapte) scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni
• o colecție de 20 (douăzeci) de scrisori, integral păstrate doar în arabă (și parțial în siriacă, greacă și georgiană), și a căror autenticitate este contestată

Se mai cunoaște, de asemeni, o scurtă scrisoare adresată de sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul” său fiu, despre pocăință și iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

Apoftegmele

Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt:

• În greacă, colecția alfabetică - Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi - îi atribui 38 de apoftegme.
• În siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul VI la Skete.
• În arabă, o colecție de proveniență coptă îi atribuie 40 de apoftegme.

La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alții.

Viața lui Antonie

Viața lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri și note și mai puțin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie. Cu toate acestea, Viața lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât și în Occident.

Imnografie

Troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea

Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Condacul cuviosului Antonie

Lepădând tulburările lumești viața sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinților, Antonie.

Acatistul cuviosului Antonie

Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Antonie cel Mare se zugrăvește sub chipul unui bătrân, „cu barba scurtă, puțin despărțită [în două], având bărbia puțin cam golașă”, cu capul acoperit și în veșmânt călugăresc, purtând înscrisul: „Nu te amăgi, o călugăre, cu îmbuibarea pântecelui, căci supunerea împreună cu înfrânarea îi subjugă pe demoni”. La icoana Maicii Domnului „De tine se bucură...”, Sf. Antonie e zugrăvit în fruntea cetei cuvioșilor, purtând înscrisul: „Bucură-te, lauda sihaștrilor și strălucirea preacuvioșilor!” Dionisie mai arată cum trebuie zugrăvite și feluritele încercări din viața Sfântului și minunile sale.

Surse

• Athanase d'Alexandrie, Vie d'Antoine, Editions du Cerf, Paris, 20042 - în colecția "Sources Chrétiennes", nr. 400 ; introducere, text critic, traducere, note și index de G.J.M. Bartelink.
• Matta el-Maskin, Saint Antoine - Ascète selon l'Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993
• Noëlle Devilliers, Antoine le Grand, Père des moines, Abbaye de Bellefontaine (collection "Spiritualité Orientale", 8), 1971.
• Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, EIBM, București, 1988, p. 357.
• Mineiul pe luna Ianuarie

Note

1. ↑ Ediții românești: Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru în colecția PSB (Părinți și scriitori bisericești) 16, E.I.B.M., București, 1988 ; Sfântul Atanasie cel Mare, Viața sfântului Antonie cel Mare urmată de cele mai frumoase predici, traducere și studiu introductiv de Ștefan Bezdechi, Ed. Anastasia, București, 2000
2. ↑ autori despre data scrierii cărții
3. ↑ Macarie și Amatas sunt cei doi discipoli care au trăit 15 ani cu Amtonie în muntele Kolzim (Vita Antonii 91, 1), care au asistat la moartea lui și care l-au îngropat într-un loc de nimeni cunoscut, după cum Antonie însuși le-a cerut (VA 91, 6-7). Acest Macarie este altul decât Macarie cel Mare, zis și Egipteanul (și, desigur, altul decât Macarie Alexandrinul). Aceste informații vin prin avva Cronie, ucenic de-al lui Antonie, devenit mai târziu preot în deșertul Nitriei (cf. Paladie, Istoria lausiacă 21).
4. ↑ Către 392/393 Fericitul Ieronim scrie că a văzut o traducere greacă a acestor scrisori, inițial redactate de Antonie în limba coptă - De viris illustribus, 87-88 (PL 23, 693.711-713)
5. ↑ Părintele Matta el-Maskin vede o unitate de învățătură duhovnicească între aceste 7+13 epistole și Vita Antonii, așa încât conchide: chiar dacă am accepta cu o parte din critici că aceste ultime 13 scrisori nu sunt de mâna lui Antonie, în ele se recunoaște totuși personalitatea lui Antonie, ceea ce duce cu gândul la un ucenic apropiat de-al lui, precum Ammona (cf. Matta el-Maskin, Saint Antoine - Ascète selon l'Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993, pp.12-14)
6. ↑ Și pe care colecțiile ortodoxe tardive precum cea slavonă și cea română le-au adăugat Patericului egiptean.
7. ↑ Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.
8. ↑ Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.
9. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 158, 180-182, 195, 214, 239

Numeroși sfinți ai Bisericii au supranumele de făcător de minuni sau taumaturg, mai rar purtător de semne, pentru faptul că sunt recunoscuți în mod special pentru faptul că au făcut și fac minuni, încă din timpul vieții, și chiar după moarte.

Și unii sfinți mai noi au această reputație, precum Sfântul Nectarie din Eghina, Taumaturgul.

Minunile și vindecările pe care le fac ei sunt desigur atribuite lui Dumnezeu, sfinții fiind mijlocitorii acestui dar al lui Dumnezeu.

