5 septembrie / 18 septembrie

Dreptul Zaharia, sfânt și prooroc, a fost tatăl Sf. Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului.

Zaharia, din neamul lui Aaron, era preot în templul din Ierusalim. El era căsătorit cu Sf. Elisabeta (tot din neamul lui Aaron), sora sfintei Ana, mama Maicii Domnului. Deși „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1:6), Zaharia și Elisabeta nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. În acele timpuri, acest fapt era considerat ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu.

Cu toate acestea, Domnul s-a îndurat de ei: Arhanghelul Gavriil i s-a înfățișat lui Zaharia, înștiințându-l că soția lui va naște în curând un copil. Deoarece s-a îndoit de această profeție, și pentru slăbiciunea lui de credință, Zaharia rămase mut (Luca 1:20). Fiind apoi întrebat apoi ce nume vrea să-i dea copilului, deoarece nu mai putea vorbi, Zaharia a scris pe o tăbliță: „Ioan” (cu toate că nimeni din familia lor nu mai avusese acest nume). Imediat darul vorbirii s-a întors la el, și inspirat de Duhul Sfânt, el a început să profețească despre fiul său ca înainte-mergător al Domnului Iisus Hristos.

Elisabeta, soția lui Zaharia, l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Ein-Kerem (sau Orini), în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Dreptul Zaharia la 5 septembrie, precum și pe 24 iunie („soborul drepților Zaharia și Elisabeta”).

Viața

Sf. Zaharia a trăit în secolul I î.Hr., în Palestina. Era fiul lui Varahia (Barach), din neamul lui Aaron, fiind preot în templul din Ierusalim.

Cele ce se știu despre el sunt referirile din Noul Testament (Luca 1:5-23, 1:57-79, 11:51 și Matei 23:35), precum și din Protoevanghelia lui Iacov.

Zaharia era căsătorit cu Sf. Elisabeta (tot din neamul lui Aaron), sora sfintei Ana, mama Maicii Domnului. Deși „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1:6), Zaharia și Elisabeta nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. În acele timpuri, acest fapt era considerat ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu.

Un înger îi vestește lui Zaharia

În zilele lui Irod Antipa, împăratul Iudeii, un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: neprihănita Elisabeta, stearpă și înaintată la rândul ei în vârstă, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan. Îngerul îl vestește pe cel ce avea să devină Ioan Botezătorul astfel:

Şi bucurie și veselie vei avea și, de nașterea lui, mulți se vor bucura.

Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.

Şi pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.

Şi va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit. (Luca 1:14-17)

Lui Zaharia nu-i vine să creadă, iar îngerul - continuă evanghelia - îl pedepsește făcându-l mut până în ziua în care urmau să se adeverească acestea. Peste un timp Elisabeta, nevasta sa, rămâne însărcinată și se ține ascunsă cinci luni.

Fecioara Maria vine la Elisabeta

Arhanghelul Gavriil o vestește pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda unde locuiau Zaharia și Elisabeta. Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei. Atunci pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați. Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.

Primirea numelui de Ioan

Elisabeta, soția lui Zaharia, l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Orini (sau Ein-Kerem, în Israelul de azi), în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus.

Evanghelia după Luca istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei îi spun Elizabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia iar acesta scrie pe o tăbliță tot Ioan (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume. În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i -a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?”. Zaharia , tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus, iar despre Ioan astfel:

Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, ca să gătești căile Lui,

Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus,

datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat soarele care răsare din înălțime,

Ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii. (Luca 1:76-79)

Scăparea Elisabetei

Atunci când regele Irod a auzit de la magi despre nașterea lui Mesia, el a decis să ucidă toți copiii având vârsta sub doi ani, din Betleem și din zona înconjurătoare, în speranța că nou-născutul Mesia va fi printre aceștia. Regele mai știa și despre nașterea miraculoasă a lui Ioan și a vrut să-l omoare cu această ocazie și pe acesta, temându-se că Ioan ar putea fi Regele iudeilor, cel proorocit de profeți. Dar Elisabeta, la sfatul lui Zaharia, a reușit să se ascundă, împreună cu pruncul său, în zona dealurilor din preajma Ierusalimului. Ucigașii trimiși de Irod îi căutau cu insistență. Elisabeta, văzându-i pe urmăritorii ei foarte aproape, a început să-L implore pe Dumnezeu pentru siguranța lor și imediat un deal s-a deschis, ea putând astfel să se ascundă în acea peșteră și să scape de urmăritori.

