1 septembrie / 14 septembrie

Maica Domnului, (Aramaică: ܡܪܝܡ‎ Mariam; Ebraică: מִרְיָם‎ Miriam; cca.18 î.Hr. – cca. 43 d.Hr), Prea Curata Fecioară Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, maica lui Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care L-a zămislit prin puterea („umbrirea”) Duhului Sfânt. Iosif, logodnicul Ei, la îndemnul îngerului (Mat.1,20), a avut grijă de Ea și a luat-o în casa sa împreună cu Pruncul, pe care L-a crescut ca și cum ar fi fost copilul său. Prea Curata Fecioară Maria a fost fecioară înainte, în timpul și după nașterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, după cum o atestă și unul din apelativele cu care Biserica o cinstește: Pururea Fecioara Maria.

Cultul Maicii Domnului

Cultul marial sau Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat lent până în sec. al IV-lea, iar în sec. al V-lea, după condamnarea ereziei nestoriene, a cunoscut o dezvolatre excepțională.

Într-adevăr, în privința Maicii Domnului, nestorienii respingeau termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat Fecioarei Maria, utilizând în schimb termenul Christotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om). Nestorie susținea că deoarece în ființa lui Hristos ar exista două persoane deosebite (una dumnezeiască și cealaltă omenească), Sfânta Fecioară nu a născut decât pe Omul Hristos și deci nu poate fi numită „Născătoare de Dumnezeu“, ci numai „Născătoare de om“ (gr. ἀνθρωποτόκος — antropotokos) sau cel mult „Născătoare de Hristos” (gr. Christotokos). Prin condamnarea ereziei nestoriene (dioprosopiste) se formulează doctrina marială ortodoxă a Bisericii, prin recunoașterea celor două atribute ale Sfintei Fecioare: θεοτόκία (gr. teotokia), adică meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup, și αειπάρθενος (gr. aipartenos), adică pururea-fecioria ei.

Doctrina marială a început deci a fi mai limpede formulată la Sinodul III Ecumenic (Efes 431) și s-a manifestat sub forme multiple: 1. sărbători închinate Maicii Domnului; 2. cântări, rugăciuni și slujbe divine, compuse în cinstea ei (cum ar fi: acatiste, paraclisele Maicii Domnului, troparele Maicii Domnului care se numesc Bogorodicine sau θεοτόκια - theotokia, la vecernie și utrenie; Axionul sau Cuvine-se cu adevărat la Sfânta Liturghie; mai recent - prohodul Maicii Domnului) ; 3. zidiri de biserici cu hramul Sfintei Fecioare; 4. icoane; 5. predici și omilii; 6. onomastica.

Sărbători/ Praznice ale Maicii Domnului

Biserica Ortodoxă pomenește viața Născătoarei de Dumnezeu prin mai multe Praznice. Anul liturgic începe și se sfârșește cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu. Pentru cinstirea unora dintre Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit, de asemenea, zile de pomenire.

Sărbători mari

Patru dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului sunt zugrăvite pe catapeteasmă în șirul praznicelor împărătești, Sf. Fecioară fiind numită și „Doamna sau împărăteasa cerului“, cultul ei fiind strâns legat de al Mântuitorului. Acestea sunt praznice „cu roșu”, adică cu ținere și sunt socotite între praznicele împărătești.

Nașterea Maicii Domnului

Nașterea Maicii Domnului (lat. Nativitas Beatae Mariae Virginis; slv. Rojdestvo Bogorodiți), numită în popor Sf. Măria Mică, se sărbătorește pe 8 septembrie.

Intrarea în Biserică

Aducerea Maicii Domnului la Templu, popular Vovidenia sau Ovidenia, se sărbătorește la 21 noiembrie. Praznic în amintirea aducerii la templu a Sf. Fecioare de către părinții ei Ioachim și Ana, care, fiind bătrâni și neavând copii, s-au rugat lui Dumnezeu că, de le va da unul, I-l vor închina Lui; când Maria a împlinit trei ani, a fost adusă la templu, unde era o școală de educație religioasă pentru copiii pe care părinții lor îi promiseseră Domnului, chiar înainte de zămislirea lor; aici Maria a rămas până la vârsta de 15 ani, primind o educație profund religioasă.

Bunavestire

Vestea cea bună adusă Maicii Domnului de Sfântul Arhanghel Gavriil, popular Blagoveștenia, se sărbătorește pe 25 martie. Acest praznic ce amintește ziua când Sf. Arhanghel Gavriil, trimis de Dumnezeu, a vestit pe Sf. Fecioară că va naște pe Mesia (Luca 1, 26-38); apusenii (catolicii) numeau această sărbătoare Zămislirea Domnului (lat. Festum Conceptionis Christi).

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului, numită în popor Uspesnia și Sfânta Măria Mare, se pomenește pe 15 august, când se comemorează sfârșitul pământesc al Sf. Fecioare; după tradiția pioasă, la trei zile de la „adormire“, Sf. Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și Fiul ei dumnezeiesc. La catolici sărbătoarea se numește Assumptio Beatae Mariae Virginis, adică Ridicarea la cer a Sf. Fecioare Maria.

Sărbători mai mici

Sărbători „mai mici” ale Maicii Domnului, adică fără ținere obligatorie, ar fi:

Soborul Maicii Domnului

Soborul Maicii Domnului sau Adunarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu (slv. Sobor Prezviație Bogorodiție), adică adunarea de slujbă a credincioșilor în cinstea Fecioarei, se sărbătorește a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie. În vechime era obiceiul ca în această zi să se împartă pâinișoare făcute din făină de grâu numite semidale, ca o cinstire simbolică a lăuziei Maicii Domnului.

Acoperământul Maicii Domnului

Acoperământul Maicii Domnului (slv. Pocrov) se sărbătorește la 1 octombrie. Praznic în amintirea unei minuni petrecute în biserica Maicii Domnului din cartierul Vlahernelor (Constantinopol), pe timpul împăratului Leon înțeleptul (886-911), când Sf. Fecioară s-a arătat ca ocrotitoare a creștinilor; grecii țin această zi ca o sărbătoare națională la 28 octombrie, când aniversează respingerea atacului italian asupra Greciei din 1940, în al doilea război mondial. Pocrovul se ține și la români, mai ales în mănăstiri.