Spunem, de asemenea, despre unele icoane și moaște că sunt făcătoare de minuni.

Sfinți făcători de minuni

Câțiva din sfinții care poartă supranumele sau apelativul „făcător de minuni” sunt:

• Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei
• Sfântul mare mucenic Mina
• Cuviosul Tit, făcătorul de minuni
• Sf. ierarh Spiridon al Trimitundei
• Sfinții Cosma și Damian (Roma)
• Sfinții Cosma și Damian (Asia Mică)
• Sfinții Chir și Ioan
• Sf. mare mucenic Pantelimon

A se vedea și

• Sfinți
• Titlurile sfinților
• Minunea în Biblie

Sfântul și binecredinciosul împărat Teodosie I, numit și Teodosie cel Mare (grec. Θεοδόσιος ο Μέγας), a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii - de răsărit și de apus. Teodosie cel Mare este cunoscut și pentru că a decretat creștinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman. A fost un puternic apărător al credinței ortodoxe și trecut în rândul sfinților, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie.

Viața

Teodosie cel Mare (numele roman fiind Flavius Theodosius) s-a născut pe 11 ianuarie 347 la Cauca în nord-vestul provinciei romane Hispania (azi Coca, în Spania). Era fiul generalului Flavius Theodosius cel Bătrân, mama sa numindu-se Thermantia; ambii săi părinți erau creștini ortodocși.

S-a căsătorit cu Aelia Flacilla, de la care a avut doi fii, Arcadie și Honorius (urmașii săi la tron), și o fiică, Pulcheria. Soția sa, Aelia Flacilla (cunoscută și ca Placilla sau Plachilla), este prăznuită ca sfântă pe data de 14 septembrie. Atât Aelia, cât și fiica sa Pulcheria au murit în anul in 385. Mai târziu, Teodosiu s-a căsătorit cu Galla, fiica împăratului Valentinian I, cu care a avut o fiică, Galla Placidia, viitoarea mamă a împăratului Valentinian al III-lea.

Mergând pe urmele tatălui său, Teodosie îmbrățișează și el cariera militară, ajungând la demnitatea de dux în provincia Moesia superioară în anul 374, după ce se distinsese în bătăliile purtate împotriva sarmaților la Dunărea de Jos

La scurt timp însă, datorită faptului că tatăl său (generalul roman Flavius Theodosius cel Bătrân) căzuse în dizgrație și fusese executat la ordinul împăratului Valentinian I, Teodosie s-a retras la moșiile sale în Spania (în 376), aparent temându-se de persecuțiile împăratului din cauza legăturilor sale de familie. Dar reputația sa din domeniul militar nu a fost uitată, și după moartea lui Valentinian I, urmașii acestuia, co-împărații Valentinian al II-lea și Grațian, l-au rechemat pe Teodosie, încredințându-i comanda unei noi campanii împotriva sarmaților. După o serie de victorii, Teodosie a câștigat rangul de magister militum per Illyricum, iar în anul 378 împăratul Grațian l-a desemnat drept co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, după ce fostul co-împărat Valens fusese ucis de către goți în bătălia de la Adrianopol.

Spirit energic și autoritar, Teodosiu a întreprins o serie de măsuri vizând întărirea capacității de apărare a imperiului, efectuând o serie de reforme în domeniul dreptului, fiscalității și finanțelor, și acceptând un număr sporit de contingente „barbare” în armată. După lupte grele cu vizigoții, care ocupaseră o parte din peninsula balcanică, Teodosie a ajuns la o înțelegere cu aceștia, semnându-se un tratat de pace în 382, prin care îi stabilește ca federați în provincia Tracia, între Balcani și Dunăre. După aceasta, Teodosie a trebuit să-i vină în ajutor Valentinian al II-lea (co-împărat în părțile apusene ale imperiului roman), împotriva uzurpatorului Clemens Maximus. Oștile lui Teodosie l-au învins pe Maximus în 388, acesta fiind executat.

Ulterior, după moartea lui Valentinian al II-lea în 392, Teodosie rămâne conducător al Imperiului Roman ca împărat unic - el a fost ultimul împărat roman în acest sens (al imperiului unic). I s-a opus însă Arbogast, comandantul armatelor romane din apus (magister militum), care l-a ales pe Flavius Eugenius, un fost profesor de retorică și un păgân, ca împărat al occidentului. Teodosie a condus personal campania împotriva uzurpatorului Eugenius, campanie care a culminat cu bătălia de la râul Frigidus (5 și 6 septembrie 394), la poalele Munților Alpi. Deși în prima zi a bătăliei lucrurile nu au mers deloc bine pentru Teodosie, a doua zi, după ce "au fost văzuți pe cer doi îngeri călărind pe cai albi" (așa cum relatează o cronică), oștile lui Teodosie au prins curaj, și fiind ajutate și de o furtună puternică (un ciclon de tip Bora) ce suflă direct în fața forțelor lui Eugenius, au obținut o victorie categorică, Eugenius fiind capturat și executat.