Moartea lui Zaharia și a Elisabetei

În aceste zile tragice, a venit rândul Sf. Zaharia de a fi de serviciu la Templul din Ierusalim. Acolo a fost găsit de ostașii trimiși de Irod, care au încercat în zadar să afle de la Zaharia unde este ascuns fiul său. Atunci, la porunca lui Irod, aceștia l-au ucis pe Sfântul Prooroc Zaharia, înjunghiindu-l „între templu și altar” (Matei 23:35).

Sf. Elisabeta a murit după patruzeci de zile de la uciderea sfântului Zaharia.

Ioan Botezătorul

Sf. Ioan, protejat de Domnul, a locuit în pustie până în anul 15 al domniei împăratului Tiberiu (anul 29 d.Hr.), când, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, a început a predica pocăința către mulțimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul.

Imnografie

Tropar (glasul 2)

Prăznuind pomenirea proorocilor Tăi Zaharia și Elisabeta, Doamne, printr-înșii Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.

Tropar (glasul 4)

Cu haina preoției fiind îmbrăcat, înțelepte, după Legea lui Dumnezeu, jertfă primită, după cuviința preoției ai adus, Zaharie ; și te-ai făcut luminător și văzător al celor de taină, semnele darului întru tine purtând lămurit, preaînțelepte. Şi cu sabia ai fost omorât în Biserica lui Dumnezeu, Proorocule al lui Hristos. Împreună cu Înaintemergătorul roagă-te, să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul 3)

Proorocul și preotul Celui Preaînalt, Zaharia, părintele Înaintemergătorului, astăzi a pus înainte masa proorociei, pe credincioși hrănind și băutura dreptății amestecând pentru toți. Pentru că s-a sfârșit ca un dumnezeiesc tăinuitor al darului lui Dumnezeu.

Surse

• Mineie on-line - 5 septembrie.
• Sinaxar 5 septembrie.

Legături externe

• Prophet Zachariah the father of St John the Baptist – OCA website
• Zacharias the Prophet & Righteous Elizabeth, parents of St. John the Baptist - GOARCH website
• The Holy Prophet Zacharias (Prologue of Ohrid)

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

Viața Sf. Ioan Botezătorul

Nașterea

Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune. Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25). Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului. Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).

Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta. Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).

Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului. Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).

Pustnicia

Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viață aspră, de post și rugăciune. Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăință) și încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeților, simbolizează stăpânirea pornirilor trupești). Se hrănea cu lăcuste

Botezul lui Ioan

Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului și și-a început propovăduirea, chemând oamenii la pocăință și vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2). Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atrași de viața sa sfântă și de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curățire a păcatelor și de lepădare de ele și spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).

Îi îndemna pe toți să își părăsească păcatele, fără deosebire de condiția lor socială. Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă și „roade vrednice de pocăință”. Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul Avraam nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12). Îndemna la milostenie și la o viață dreaptă și propovăduia venirea apropiată a lui Mesia. Astfel Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).

Întrebat fiind dacă nu era el însuși Mesia, Sf. Ioan arată despre sine însuși că este doar înaintemergătorul Domnului, „glasul celui ce strigă în pustie”, făcând aluzie la un fragment din profețiile lui Isaia:

Un glas strigă: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe, drepte și cele colțuroase, căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.(Isaia 40, 3-5).

Le precizează că botezul lui era unul pregătitor și că Cel care avea să vină era mai mare decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.” (Luca 3,11).

Întâlnirea cu Mântuitorul

Pentru viața lui îngerească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise și să Îl boteze în Iordan, fiind atunci și martorul descoperirii Sfintei Treimi (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie). Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează și El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaște drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – și mărturisește că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăință. Primește însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se și aude mărturia dumnezeiască: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, și pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).

Și mai târziu avea să-și păstreze aceeași atitudine smerită față de Mântuitorul. Când ucenicii săi îl întreabă mai târziu despre Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul și se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], care stă și ascultă pe mire, [și] se bucură cu bucurie de glasul lui”

Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui și pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le spune: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește./Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 22-23).