Izvorul Tămăduirii

Izvorul Tămăduirii se sărbătorește vineri în Săptămâna luminată. Se pomenește la acest praznic una din minunile permanente ale Maicii Domnului și se face sfințirea apei sau agheazmă în biserici, la fântâni.

Alte pomeniri ale Maicii Domnului, în calendarul ortodox, mai avem la: 2 iulie, „Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă“ (sinaxar în Mineiul pe iulie); la 31 august, „Punerea brâului Maicii Domnului în raclă“ (sinaxar Minei pe august) și la 1 sept. (sinaxar Minei pe sept.).

Cum este numită Maica Domnului în Biserica Ortodoxă

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită adesea Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria.

Preasfânta

Numele de Panaghia (Preasfânta) nu face obiectul nici unei definiții dogmatice, dar este recunoscut și folosit în întreaga Biserică Ortodoxă. Acest nume i s-a dat Maicii Domnului pentru că ea este exemplul desăvârșit al colaborării între Dumnezeu și voința liberă a omului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Uneori, Fecioara Maria mai este numită și „Noua Eva”, deoarece ascultarea Ei desăvârșită a voii lui Dumnezeu a constituit contraponderea neascultării de Dumnezeu de care Eva a dat dovadă în Rai.

Preacurata

Biserica Ortodoxă o numește pe Maica Domnului Preacurată sau Fără de prihană (achrantos în limba greacă). Prea Curata nu a avut păcat, în afară de păcatul strămoșesc, de care a fost izbăvită prin zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu.

În ceea ce privește doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții, ortodocșii resping această doctrină considerând-o drept neavenită și chiar eretică, întrucât prin aceasta se încearcă să se scoată de sub influența păcatului originar pe Maica lui Dumnezeu, Care nu ar mai fi părtașă la mântuirea care vine prin Fiul și Dumnezeul Ei.

Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră

Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maica lui Dumnezeu, pentru Fiul Ei. Sfântul Chiril al Alexandriei, împreună cu Sfinții Părinți ai Sinodului de la Efes au insistat asupra apelativului Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) pentru Maica Domnului, nu doar pentru a o cinsti pe aceasta, ci și pentru a garanta păstrarea învățăturii corecte asupra Întrupării. Creștinii ortodocși consideră că este imposibil ca un om care crede în Întruparea Domnului să nu o cinstească pe Maica Lui.

Theotokos (Născătoarea de Dumnezeu)

Theotokos (în limba greacă: Θεοτοκος) este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de Dumnezeu sau Cea care I-a dat naștere lui Dumnezeu (în română termenul este tradus ca: Născătoare de Dumnezeu sau, după numirea cea mai uzitată în Biserica Ortodoxă Română, Maica Domnului).

În ceea ce privește numirea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dată Fecioarei Maria, acesta i-a fost recunoscut în Biserica Ortodoxă la Al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431. Acest apelativ era deja folosit de câtăva vreme în practica liturgică și prin evlavia credincioșilor Bisericii. Semnificația teologică a acestui nume este: reafirmarea faptului că Fiul Mariei, Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Om adevărat și că natura divină și natura umană a lui Hristos erau, în El, unite într-o singură Persoană a Sfintei Treimi. O viziune concurentă, susținută de Nestorie, pe atunci Patriarh al Constantinopolului susținea că Maria trebuia numită doar Christotokos, adică Născătoare de Hristos. Intenția implicită în această denumire era de a limita rolul Maicii Domnului doar la cel de Maică a „umanității lui Hristos”, cu excluderea naturii Sale dumnezeiești.

Viziunea lui Nestorie a fost anatemizată de Sinod ca erezie, (cunoscută ca nestorianism), întrucât s-a considerat că Îl împărțea pe Hristos în două. S-a stabilit că, deși Hristos are două naturi, umană și divină, acestea erau unite, întru veșnicie, într-o singură Persoană. Întrucât Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu-Fiul, numirea corectă pentru a o desemna este cea de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).

Numind-o Theotokos sau Maica Domnului (Μητηρ Θεου), nu s-a dorit niciodată afirmarea faptului că Fecioara Maria ar fi fost deopotrivă veșnică (co-eternă) cu Dumnezeu sau că Ea ar fi existat înainte de a fi existat Dumnezeu sau Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica recunoaște taina Ei, într-o cântare mai veche: „Cel pe care lumea nu L-a încăput, în pântecele Tău a încăput, Născătoare de Dumnezeu”.

Numirea de Născătoare de Dumnezeu se regăsește și în mai multe din cântările Bisericii Ortodoxe.

Traducerea cuvântului Theotokos

În timp ce unele din limbile folosite în Bisericile Ortodoxe traduc Theotokos printr-un singur cuvânt, în limba română el este tradus cel mai adesea ca Născătoare de Dumnezeu, uneori ca Maica lui Dumnezeu sau, în limbaj curent, Maica Domnului.

Traducerea prin Maica lui Dumnezeu poate fi o traducere corectă (mai rară în limba română), aceasta fiind însă de fapt traducerea literală a unei alte formulări, prezentă în aproape toate icoanele Născătoarei de Dumnezeu: Μητηρ Θεου (Meter Theou), abreviată de regulă ca ΜΡ ΘΥ. De aceea, când cei doi termeni apar într-aceeași cântare, Theotokos este tradus cu Născătoare de Dumnezeu, iar Meter Theou cu Maica lui Dumnezeu, pentru a se păstra distincția pe care imnograful dorea să o facă între cei doi termeni.

Pururea Fecioară

Una din cele mai deconcertante tradiții ortodoxe referitoare la Născătoarea de Dumnezeu este, pentru creștinii din ziua de astăzi, învățătura conform căreia aceasta este Pururea Fecioară, mai precis, că a rămas fecioară înainte, în timpul și pururea fecioară după ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Faptul că Sfânta Fecioară Maria este Pururea Fecioară (Aeiparthenos) nu înseamnă că i se acordă un statut special, nici nu constituie o invitație la a venera creatura, iar nu pe Creator. Este mai degrabă o învățătură care o reafirmă pe cea cu privire la Domnul Iisus Hristos. Întrucât a fost aleasă să Îi fie mamă, să-L zămislească, să-I dea un trup, să-I dea naștere, Ea este pentru noi locașul finit al necuprinsului Dumnezeu. Astfel, deoarece, într-un anumit sens, ea este noua Sfânta Sfintelor, pururea fecioria Ei este însușirea firească a unei realități atât de extraordinare/minunate.