Teodosie cel Mare a murit pe 17 ianuarie 395 la Mediolanum (Milano de astăzi, în Italia). Sf. Ambrozie al Milanului, cu care Teodosie a avusese o strânsă relație spirituală, a ținut cu această ocazie discursul funerar "De obitu Theodosii". Moartea lui Teodosie a fost o piatră de hotar în istorie: lumea romană nu a mai fost niciodată unită. Imperiul Roman a fost divizat (de această dată definitiv) între cei doi fii ai săi: Arcadie în Imperiul Roman de Răsărit, sub regența lui Rufinus, și Honorius în Imperiul Roman de Apus, sub regența lui Stilicho.

Teodosie și creștinismul ortodox

Deși se născuse într-o familie creștină (atât tatăl său, generalul Flavius Theodosius cel Bătrân, cât și mama sa, Thermantia, fiind creștini ortodocși), Teodosie nu a fost botezat decât în toamna anului 380, la vârsta de 33 de ani, de către episcopul Acholius al Tesalonicului, după ce se asigurase în prealabil că acest episcop nu era adept al arianismului, erezie care începuse să facă mulți adepți în imperiul roman.

Imediat ce a ajuns co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, Teodosie a început o activitate susținută de combatere a ereziilor, în special a arianismului. Astfel, în februarie 380, împreună cu Grațian (împăratul din apus), a dat un edict (decret) care legifera obligativitatea credinței ortodoxe pentru toți supușii lor.

La două zile după intrarea sa ca împărat (Augustus) în Constantinopol, la 24 noiembrie 380, Teodosie l-a exilat pe episcopul arian Demophilus, iar în locul său l-a numit pe Sf. Grigorie Teologul (Grigorie de Nazianz), care era conducătorul spiritual al comunității ortodoxe din Constantinopol și un apărător intransigent al Crezului de la Niceea. Acest lucru a stârnit nemulțumiri în rândul arienilor, nemulțumiri care s-au tradus chiar și printr-o încercare de asasinare a împăratului. Teodosie nu a dat înapoi, ci a convocat un important sinod la Constantinopol, în luna mai 381, sinod care avea să rămână în istoria Bisericii ca Sinodul II Ecumenic.

Deși în tot timpul domniei sale Teodosie a fost un apărător ferm al creștinismului ortodox, mai cu seama în ce privește credința în Sfânta Treime, așa cum stabiliseră primele două Sinoade Ecumenice, el a încercat să fie conciliant și cu ereticii dar fără succes. Din acest motiv, a fost nevoit să ia și unele măsuri dure împotriva ereticilor și a păgânilor. Astfel, în anul 388 a numit noi prefecți în provinciile orientale, cu misiunea expresă de a distruge templele zeilor păgâni. În 391, Teodosie a refuzat restaurarea altarului tradițional al Victoriei din Senatul roman; tot el este acela care a pus capăt Jocurilor Olimpice, care aveau o tradiție de peste o mie de ani. Practic, în perioada 391-92 toate templele păgâne din imperiul roman au fost închise. Împăratul Teodosie cel Mare a pus capăt, printr-un decret, jertfelor păgâne (atâtea câte se mai practicau) în Roma și Alexandria; a interzis și cultul zeilor domestici, odată cu întregul păgânism.

Note

1. ↑ Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Surse

• Wikipedia:Theodosius I
• De Imperatoribus Romanis - Theodosius I (379-395 A.D.)

Legături externe

• Wikipedia română - Teodosiu I
• Emperor Theodosius the Great
• Theodosius the Great
• Catholic Encyclopedia: Theodosius I
• Theodosius I

Cuviosul Ahila (gr. Ἀχιλλᾶς) a fost unul din Părinții pustiei care a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea la centrul monastic Schetia din Egipt. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 ianuarie.

Viața

Avva Ahila a fost unul din marii Părinți ai celei de-a treia generații a Schitului în Egipt. Un cuvânt al Avvei Teodor din Fermi păstrat în colecția armeană a Apoftegmelor Părinților pustiei zice: „Avva Ahila era ca un leu în Schit". Era la sfârșitul secolului al IV-lea, în epoca unor mari pustnici schitioți care erau unul mai mare decât altul în ascetism și smerenie. O altă apoftegmă, păstrată în colecția etiopiană, tresmite cuvântul lui următor: „Poartă-te cu tine ca și un dobitoc, și așa nu vei fi vreodată cunoscut”.

Apoftegma a treia din Patericul egiptean ni-l arată povățuitor duhovnicesc al Avei Isaia de la Schetia (prăznuit la 3 iulie), probabil în jurul anului 420, certându-l că are o purtare care nu era potrivită cu duhul de mare asceză de la Schetia. Totuși, ca toți marii Părinți ai pustiei, avva Ahila avea o mare atenție pentru a rămâne în dragostea frățească (apoftegnele 1 și 4 din Pateric, mai jos).