Hristos însuși mărturisește despre Ioan că a fost prooroc „și mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuți din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el”, așa cum spune Iisus (Matei 11,11). De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduință (Matei 11,12). El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde și luminează”, de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) și, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feței Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).

Reproșurile adresate lui Irod

Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei. Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor. Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod. Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4) Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22). De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19). Irod Antipa l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Matei 14,5), ceea ce dorea și Irodiada (Marcu 6,24). Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20). Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).

Moartea Sf. Ioan Botezătorul

Uciderea lui Ioan

La cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17). O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).

Totuși, atunci când Irod și-a prăznuit ziua de naștere, dând un ospăț curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii, Salomeea (fiica Irodiadei) a intrat la ospăț, a dansat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”. Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”. Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea. Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).

Rostul morții

Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.

După moarte

După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.

Moștenirea lăsată de Sf. Ioan

Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești. Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.

Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.

Sfintele Moaște

Părți din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

• Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia
• Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt
• Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franța
• Muzeul Benaki, Atena
• Muzeul Topkapi, Istanbul
• Moscheea Ummayazilor, din Damasc, Siria
• Mănăstirea Cetinje, Muntenegru
• Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Lipnița, jud. Constanța

În anul 2010 au fost descoperite moaște ale Sf. Ioan Botezătorul în Bulgaria, în orașul Sozopol.

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

• 23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
• 7 ianuarie - Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
• 24 februarie - Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan
• 25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
• 24 iunie - Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.
• 29 august - Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru).

Onomastică

Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, 1.957.468 de cetățeni români, dintre care 1.429.887 bărbați și 527.581 femei, poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul.

Din totalul româncelor, 369.219 se numesc Ioana, 140.333 - Ionela, 11.323 - Nela, iar 6.706 - Ionelia. Majoritatea bărbaților se numesc Ioan - 521.561, Ion - 418.448, Ionuț - 317.270, Ionel - 146.035, Nelu - 21.847 sau Ionică - 4.726.

Imnografie

La Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Ceea ce mai înainte erai stearpă neroditoare, veselește-te; că iată ai zămislit pe sfeșnicul Soarelui, Cel ce va să lumineze toată lumea care pătimea cu nevederea. Dănțuiește Zaharia cu îndrăzneală strigând: Prooroc Celui Preaînalt este cel ce va să se nască!

Condac, glasul 1:

Se veselește luminat marele Zaharia, cu Elisabeta, soția sa cea întru tot mărită, după vrednicie zămislind pe Ioan Înaintemergătorul, pe care Arhanghelul l-a binevestit bucurându-se. Iar noi oamenii după datorie îl cinstim, ca pe un tăinuitor al darului.

La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat și decât proorocii mai cinstit, că și a boteza în repejuni

Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; și slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngerești s-au spăimântat, văzându-Te și toți cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat și ai luminat toate.

La Nașterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită și cinstită nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac, glasul al 3-lea:

Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naște, și El este plinirea a toată proorocia că pe Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-și, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună și Înaintemergător.

La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului cu laude... (A se vedea mai sus )

Condac, glasul al 5-lea:

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.

Iconografie

Dionisie din Furna

Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde. Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie. Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”

În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat. Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească. Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului.

Poate cea mai cunoscută reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, când este zugrăvit botezându-L pe Hristos. Atunci Domnul este zugrăvit intrat în râul Iordan până la brâu, iar pe lângă El niște pești. Sf. Ioan ține mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă este întinsă în sus; ține un toiag de cioban. Dionisie insistă că aici Sf. Ioan nu trebuie zugrăvit ca purtând ceva (de ex. o cochilie) în mâna dreaptă, cu care-L botează pe Domnul, ci doar mâna goală. Peste Domnul se coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar deasupra este cerul deschis, și se aud cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele am binevoit”, iar în jur sunt îngeri, stând cuviincios, cu mâinile ascunse sub veșminte, și mai în jos este reprezentat un bătrân în pielea goală, culcat, privind înapoi cu teamă, spre Hristos, care ține un potir din care toarnă apă (probabil o reprezentare antropomorfă a râului Iordan).