Întreaga Tradiție a Bisericii Creștine Ortodoxe a afirmat întotdeauna că Ea este cu adevărat Pururea Fecioară, lucru știut de cei care au cunoscut-o personal și care a fost transmis din generație în generație, fără a uita sau fără a adăuga ceva față de cele cunoscute dintru început. Cu excepția câtorva cazuri izolate, niciodată creștinii nu s-au raportat altfel la Ea, până târziu, chiar și în protestantism. Există mai multe mărturii cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului. Vom prezenta câteva în cele ce urmează.

Mărturii din Sfânta Scriptură

Accepțiunea principală a pururea-fecioriei Maicii Domnului este dată de înțelegerea Fecioarei Maria ca fiind noul Chivot al Legământului, o creație care, cumva, L-a putut cuprinde pe Dumnezeu Cel necuprins. Motivul pentru care Dreptul Iosif, („Logodnicul”, cum îl numește Tradiția) nu a avut relații maritale cu ea. Iosif a văzut-o ca fiind aleasă, pusă deoparte pentru a fi folosită de Dumnezeu (tot astfel cum ar putea cineva înțelege Arca sau Chivotul Legământului), astfel că pântecele ei fusese, într-un anume sens, transformat într-un templu. Limbajul folosit în Noul Testament pentru a face referire la Fecioara Maria se aseamănă cu cel folosit pentru Arca din vechime:

Pentru prima dată prezența lui Dumnezeu s-a pogorât asupra unei persoane, făcând din ea o nouă Arcă (sau Chivot) a(l) Legământului... Rene Laurentin vorbește de subtila utilizare a imaginilor referitoare la Chivot (la începutul Evangheliei după Luca). De exemplu, arată cum în II Regi 6 există o referire la faptul că Arca legământului a călătorit spre dealurile (munții) lui Iuda. Aceeași frază este folosită pentru a descrie călătoria Mariei: „sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraș al lui Iuda...” (Luca 1, 39). Și David, și Maria, „sculându-se... s-au dus”. Laurentin merge mai departe cu descrierea: când, la II Regi 6,2 și Luca 1, 39, Chivotul și Maria ajung la destinație, ambele sunt întâmpinate cu „strigăte de bucurie”. Iar cuvântul folosit pentru a exprima „închinarea” Elisabetei, anafametezein, este unul foarte rar. Este folosit numai în legătură cu vechile ceremonii liturgice având în centru Chivotul Legământului. Tradus literal, înseamnă „a striga cu glas tare”, „a proclama” sau „a intona”.

Elisabeta o salută pe Maria în același fel în care a fost întâmpinat Chivotul Legământului. Intrarea Chivotului și cea a Mariei sunt percepute ca o binecuvântare pentru întreaga casă. După cum casa lui Obed-edom a fost binecuvântată, tot astfel Elisabeta consideră că și casa ei este binecuvântată. Laurentin continuă: vorbește despre modul în care atât David, cât și Elisabeta reacționează cu uimire/teamă (awe): „Cum va intra chivotul Domnului la mine?”, spune David la II Regi 6, 9; iar Elisabeta, de asemenea, zice „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” Chivotul Legământului și Maica Domnului nostru sunt, într-un anumit sens, două moduri de a privi aceeași realitate - realitate care devine mai limpede și mai personală odată cu Maica Domnului. În sfârșit, atât Chivotul, cât și Maria rămân în casele respective câte trei luni (II Regi 6, 11 și Luca 1, 56).

La Luca 1 și 2 apar: vestirea Arhanghelului Gavriil către Zaharia și, șase luni mai târziu, bunavestire a acestuia către Maria; mai apoi, după alte nouă luni, nașterea lui Iisus și, după alte treizeci de zile, aducerea Lui la templu. Dacă se adună cele 180 de zile ale primelor șase luni cu cele 270 de zile ale celor nouă luni și patruzeci de zile pentru aducerea la Templu, rezultatul este 490, număr foarte rar care se găsește într-una din cele mai impresionante profeții din Vechiul Testament, cea de la [Cartea profetului Daniel|Daniel] 9. Evanghelistul Luca dă încă o dată o indicație în plus, ceea ce înseamnă, pentru cei care sunt dispuși să cerceteze înțelesurile mai adânci ale textului pentru a descoperi toate sensurile inspirate de Dumnezeu, ca să arate ce a făcut El ca să instituie un Nou Legământ spre mântuirea oamenilor, întru Hristos și Preabinecuvântata Lui Maică.

Acesta este Chivotul Legământului. Acum să ne întoarcem și să încheiem cu Apocalipsa 11 și 12. Aici Fecioara Maria este Chivotul Legământului. Este adevăratul TABERNACOL. Ea este imaginea Noului Ierusalim. Cum este descris Noul Ierusalim, la sfârșitul Apocalipsei? Ca o mireasă neîntinată, dar și ca maică a copiilor lui Dumnezeu. Deci cum poate fi cineva feciorelnic, neîntinat și în același timp să aibă odrasle, ca o maică? Pare imposibil pentru natura umană, dar nu pentru Maria, nu doar ca Maica Domnului Iisus, ci și, după cum aflăm de la Ioan 19, la Răstignire și în Apocalipsa 12, 17, ca aceea care a devenit, după Har, Maica tuturor copiilor lui Dumnezeu.