Unui frate care i se plângea de puterea pe care o au dracii asupra omului, avva Ahila i-a răspuns: „N-au nicio putere, decât că se folosesc de slăbiciunea voinței noastre ca de o bâtă ca să ne facă să cădem”.

Din apoftegma a cincea vedem că Avva Vitimie și Avva Ammoi i-au fost ucenici.

Apoftegme

Patericul egiptean - Pentru avva Ahila:

1. S-au dus odată trei bătrâni la avva Ahila și unul dintr-înșii avea nume rău. Și i-a zis unul din bătrâni: „Avvo, fă-mi o mreajă (plasă)!” Iar el a zis: „Nu-ți fac”. Și celălalt i-a zis: „Fă milostenie, ca să-ți avem pomenirea ta în mănăstire!” Iar el a zis: „N-am vreme”. Îi zice lui celălalt, care avea numele cel rău: „Fă-mi mie o mreajă, avvo, ca s-o am din mâinile tale!” Iar el răspunzând îndată, i-a zis: „Îți voi face”. Și i-au zis lui: „Pentru ce acestuia i-ai zis că-i vei face?” Le-a zis lor bătrânul: „V-am zis vouă că nu vă fac și nu v-ați mâhnit, fiindcă n-am vreme. Iar acestuia de nu-i voi face, va zice: « Pentru păcatul meu auzind bătrânul nu a voit să-mi facă » - și îndată tăiam ața. Deci cu aceasta am ridicat sufletul lui, « ca să nu fie copleșit de mâhniciune unul ca acesta » (II Cor. 2, 7)”.

2. Zis-a avva Vitimie: “Pogorându-mă eu odată la Schetia mi-au dat unii puțină miere, ca să le dau bătrânilor și am bătut în ușa chiliei lui avva Ahila ca să-i dau lui. Iar el a zis: « Cu adevărat, frate, nu mi-ar fi fost voia să-mi bați acum în ușa, chiar de ar fi fost mană. Dar nici la altă chilie nu te mai duce ». Deci m-am dus la chilia mea și le-am dus la biserică”.

3. A venit odată avva Ahila la chilia lui avva Isaia în Schetia și l-a găsit mâncând; acesta pusese sare și apa într-un castron și văzându-l bătrânul că a ascuns castronul după funii, i-a zis: “Spune-mi ce mănânci?” Iar el a zis: “Iartă-mă avvo, că tăiam smicele și m-am suit pe arșița și-am pus în gura mea pâine cu sare; că mi s-a uscat gâtlejul de arșița și nu se pogora pâinea. Pentru aceasta am fost silit de am pus puțina apă peste sare, ca așa să pot gusta. Deci, iartă-mă!” Și a zis bătrânul: “Veniți de vedeți pe Isaia, că mănâncă zeamă în Schetia. Dacă vrei să mănânci zeamă, du-te în Egipt”.

4. A venit unul din bătrâni la avva Ahila și l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui și l-a întrebat: “Ce este aceasta părinte?” Răspuns-a bătrânul: “Este cuvântul fratelui care m-a mâhnit și m-am silit să nu-l vestesc lui și m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Și s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea și l-am scuipat jos și m-am liniștit și mâhniciunea am uitat-o”.

5. Zicea avva Ammoi: “Ne-am dus eu și avva Vitimie la avva Ahila și l-am auzit citind cuvântul acesta: « Nu te teme Iacove, a te pogorî în Egipt » (Fac. 46, 3). Și mult a stătut citind cuvântul acesta. Și bătând noi, ne-a deschis și ne-a întrebat de unde suntem. Și temându-ne să zicem că suntem de la Chilii, am zis că suntem de la muntele Nitriei. Și ne-a zis: « Ce să vă fac, dacă sunteți de departe ». Și ne-a băgat înăuntru. Și l-am găsit că lucra noaptea multă împletitură pentru coșnițe. Și l-am rugat să ne spună vreun cuvânt. Iar el a zis: « Eu de aseară până acum am împletit douăzeci de stânjeni; și într-adevăr, n-am trebuință de dânșii; dar nu cumva să se mânie Dumnezeu și să mă învinuiască, zicând, că deși putând să lucrez, nu am lucrat, pentru aceasta mă ostenesc și lucrez din toată puterea mea ». Și folosindu-ne, ne-am dus”.

Surse

• Patericul egiptean - ediția românească
• Les sentences des Pères du désert - collection alphabétique, Solesmes, 1981
• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
• Pateric Egyptean, ed. Sofia, București, 2011 (diortosit, completat și adnotat de monahul Filotheu Bălan)