O altă reprezentare foarte cunoscută este cea din icoana Deisis, unde el și Maica Domnului sunt zugrăviți de o parte și de alta a lui Hristos – Dreptul Judecător (aceasta se așază adesea în centrul registrului al treilea al iconostasului – cel cu reprezentările apostolilor).

În biserici, el se poate picta, după cum arată Dionisie, „în naos, spre apus, sus pe arc sau în pronaos, pe una dintre bolți, ori pe tâmplă în stânga icoanei împărătești a lui Hristos, dacă tâmpla e largă”.

Note

1. ↑ Lăcustele erau între animalele considerate curate, potrivit prescripțiilor Legii Vechi: Levitic 11,21-22.
2. ↑ Mierea era un aliment consumat, recomandat și apreciat foarte mult: I Regi 14,27; Psalmi 19,10; Pilde 16,24; 24,13; 27,7, Cântarea Cântărilor 5,1.
3. ↑ Imaginea lui Hristos-Mirele și pe cea a „prietenilor mirelui” se regăsește și la Matei 9, 15, Matei 25 și Marcu 2, 19-20. Iar mireasa lui Hristos este Biserica (Efeseni 5).
4. ↑ Moaște ale Sf. Ioan Botezătorul, descoperite în Bulgaria, Gândul, 4 august 2010; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Theologhia, 7 august 2010; Radu Alexandru, Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul din Sozopol - Bulgaria, crestinortodox.ro; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Lăcașuri ortodoxe; Autoritățile din Bulgaria și experții Vaticanului: ”Moaștele Sf. Ioan Botezătorul sunt autentice", Libertatea 28 august 2010.
5. ↑ Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2, pag. 218
6. ↑ Agenția Națională de Presă AGERPRES, accesat 7 ianuarie 2013
7. ↑ REPEJÚNE s. v. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, zor. (DEX online) Aici arhaism poetic, face trimitere la apa repede a Iordanului.
8. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 89, 92, 107, 144, 186, 192, 198, 206, 208, 212, 213, 229, 236.
9. ↑ Loc. cit., pp 168-170.

Surse

• Biblia sau Sfânta Scriptură
• Sinaxar 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
• Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, pp. 218-219, ISBN 973-97569-7-2

A se vedea și

• Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul

Legături externe

• Arhim. Cleopa Ilie, Predică la Nașterea Sf. Ioan Botezătorul
• Nicolae Steinhardt, Predică la praznicul Sf. Ioan Botezătorul.
• Constantinos Cavarnos, Sfântul Ioan Botezătorul în iconografie
• Adrian Cocoșilă, Sfântul Ioan Botezătorul
• Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul

Dreapta Elisabeta a fost maica sfântului prooroc Ioan Botezătorul. Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe 5 septembrie, precum și pe 24 iunie („soborul drepților Zaharia și Elisabeta”).

Viața

Sf. Elisabeta a trăit în secolul I î.Hr., în Palestina. Ea era din neamul lui Aaron, fiind sora Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. Era căsătorită cu proorocul Zaharia, preot în templul din Ierusalim.

Deși „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1:6), Zaharia și Elisabeta nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. În acele timpuri, acest fapt era considerat ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu.

Cu toate acestea, Domnul s-a îndurat de ei: un înger i s-a înfățișat lui Zaharia, înștiințându-l că soția lui va naște în curând un copil. Deoarece s-a îndoit de această profeție, și pentru slăbiciunea lui de credință, Zaharia rămase mut (Luca 1:20-22).

Peste un timp Elisabeta, a rămas într-adevăr însărcinată, dar a ascuns acest fapt timp de cinci luni.

În acest timp, Arhanghelul Gavriil a bine-vestit-o pe Fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rubedenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria a plecat în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda în care locuiau Zaharia și Elisabeta. Intrând în casa lui Zaharia i-a urat de bine Elisabetei. Atunci pruncul Ioan a săltat de bucurie în pântecele Elisabeta, iar aceasta s-a umplut de Duh Sfânt, strigând cu glas tare: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Maria a mai stat cu Elisabeta timp de aproape trei luni, după care s-a întors acasă, în Nazaret (Luca 1:26-56).