Cum dar Domnul Hristos ar putea avea frați? Mulți înțeleg istoria Dreptului Iosif și a Fecioarei Maria ca pe cea a unor tineri căsătoriți care se pregătesc să-și înceapă viața împreună. Dar Tradiția Bisericii spune altceva. Dreptul Iosif era mult mai bătrân decât Fecioara Maria, era văduv și avusese copii din prima sa căsătorie, astfel încât fiii lui erau, într-un anumit sens, frații lui Iisus. Iar faptul că aceștia erau cu mult mai vârstnici decât El poate explica în parte și modul în care L-au tratat, ca pe un mezin al familiei, oarecum ieșit din minți. Iosif o ia pe Maria oarecum sub tutela lui deoarece, trăind pe lângă Templu ca fecioară închinată lui Dumnezeu, ea nu putea ieși în lume de una singură. De aceea Iosif, un om drept, respectat, a fost ales să o ia la el. Aceasta explică și de ce ideea că ei ar fi trebuit să aibă relații intime este falsă: căci Ea alesese deja fecioria pentru toată viața, iar el era un bărbat mult mai în vârstă, care avusese deja copii și a cărui soață murise. O altă posibilă explicație pentru existența unor "frați" ai Domnului este aceea (exprimată de Fericitul Ieronim) conform căreia aceștia ar fi fost fiii lui Cleopa, fratele Sf. Iosif, care murise și ai cărui copii și văduvă erau, conform tradiției mozaice, în custodia lui.

Mai mult, atât termenul evreiesc, cât și termenul grecesc folosit pentru „frate” este adesea folosit pentru a desemna rude care nu este ceea ce se înțelege în română prin „frați” putea fi vorba de veri, unchi sau alte rude. De exemplu, Avraam și Lot sunt numiți adelphoi în Facerea 14,14 din Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), deși ei sigur nu erau ceea ce noi am numi „frați”. Iacov și Laban sunt și ei numiți „frați” (Facerea 29, 15), deși Laban era unchiul lui Iacov. În orice caz, cuvântul folosit nu înseamnă exact același lucru cu termenul „frați” din limba română (problema se reproduce în toate limbile romanice și în engleză).

În plus, nu există nici un loc din Scriptură în care altcineva decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie numit „fiul Mariei”.

Unii folosesc acel „până ce” din Scriptură („...și n-a cunoscut-o pe ea până ce [în greacă = eos] a dat naștere Fiului său cel întâi-născut...” (Matei 1,25; Luca 2,7)) pentru a afirma că, după ce I-a dat naștere lui Dumnezeu-Omul, Sf. Iosif ar fi „cunoscut-o” în sens marital. Din nou, este vorba de o problemă de traducere.

De aici:

Se pare că acest verset este adesea tradus ca „nu a cunoscut-o pe ea decât după ce...” Dar acesta nu era sensul corect. În originalul grecesc, eos indică sensul real, care este: „nu a avut relații intime cu ea înainte ca ea să nască”. Evanghelistul face această afirmație pentru a ne asigura că Iosif nu a participat deloc la zămislirea lui Iisus. Textul indică doar că, în ceea ce privește nașterea lui Iisus, întrucât nu avusese mai înainte relații cu Maria, Iosif nu era tatăl lui Iisus. Aceasta e doar o formulare comună, utilizarea unui mod de exprimare familiar. Același termen este folosit în același sens în Biblie cu alte ocazii, ca expresie comună și în mod clar nu înseamnă ceea ce heterodocșii (neortodocșii) pretind că înseamnă. Astfel, la II Regi 6,23 citim: „Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până [eos] în ziua morții ei”. Oare asta înseamnă că a avut copii după ce a murit? Desigur că nu! Și nici Iosif nu a „cunoscut-o” pe Maria după nașterea lui Iisus. La Facere 8, 7 citim că Noe „a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce [eos] a secat apa de pe pământ”. Ori, știm din Scriptură că de fapt corbul nu s-a mai întors niciodată pe Arcă. Un alt exemplu din Biblie: la Marcu 12, 36 se spune: „Șezi de-a dreapta Mea până ce [eos] voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale”. Oare asta înseamnă că Hristos nu va mai sta la dreapta slavei Tatălui după ce vrăjmașii Săi vor fi fost biruiți? Desigur că nu! Astfel, Biblia nu spune că „Iosif nu a cunoscut-o până ce L-a adus pe lume pe Fiul său cel întâi-născut, dar după aceea da”. Scriptura spune pur și simplu că „nu a cunoscut-o pe ea până ce (înainte ca ea) nu a dat naștere Fiului său Cel întâi-născut”, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că „nu Iosif era tatăl. Nu o cunoscuse înainte ca ea să fie însărcinată, astfel că nu luase parte la zămislirea lui Iisus.”

O altă mărturie din Scriptură este aceea că, pe Cruce fiind, Domnul a încredințat-o pe preasfânta Sa Maică Sfântului Apostol Ioan (Ioan 19, 26). Pare o atitudine foarte practică, dar trebuie să ne amintim că Legea mozaică ar fi stabilit ca ea să fie încredințată copiilor ei naturali, întrucât întâiul-născut era pe moarte. Hristos, care a împlinit mereu Legea în chip desăvârșit nu ar fi încălcat-o sub nici un aspect. Astfel că atunci când a încredințat-o pe mama Sa ucenicului Său, a făcut aceasta numai pentru că nu avea alți copii care să o ia în casa lor, dat fiind că Sf. Iosif murise de mai multă vreme.

Mărturii din Biserica primelor veacuri

Biserica a continuat să o numească Fecioară pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) chiar și după ce se presupune, cum zic unii, că ar fi avut alți copii. Ar fi destul de ciudat să continui să numești o femeie Fecioară sau Pururea Fecioară dacă te găseai, în Biserică, în prezența altor odrasle ale acesteia.

În plus, în cele mai timpurii Liturghii ale Bisericii, Ea este mereu numită Pururea Fecioara. Referiri la pururea-fecioria Ei se găsesc și în scrierile unor Părinți ca Petru al Alexandriei, Epifanie de Salamina, Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Ieronim, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Efrem Sirul și în capitulele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic (al II-lea din Constantinopol) din anul 553 d.Hr. Practic, aceste indicații se găsesc peste tot. Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ambrozie al Milanului: „Fecioara nu a căutat mângâiere în nașterea altor copii.” (A se vedea Scrisoarea 63; NPNF v.10, pg. 473). Există multe astfel de citate. Oricine este familiarizat cu scrierile Părinților Bisericii știe că Maica Domnului este adesea numită „Fecioara” și „Pururea Fecioara”.