Elisabeta l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Orini (sau Ein-Kerem, în Israelul de azi), în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus. Vecinii și rudele ei, care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta nu a vrut, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei i-au spus Elisabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și atunci l-au întrebat pe Zaharia. Acesta, care tot nu putea să vorbească, a scris pe o tăbliță tot Ioan (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre acest nume. Imediat darul vorbirii s-a întors la Zaharia, și inspirat de Duhul Sfânt, el a început să profețească despre fiul său ca înainte-mergător al Domnului Iisus Hristos.

Atunci când regele Irod a auzit de la magi despre nașterea lui Mesia, el a decis să ucidă toți copiii având vârsta sub doi ani, din Betleem și din zona înconjurătoare, în speranța că nou-născutul Mesia va fi printre aceștia. Regele mai știa și despre nașterea miraculoasă a lui Ioan și a vrut să-l omoare cu această ocazie și pe acesta, temându-se că Ioan ar putea fi Regele iudeilor, cel proorocit de profeți. Dar Elisabeta a reușit să se ascundă, împreună cu pruncul său, în zona dealurilor din preajma Ierusalimului. Ucigașii trimiși de Irod îi căutau cu insistență. Elisabeta, văzându-i pe urmăritorii ei foarte aproape, a început să-L implore pe Dumnezeu pentru siguranța lor și imediat un deal s-a deschis, ea putând astfel să se ascundă în acea peșteră și să scape de urmăritori.

În aceste zile tragice, a venit rândul Sf. Zaharia de a sluji la Templul din Ierusalim. Acolo a fost găsit de ostașii trimiși de Irod, care au încercat în zadar să afle de la Zaharia unde este ascuns fiul său. Atunci, la porunca lui Irod, aceștia l-au ucis pe Sfântul Prooroc Zaharia, înjunghiindu-l „între templu și altar” (Matei 23:35)

Sf. Elisabeta a murit după patruzeci de zile de la uciderea soțului ei.

Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a locuit în pustie până în anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29 d.Hr.), când, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, a început a predica pocăința către mulțimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul.

Imnografie

Tropar (glas 2)

Prăznuind pomenirea proorocilor Tăi Zaharia și Elisabeta, Doamne, printr-înșii Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.

Condac (glas 4)

Precum luna plină strălucește de lumina soarelui, arătat-ai slava lui Mesia, Lumina înțelepciunii! Împreună cu Zaharia, urmat-ai toate poruncile Domnului, de Dumnezeu iubită Elisabeta. Şi precum în cuviincioase cântări te binecuvântăm pe tine, pe Domnul, Lumina cea îmbelșugată, Care luminează toate, Îl lăudăm.

1. ↑ Condac tradus din limba engleză.

Surse

• OrthodoxWiki: Elizabeth

Legături externe

• Sinaxar 5 septembrie.
• Viața Sf. Prooroc Zaharia [și Elisabeta), Viețile sfinților, 5 septembrie.

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Petru este căpetenia („verhovnicul”) celor doisprezece apostoli ai Domnului Iisus Hristos. Pomenirea sa se face la 29 iunie, împreună cu Apostolul Pavel.

Viața

Binecuvântatul Petru era din Betsaida, în Galilea. Era fiul lui Iona și frate cu Apostolul Andrei, cel întâi-chemat. Era de meserie pescar, neînvățat și sărac. Numele său din părinți era Simon. Era căsătorit, dar nu se știe dacă a avut copii. Numele de Petru l-a primit de la însuși Domnul Iisus Hristos, care s-a uitat la el și i-a spus „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care, tălmăcit, însemnează Petru)”. (Ioan 1, 42).

Petru i-a făgăduit lui Iisus că îl va iubi întotdeauna, dar în timpul patimilor Lui, a avut o clipă de slăbiciune și a spus „Nu-l cunosc pe omul acesta!” Imediat s-a căit la fapta sa și a început să plângă amar. Iisus a prezis dinainte că Petru se va lepăda de El de trei ori în Joia mare.

Greșeala i-a fost iertată căci, după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor și l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubește. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaște, acum spune de trei ori: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis: „Paște oile Mele” (Ioan 21, 17), reașezându-l în misiunea de apostol.

După Înălțarea Mântuitorului la cer și Pogorârea Sfântului Duh, plin de curaj și de Duh Sfânt, Sf. Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în cetățile din Asia Mică, și a ajuns până la Roma împăraților păgâni (în jurul anului 57 d.Hr.). De la el au rămas două epistole sobornicești (I Petru și II Petru), incluse în canonul Noului Testament.

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de către împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel. Sf. Petru a fost condamnat la moarte și executat prin răstignire pe cruce cu capul în jos (la cererea lui, spre a se deosebi de modul răstignirii lui Iisus Hristos), în anul 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula din afara zidurilor de atunci ale Romei.

De la Sfântul Apostol Petru avem mărturisirea adevărului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aflându-se cu ucenicii Săi în Cezareea lui Filip, Iisus le-a pus întrebarea: „Cine ziceți voi că sunt?”. Petru a răspuns: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16).

Cântări

Tropar 29 iunie (Glas 4)

Cei ce sunteți între Apostoli mai întâi pe scaun șezători

Și lumii învățători

Stăpânului tuturor rugați-vă

Pace lumii să dăruiască

Și sufletelor noastre mare milă.

Condac 29 iunie (Glas 2)

Pe propovăduitorii cei tari și de Dumnezeu vestitori,

căpeteniile ucenicilor Tăi, Doamne,

i-ai primit întru desfătarea bunătăților Tale și în odihnă;

că chinurile acelora și moartea ai primit,

mai vârtos decât toată roada, Unule, Cel ce știi cele din inimă.

Surse

• Greek Orthodox Archdiocese
• Calendar-Ortodox.ro

Legături externe

• Blog dedicat Sf. Ap. Petru si Pavel
• Viața Sf. Petru
• Viețile Sf. Petru și Pavel
• Sfinții Petru și Pavel
• Acatistul Sf. Petru și Pavel

Sfântul și drept-credinciosul Împărat Iustinian I cel Mare (n. 11 mai 483 – d. 14 noiembrie 565) a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august 527 și până la moartea sa, în noiembrie 565. Soția sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanți conducători ai antichității târzii și o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un mare ctitor de biserici. În timpul domniei sale Imperiul Bizantin a câștigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre popoarele germanice (vandalii din Africa și ostrogoții din Italia)Roma din mâinile ostrogoților. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Iustinian pe data de 14 noiembrie

Viața

Numele întreg al lui Iustinian a fost Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Se spune despre el că avea origini trace sau daco-trace și că s-a născut probabil într-un mic orășel numit Tauresium din Iliria, lângă Scupi (actualul Skopje din Macedonia) pe data de 11 mai 483. Mama lui, Vigilantia, a fost sora împăratului Iustin I, cel care s-a ridicat din rândurile armatei, după o îndelungată carieră militară, pentru a deveni împărat. Unchiul său l-a adoptat pe Iustinian și a asigurat educația băiatului. Iustinian a fost foarte bine educat în domeniile jurisprudenței, teologiei și istoriei romane. Cariera sa militară s-a caracterizat printr-o avansare rapidă, care s-a deschis pentru el în 518, când Iustin a devenit împărat (518–527). Iustinian a fost numit consul în 521, iar mai târziu comandant al armatei din est. El funcționa practic ca regent cu mult înainte ca Iustin să-l fi făcut asociat la tronul imperial pe data de 1 aprilie 527.

Patru luni mai târziu, la moartea lui Iustin, Iustinian a devenit suveran unic. Administrarea sa a avut un impact mondial, constituind o epocă distinctă în istoria Imperiului Bizantin și a Bisericii Ortodoxe. El a fost un om cu o capacitate neobișnuită de muncă (uneori era numit „împăratul care nu doarme niciodată”) și poseda un caracter temperat, afabil și vioi, dar era în egală măsură și fără scrupule și viclean când era nevoie. El a fost ultimul împărat care a încercat să refacă imperiul roman în teritoriile de care s-a bucurat sub Teodosie I.