Ipolit era un învățat, episcop și mucenic care a trăit în sau lângă Roma și care a scris în limba greacă; a fost martirizat în anul 235 d.Hr. Este considerat unul din martorii cei mai importanți în ceea ce privește cultul Bisericii primare. Iată câteva fragmente din ce scria el (cca. 210? d.Hr.) în privința Preabinecuvântatei Maici a lui Dumnezeu:

Dar credinciosul evlavios mărturisește că, în ceea ce privește mântuirea noastră... Făcătorul tuturor S-a întrupat, având suflet rațional și trup sensibil, din Preasfânta, Pururea Fecioara Maria, prin zămislire neîntinată, fără schimbare, și S-a făcut Om după natură, în afară de răutate: Același era Dumnezeu adevărat și Același era Om adevărat; Același era, după natură, Dumnezeu și Om desăvârșit (Împotriva lui Beron și Helix, Fragmentul VIII).

Se observă că Hipolit o numește pe Maria „preasfântă și pururea-fecioară”. Dat fiind că spune aceasta doar în treacăt, este sigur că nu introducea aici nici o învățătură nouă, așa încât se poate considera că a se referi la Maica Domnului în acești termeni era un lucru comun încă dinainte de momentul în care scria Hipolit.

Tot astfel, ei au propovăduit venirea în trup a lui Dumnezeu, venit în lume, prin naștere și creștere, prin neprihănita Maria, purtătoarea de Dumnezeu, și în chipul vieții și propovăduirii Lui între oameni... (Un discurs despre sfârșitul lumii)

Ipolit se referă aici în mod comun la Maria ca fiind neprihănită și de Dumnezeu purtătoare. Se poate presupune că acesta este echivalentul termenului Theotokos din limba greacă, termen care se traduce prin Purtătoare de Dumnezeu sau, în traducerea comună, „Maica lui Dumnezeu” (Fiul). Această denumire este recunoscută oficial de Sinodul de la Efes.

Sf. Efrem (sec. al IV-lea):

Unii îndrăznesc să susțină că, după nașterea Mântuitorului, Maria ar fi devenit întru totul soața lui Iosif. Cum ar fi putut, ea care era adăpost al Duhului, ea care fusese umbrită de puterea dumnezeiască să se facă soață a unui muritor și să dea naștere la prunci întru dureri, după vechiul blestem? Căci prin Maria, cea „binecuvântată între femei”, blestemul dintru început, după care cea care năștea în dureri nu putea fi numită binecuvântată, a fost ridicat. După cum Domnul a intrat prin ușile închise, tot astfel a ieșit din pântecele Maicii Sale, căci această Fecioară L-a purtat cu adevărat și pe deplin fără dureri.

Al II-lea Sinod de la Constantinopol, 553 d.Hr., Capitolul II:

Dacă cineva nu va mărturisi că Cuvântul lui Dumnezeu are două nașteri, una din veșnicie, de la Tatăl, fără timp și fără trup, și cealaltă în zilele din urmă, coborând din Ceruri și luând trup din sfânta și slăvita Maria, Maica lui Dumnezeu și Pururea Fecioară și născut din ea: să fie anatema.

Vechile denumiri date de creștini Mariei, cel de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) și Meter Theou (Maica lui Dumnezeu) nu trebuie înțelese ca și cum ea L-ar fi creat în vreun fel pe Dumnezeu. Nici chiar mamele care dau naștere unor simpli oameni nu se poate spune că își creează propriii copii. Aceste nume date Fecioarei sunt mai degrabă afirmația faptului că Hristos, Cel pe care L-a purtat în pântece, este cu adevărat Dumnezeu, „Omul-Dumnezeu” (Theanthropos în greacă). Ea nu este nici originea Lui, nici sursa dumnezeirii Sale, dar se poate spune despre ea că ea este, literal, născătoare de Dumnezeu. Dacă afirmăm că Iisus Hristos este Dumnezeu, atunci trebuie să o numim Theotokos, deoarece I-a dat naștere lui Dumnezeu Însuși. Nestorie, ereticul din Biserica veche, pentru că nu putea concepe ideea că o creatură a putut da naștere Creatorului, a refuzat să o numească Theotokos, preferând să îi spună Christotokos (adică doar purtătoare, născătoare de Hristos, nu de Dumnezeu). Dar acest scandal nu se află oare chiar în inima tainei Întrupării? Doctrina lui Nestorie insista asupra separării între Logosul divin și omul Iisus, afirmând că Fiul lui Dumnezeu doar ar fi locuit, într-un anume sens, într-un om, iar nu că „Dumnezeu S-a făcut om”, după cum spune învățătura creștină dintotdeauna. Dacă Cel care S-a aflat în pântecele Mariei era Dumnezeu, atunci pe Ea trebuie să o numim Theotokos.

Mărturii ale reformatorilor protestanți despre Maica Domnului

Deși Biserica Ortodoxă nu urmează învățăturile reformatorilor protestanți, modul în care văd ei pururea-fecioria Maicii Domnului este unul din punctele pe care aceștia le au în comun cu Ortodoxia. Unii dintre fondatorii Reformei protestante credeau în pururea-fecioria Maicii Domnului.

Jean Calvin:

El afirmă că [Maria lui Cleopa] era sora mamei lui Iisus și, astfel, adoptă terminologia ebraică, conform căreia verii și alte rude sunt desemnați și ei cu cuvântul folosit pentru frați – Jean Calvin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, referitor la pasajul: Ioan 19, 25.

Cuvântul frați pe care l-am menționat mai înainte se folosește, conform limbii ebraice, pentru a indica orice fel de rude; și astfel Helvidius dovedește o nemăsurată ignoranță atunci când ajunge la concluzia că Maria trebuie să fi avut mulți copii, fiindcă „frații” lui Hristos sunt menționați uneori. – Jean Calvin, Comentariu asupra concordanței Evangheliștilor Matei, Marcu și Luca, vol. II, p. 215 (asupra pasajului: Matei 13, 55).

[Notă: Helvidius a fost un creștin din secolul al V-lea care a negat pururea-fecioria Mariei, care a fost admonestat și ale cărui idei au fost demontate de Fericitul Ieronim în tratatul său Asupra pururea fecioriei Maicii Domnului, împotriva lui Helvidius.]

Huldrych Zwingli:

Să dau un exemplu: învățați, prin lumina credinței, că Hristos S-a născut dintr-o fecioară, știm că acest lucru este adevărat, și nu avem nici un dubiu că acei care au încercat să considere această afirmație drept o figură de stil se înșelau în mod categoric, și declarăm absurde lucrurile pe care Helvidius și alții le-au inventat despre pururea-feciorie. – Huldrych Zwingli. "Friendly Exegesis, that is, Exposition of the Matter of the Eucharist to Martin Luther, February 1527", în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Volume Two, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.275.

Apoi, mintea evlavioasă găsește minunate bucurii în căutarea motivelor pentru care Mielul a ales să se nască dintr-o pururea-fecioară; dar în ceea ce privește acest lucru [Zwingli se referă la Prezența reală a lui Hristos în Euharistie], se îngrozește. – Huldrych Zwingli. "Subsidiary Essay on the Eucharist, August 1525", în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Vol. 2, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.217.

Martin Luther:

A fost pusă în circulație o nouă minciună cu privire la mine. Se zice că, prin predică și prin scris, aș fi afirmat că Maria, Maica lui Dumnezeu nu a fost fecioară nici înainte, nici după ce I-a dat naștere lui Hristos, ci că aș fi spus că L-a zămislit pe Hristos de la Iosif și că ar fi avut mai mulți copii după aceasta. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p.199.

Forma de exprimare folosită de Matei este cea comună, cum aș zice eu: 'Faraon nu l-a crezut pe Moise până ce s-a înecat în Marea Roșie.' De aici nu rezultă că Faraon l-a crezut mai târziu, după ce s-a înecat; dimpotrivă, înseamnă că nu a crezut niciodată. Tot astfel, atunci când Matei spune că Iosif nu a cunoscut-o pe Maria până ce nu L-a născut pe Fiul. Și iarăși: Marea Roșie l-a înconjurat pe Faraon până să apuce să treacă. Nici de aici nu rezultă că Faraon a reușit mai târziu să treacă Marea Roșie, ci că nu a trecut-o deloc. Tot astfel, când Matei zice: 'Și s-a aflat purtând în pântece, până să fi fost ei împreună', nu rezultă că ulterior Maria ar fi avut relații cu Iosif, ci că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p. 212.

John Wesley:

Cred că El S-a făcut om, alăturând natura divină și pe cea umană într-o singură persoană; că a fost zămislit prin lucrarea deosebită a Sfântului Duh, și născut din binecuvântata Fecioară Maria care a rămas fecioară nestricată și neîntinată atât înainte cât și după ce I-a dat naștere (lui Hristos). – John Wesley, Scrisoare către un romano-catolic.

Protestanții care neagă pururea-fecioria Maicii Domnului se găsesc în dezacord cu propriii lor învățători în materie de credință.

Citate despre Maica Domnului

• „Ea nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.” – Mitropolit Kallistos Ware
• „Preasfânta Fecioară Maria, ea singură, șezând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.” – Sfântul Nicodim Aghioritul
• „Căci așa cum fiecare mamă dă copiilor ei simpla existență, tot așa și Mama lui Dumnezeu dăruie tuturor existența fericită.” – Sfântul Teofan al Niceei
• „Maica Domnului este și cauză a celor dinaintea ei, și patroană a celor de după ea, și procurătoare a celor veșnice. Ea este tema profeților, obârșia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creații. Ea este început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite. Ea este pisc și desăvârșire a tot ce-i sfânt.” – Sfântul Grigorie Palama
• „Când te rogi în biserică ori acasă, străduiește-te ca în rugăciune să îți înfățișezi toate cuvintele și chipurile — chipul Maicii Domnului, chipurile îngerilor, ale sfinților sau oamenilor de pe pământ pentru care te rogi — la modul ideal, adică așa cum sunt ele în esența lor sau așa cum ar trebui să fie (arhierei, preoți, diaconi și ceilalți, fiecare după cinul lor): să ți-i înfățișezi sfinți, potrivit temeiului lor dumnezeiesc, nu în chip trupesc, sau material, sau păcătos, și îți va fi rugăciunea ta întru bucurie.” – Sfântul Ioan din Kronstadt
• „Femeia trebuie prețuită, să știți, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăția cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ți-e și frică să vorbești comparând-o pe ea cu oamenii.” – Părintele Arsenie Papacioc
• „Așadar deci fecioria ne propune ca model al ei, viața Mariei, în care ca într-o oglindă fecioria își privește frumusețea ei și virtuțile exemplare. Maria a fost fecioară nu doar cu trupul ci și cu mintea, printr-o dragoste sinceră unde nu este loc nici pentru fățărnicie nici pentru falsitate... Smerită la inimă, atentă, tăcută, iubitoare de citire a Sfintelor Scripturi nu își punea nădejdea în bogățiile trecătoare ci în rugăciunile săracilor. Nu ieșea afară decât pentru a merge la templu și atunci însoțită de părinți sau cunoscuți.” – Sfântul Ambrozie al Milanului
• „În Maica Domnului avem în cer o inima de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni.” – Părintele Dumitru Stăniloae
• „Da, frații mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicești. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă și de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.” – Părintele Cleopa Ilie
• „Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele — una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naștere, în naștere și după naștere.” – Sfântul Nicolae Velimirovici
• „Era ascuns în neamul acesta al poporului evreu un mare destin: desăvârșirea prin el a tainei celei din veac ascunse și de îngeri neștiute. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.” – Părintele Arsenie Boca
• „Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea.” (Dicton patristic)

Galerie Icoane

• Maica Domnului Prodromita, Muntele Athos
• Maica Domnului Vindecătoarea
• Maica Domnului binecuvântând
• Maica Domnului Theotokos
• Nașterea Domnului Iisus Hristos
• necunoscută
• Maica Domnului, icoană rusească (Rugul aprins)
• Fecioara Maria a Peșterilor (Spiliani)
• necunoscută
• Fecioara Maria și Pruncul, Berati (Albania)
• Eleous Theotokos, cu scene din viața Maicii Domnului, sec.XVIII
• Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Dălhăuți
• Maica Domnului Ierosolimitissa (Ierusalim)
• Maica Domnului, Kazan (Rusia)
• Panagia Chrysafitissa
• Theotokos din Czestochowa
• Icoana Maica Domnului „Pantanassa” (Împărăteasa tuturor); Mănăstirea Vatopedi, Muntele Athos
• ‎Maica Domnului - Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Surse