S-a înconjurat de bărbați și femei cu talent extraordinar, „oameni noi”, aleși nu neapărat din rândurile aristocrației, ci pe baza meritului lor. În anul 523 s-a căsătorit cu Teodora, care era de meserie curtezană (sau actriță de la circ, după mai multe surse) și era cu 20 de ani mai tânără decât el. Conform Istoriei secrete, lucrarea polemică atribuită istoricului Procopiu din Cezareeea, lucrare notorie pentru atitudinea calomnioasă față de cuplul imperial, se spune că Iustinian ar fi întâlnit-o pe Teodora la un spectacol în care ea și o gâscă dresată jucau Leda și lebăda, o piesă care reușea să batjocorească mitologia greacă și moralitatea creștină în același timp. Iustinian nu putuse să se căsătorească cu ea mai înainte, datorită clasei sale sociale, dar unchiul său împăratul Iustin I a decretat o lege care permitea căsătoria între persoane din clase sociale diferite. Teodora a devenit foarte influentă în politica imperiului, iar mai târziu, împărații care au urmat lui Iustinian, pe baza precedentului creat de acesta, s-au putut căsători cu persoane din afara clasei aristocrate. Căsătoria a fost o sursă de scandal, dar Teodora a dat dovadă de foarte multă inteligență, înțelepciune simplă și de bun simț, de o bună judecată, fiind totodată cel mai mare susținător al lui Iustinian.

Teodora a murit în 548; Iustinian i-a supraviețuit încă aproape 20 de ani, murind pe 13 sau 14 noiembrie 565.

Realizări legislative și militare

A se vede și: Codificarea dreptului roman

Iustinian a reușit să obțină o influență durabilă pentru reformele sale juridice, în special însumarea tuturor legilor romane, ceva ce nu mai fusese făcut înainte. Iustinian l-a angajat pe chestorul Tribonian pentru această sarcină, și a emis primul proiect pentru Corpus Juris Civilis pe data de 7 aprilie 529, în trei părți: Digeste (sau Pandectae), Institutiones (sau Institutes), și Codex–ul. Corpus reprezintă baza jurisprudenței latine (incluzând codul canonic bisericesc: "ecclesia vivit lege romana" - "Biserica trăiește sub lege romană"). El a asigurat supraviețuirea legii romane, care a trecut în vest în secolul al XII–lea, iar mai apoi și în Europa răsăriteană, inclusiv în Rusia. Aceasta a rămas influentă până în zilele noastre.

Din punct de vedere al campaniilor militare, Iustinian a avut în general succes; el a fost ultimul împărat bizantin care a avut control asupra Romei și a unor părți ale Occidentului. Ca și predecesorii săi romani și succesorii săi bizantini, Iustinian s-a angajat inițial în război împotriva Persiei sassanide. Totuși, ambițiile sale militare erau concentrate spre vestul Mediteranei, unde generalul său Belisarius a lansat un atac pentru a recuceri părți din teritoriile vechiului Imperiu roman. Belisarius a primit această sarcină ca recompensă pentru înfrângerea răscoalei Nika de la Constantinopol (532), din cauza cărora Iustinian a vrut să fugă din capitală, dar a rămas în oraș doar la sfatul Teodorei (după Procopie). În anul 533, Belisarius a recucerit Africa de nord din mâna vandalilor, iar apoi a înaintat spre Sicilia și Italia, recapturând Roma (536) și capitala ostrogotă de la Ravenna (540), în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul cu goții.

Iustinian și Ortodoxia

Iustinian s-a considerat ca fiind noul Constantin cel Mare. El a crezut într-o ordine politică, religioasă și economică creștină în toată regiunea Mediteranei, unită și condusă de la Constantinopol de un singur împărat creștin. În acest sens el și-a direcționat războaiele și colosala activitate pentru recucerirea provinciilor vestice care fuseseră invadate de triburile germanice (vandalii, herulii și, îndeosebi, ostrogoții).

Un eveniment remarcabil a avut loc în anul 529 când Academia din Atena (renumită prin faptul că fusese fondată cu secole înainte de către Platon), care contribuia la răspândirea filosofiei neoplatoniciene, a fost trecută sub controlul statului din ordinul lui Iustinian și apoi închisă. Păgânismul a fost înlăturat. Venerarea lui Ammon de la Augila din deșertul libian a fost abolită, iar cei care o venerau pe Isis pe insula lui Philae din Egipt și cei care nu s-au pocăit, au fost executați în Constantinopol. Iustinian trimitea adesea misionari care au convertit numeroase triburi. Numai în Asia Mică, Ioan, episcop al Efesului, a convertit 70.000 de păgâni.