• OrthodoxWiki:Theotokos

A se vedea și:

• Acatistele Maicii Domnului
• Icoanele Maicii Domnului
• Troparele Născătoarei de Dumnezeu

Lucrări referitoare la Maica Domnului

• XXX, De ce o cinstim pe Maica Domnului, ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994 [Biblioteca bunului creștin].
• XXX, Mari duhovnici români despre Maica Domnului, Eikon, s.l., 2004.
• Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, ed. Sophia, București, ISBN: 973-98327-6-8 ([1]).
• Pr. Michel-Philippe Laroche, Theotokos. Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceza de Dora Mezdrea, ed. Sophia, București, 2004, ISBN: 973-7740-19-X ([2]).
• Protosinghel Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire, Bacău, 1994 (fragmente disponibile [3]).
• Pr. Dr. Cornel-Mihail Militaru, Învățătura despre Maica Domnului înainte de Sinodul de la Efes: perspectiva hristologică, ed. Emia, 2006?
• Monah Teoclit Dionisiatul, MAICA DOMNULUI în teologia și imnografia Sfinților Părinți, ed. Bizantină, București.
• Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă

Despre icoanele Maicii Domnului

• Pr. Alex Kiselev, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, ed. Bunavestire, Bacău.
• Arhim. Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Sfântul Munte Athos, ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Legături externe

• Arhimandrit Teofil Părăian – Cine este Maica Domnului pentru mine?
• Părintele Cleopa – Cinstirea Maicii Domnului

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Simeon Stâlpnicul sau Simeon cel Mare (aprox. 390-459) a fost un călugăr ortodox care a trăit în Siria secolului al V-lea, ca stâlpnic. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 1 septembrie.

Viața

Simeon s-a născut în satul Sisan din Capadocia, într-o familie de păstori. Pe când era tânăr, ascultând Fericirile, a fost profund mișcat și s-a hotărât să devină monah. Râvna sa pentru posturi și nevoință a crescut repede. Date fiind nevoințele lui foarte aspre, temându-se că frații aveau să vrea să-i urmeze pilda postirii foarte aspre, starețul mănăstirii îi cere să se retragă din mănăstire. Simeon va trăi atunci o vreme într-un puț secat, în munții din apropiere. Monahii l-au căutat, rugându-l să se întoarcă în mănăstire, dar la scurtă vreme el a plecat din nou pentru a-și continua nevoințele. Mulțimi de oameni au început să vină la el pentru a primi vindecare și pentru a afla mai multe despre credința creștină. Atunci Simeon, căutând să se îndepărteze de ei, s-a urcat pe o coloană și a început să trăiască acolo într-o chilie mică, petrecându-și zilele în rugăciune și post. Stătea în picioare sau așezat, la rugăciune, săptămâni întregi. Nu se poate spune însă că era rupt de lume. El scria scrisori și primea chiar și oaspeți, care urcau la el pe o scară. Mulți l-au amenințat și l-au batjocorit, dar încă și mai mulți au fost profund impresionați de rugăciunea și postul lui neîntrerupte. Între cei care îi ascultau învățăturile se numărau și împăratul Teodosie al II-lea și soața lui, împărăteasa Aelia Eudoxia, precum și Fericita Genoveva a Parisului. Scrisoarea lui către împăratul Leon al Constantinopolului în sprijinul Sinodului de la Calcedon era foarte respectată. Mulți veneau la el ca să-l asculte și chiar ca să fie botezați de el:

„Teodoret spune că Sf. Simeon a ajuns atât de cunoscut la Roma încât arabii nomazi au crezut cu miile în Iisus Hristos și s-au botezat datorită lui; Regele Persiei a trimis soli ca să afle mai multe despre viața lui, iar Regina a cerut să i se aducă untdelemn binecuvântat de acesta. Sf. Simeon a fost și un mare apărător al dreptei învățături de credință, susținând Ortodoxia Sfântului Sinod de la Calcedon înaintea multora care fuseseră înșelați de învățăturile monofiziților, între care și față de împărăteasa Eudoxia, văduva împăratului Teodosie cel Tânăr. A adormit în pace la vârsta de șaizeci și nouă de ani, în anul 459, după o viață de multe și mari nevoințe.”

La trei zile după adormirea lui, trupul său a fost coborât din chilia sa de pe coloană, iar moaștele sale au fost trimise la Antiohia.

Imnografie

Tropar (Glasul 1):

Al răbdării stâlp ai fost, râvnind Părinților celor mai dinainte, cuvioase;

lui Iov întru patimi, lui Iosif în ispite și vieții celor fără de trup

Simeoane, Părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (Glasul 2):

Cele de sus căutând și cu cei de jos împreunându-te

și căruță de foc stâlpul făcându-ți,

printr-însul împreună-vorbitor cu îngerii ai ajuns, cuvioase.

Cu aceia împreună roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Alți stâlpnici

• Sf. Daniil Stâlpnicul (409-493), un ucenic al Sf. Simeon, a cărui prăznuire se face pe 11 decembrie
• Sf. Simeon Noul Stâlpnic sau „Cel Tânăr” († 592), pomenit pe 24 mai
• Sf. Alipie Stâlpnicul (sec. VII-VIII), prăznuit pe 28 noiembrie
• Sf. Lazăr Stâlpnicul (968-1054), adormit pe 8 noiembrie

Surse

Biografia Sf. Simeon se găsește în scrierile monahului Antonie, care a scris-o în greacă după ce a fost martor la adormirea Sf. Simeon. O altă Viață a Sf. Simeon a fost scrisă în aramaică de doi alți ucenici ai lui: Simeon, fiul lui Apollon și Barhtar Barudan. Cea de a treia sursă este Istoria lui Teodoret, episcop al Cirului, datând dn anul 444.

Referințe

1. ↑ http://www.goarch.org/en/chapel/saints.asp?contentid=646
2. ↑ http://stgeorgeupland.tripod.com/abram/his_st_symeon_monastery.htm

Legături externe

• en: Simeon the Stylite din Istoria bisericească a lui Evagrie, Cartea 1, cap. 13 de Evagrie Scolasticul (431-594 d.Hr.), tradusă în engleză de E. Walford.
• en: St. Symeon and the Pillar Saints History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600. Chapter 4, Section 37, de Philip Schaff.
• en: St. Symeon the Stylite Monastery – detalii despre viața Sf. Simeon și despre istoria mănăstirii care îi poartă numele din Siria.
• en: Simeon Stylites the Elder, Hermit – de pe siteul Bisericii Sf. Patrick din Washington, DC (catolică)
• en: Saint Symeon the Stylite de pe siteul OCA
• en:Father Symeon Stylite the Elder de pe siteul Bisericii Grec-Ortodoxe Sf. Varvara din Orange, CT
• en: Symeon the Stylite de pe siteul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America
• en: Simeon Stylites (articol Wikipedia)
• Icoana Sf. Simeon Stâlpnicul și a mamei sale, Sf. Marta
• Icoana Sf. Simeon Stâlpnicul

Cuviosul Dionisie cel Smerit (n. cca 470 - d. cca 545, Roma), sau Dionisie Exiguul, a fost un teolog din secolul al VI-lea, originar din Sciția Mică (Dobrogea de astăzi). A rămas cunoscut ca fiind inventatorul numărării anilor începând de la Nașterea Domnului, sistem de numărare utilizat atât în calendarul iulian cât și în calendarul gregorian. Prăznuirea sa se face pe 1 septembrie.

Viața

Dionisie este prezentat de biograful său, Cassiodor, ca fiind „de neam scit, dar de maniere întru totul romane, foarte priceput în ambele limbi (latină și greacă, n.n.), cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și al Dogmaticii”.

A intrat de tânăr într-o mănăstire dobrogeană, alăturându-se călugărilor sciți. Mai târziu ajunge la Constantinopol, pentru ca în anul 496 să fie chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot.

A trăit mult timp în mănăstirea „Sfânta Anastasia”; de asemenea a lucrat și în cancelaria papală.

Tot Cassiodor scria că Dionisie preda dialectica în mănăstirea Vivarium (în Calabria) și că a învățat mulți ani în biserică.

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis, în ședința din 8-9 iulie 2008, canonizarea Sfântului Cuvios Dionisie cel Smerit (Dionisie Exiguul), cu data de prăznuire la 1 septembrie.

Scrieri

• A tradus mai multe opere dogmatice din grecește în latinește, toate însoțite de prefețe personale: Sf. Grigorie al Nissei (Despre crearea omului, cu unele observații critice), Sf. Chiril al Alexandriei (Epistola 17 împotriva lui Nestorie, cu cele 12 anatematisme și alte epistole), patriarhul Proclu al Constantinopolului (Tomosul către armeni) s.a.

• A tradus și câteva biografii cerute de monahi: Viața Sfântului Pahomie cel Mare, Pocăința minunată a Sfintei Taisia.

• A mai tradus și o colecție de canoane, cele zise „apostolice”, ale primelor patru sinoade ecumenice și ale unor sinoade locale (în două versiuni); a mai întocmit o colecție de decrete (lat. Collectio decretorum Pontificum Romanorum) a opt papi: de la Sf. Siricius până la Sf. Anastasius II (384-498). Amândouă colecțiile au cunoscut o largă circulație în Biserica Apuseană.

• I se atribuie și culegerea unei colecții de texte patristice - Florilegiu - din Sfinții Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin și alții.

• A avut bogate cunoștințe de astronomie, calendaristică și calcul pascal. Mai multe lucrări de acest gen îi sunt incluse în Liber de Paschatae sau „Cartea despre Paști”: Pascalia adevărată și regulile îndreptării ei, Precizări pentru stabilirea datei Paștilor, Elementele calculului calendaristic și Pascal etc.

• În mod deosebit trebuie subliniat faptul că Dionisie este cel care a fixat „cronologia erei creștine”, luând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Nașterea Mântuitorului, „începutul nădejdii noastre” și fixând-o în anul 754 sau 753 de la întemeierea Romei. Această cronologie fost adoptată încă din secolul al VII-lea în Italia, din secolul al VIII-lea în Anglia, în cel următor în Franța, apoi, cu timpul, în toate țările lumii.

• Prin mai multe studii publicate în anii din urmă, Pr. Dr. Gheorghe Drăgulin susține că tot lui Dionisie Exiguul îi aparțin și lucrările atribuite lui Dionisie Areopagitul: Despre numele divine, Ierarhia îngerească, Ierarhia bisericească; Teologia mistică și zece Epistole. Această atribuire nu întrunește însă acordul istoricilor.

Imnografie

Tropar (glas 1)

Ca o rază strălucitoare ce luminează toată lumea te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Dionisie, cel ce al socotit curgerea timpului după Nașterea lui Hristos și ai făcut cunoscute rânduielile Sfinților Părinți. Pentru aceasta îți cântăm cu bucurie: Slavă Celui ce ți-a dat ție înțelepciune; Slavă Celui ce te-a binecuvântat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine sfințirea vieții noastre.

Condac (glas 8)

Din Dobrogea strămoșească ai pornit spre Apus ca un apostol, pe Hristos propovăduind și următor Sfinților Părinți făcându-te, Sfinte Cuvioase Dionisie. Lumina ta, Părinte înțelepte, laudă Dumnezeirea cea întreit strălucitoare; pentru aceasta cu dragoste prăznuim sfântă pomenirea ta.

Surse

• "Dionisie Exiguul", în Dicționarul teologilor români.
• Wikipedia.ro - Dionisie exiguul

Note

1. ↑ Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 8-9 iulie 2008, 9 iulie 2008, Basilica.ro, accesat la 26 septembrie 2021

Legături externe

• en: w:Dionysius Exiguus
• ro: Sf. Dionisie Exiguul (viața și nevoințele, icoane).
• ro: Cuviosul Dionisie cel Mic "Scitul" (extras din Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed. a IV-a, ed. Mănăstirii Sihăstria, 2001, pp. 40-42).