Iustinian a avut o poziție foarte fermă în sprijinirea ortodoxiei; a luptat împotriva multor erezii în timpul domniei sale. La începutul domniei a promulgat prin lege credința în Sfânta Treime și în Întrupare și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan simbol unic al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru Sinoade Ecumenice. La porunca suveranului, al cincilea Sinodul Ecumenic a fost stabilit să aibă loc în anul 553, pentru condamnarea învățăturilor lui Origen și afirmarea definițiilor stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. De asemenea, el a încercat să asigure unitatea religioasă în cadrul Imperiului prin dialogul său (fără succes) cu non-calcedonienii. El a numit-o pe Teodora, o convertită de la monofizitism, ca trimis special pentru a trata cu cei care au respins învățăturile de la Calcedon. În afara monofizitismului, apăruseră și alte tensiuni eclesiastice între est și vest: controversa celor „Trei Capitole” ajuneses cap de listă (a se vedea legăturile externe).

Împăratul a înălțat multe biserici. El a poruncit construirea a peste 90 de biserici pentru noii convertiți și a sprijinit cu generozitate construcția de biserici în cadrul Imperiului. Cele mai frumoase clădiri din acea vreme sunt considerate a fi mănăstirea de la Sinai și Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Sub Sfântul Constantin cele mai multe biserici construite au fost dedicate Maicii Domnului. Având o vastă educație, Sfântul Iustinian s-a implicat asiduu în educația clerului și a călugărilor, cerându-le să fie instruiți în retorică, filozofie și teologie. Nu a neglijat niciun prilej pentru asigurarea drepturilor Bisericii și a clerului, pentru protejarea și extinderea monahismului: codurile sale de legi conțineau multe decrete privind donațiile, fundațiile, și administrarea proprietăților bisericești; alegerile și drepturile episcopilor, preoților, și a stareților; viața monahală, obligațiile rezidențiale ale clerului, efectuarea serviciilor divine, și jurisdicția episcopală.

Standardizarea Sfintei Liturghii de către Sfântul Iustinian a inclus Heruvicul, iar tradiția îi atribuie două cântări frecvent utilizate în Biserică, Unule Născut și Lumină lină.

În viața personală, Sfântul Iustinian era extrem de evlavios, și postea adesea. În timpul Postului Mare nu mânca pâine și nu bea vin, ci trăia doar cu apă și legume. El este de asemenea pomenit pentru promovarea ideii de „simfonie” între biserică și stat.

Totuși, Iustinian este adesea criticat de către unele surse seculare ca fiind un despot. De exemplu, hagiografia Sfântului Eutihie zugrăvește un portret mai complicat al împăratului:

„După moartea Patriarhului Mina, Apostolul Petru i-a apărut împăratului într-o viziune și, arătând cu degetul înspre Eutihie, a spus "Lasă-l să fie făcut episcopul tău". Chiar la începutul perioadei sale în serviciul patriarhal, Sfântul Eutihie [și nu însuși împăratul Iustinian] a convocat Sinodul V Ecumenic (553), în care Sfinții Părinți au condamnat ereziile care sporeau și le-au anatemizat. Totuși, după câțiva ani a apărut în Biserică o nouă erezie: aftartodochetismul, care propovăduia incoruptibilitatea trupului lui Hristos. Sfântul Eutihie a denunțat vehement această erezie, spre care chiar împăratul Iustinian era înclinat, întorcându-și mânia asupra sfântului. Din ordinul împăratului, soldații l-au dus pe sfânt în biserică, i-au luat veșmintele patriarhale și l-au trimis în exil la mănăstirea Amasia (565).” [1]

Totuși, pr. Asterios Gerostergios în cartea sa Justinian cel Mare: Împăratul și Sfântul, respinge afirmația că Iustinian a căzut în ultimii săi ani de viață în aftartodochetism. Este în unanimitate acceptat faptul că, după o lungă domnie în timpul căreia Iustinian nu a precupețit nici un efort în încercarea de a aduce pe monofiziți înapoi la Biserica Ortodoxă, oamenii erau plictisiți de bătrânul împărat. Astfel, este acceptat faptul că Iustinian a aderat la erezia aftartodochetistă, care a fost inițial o formă extremă a monofizismului, și l-a depus pe Patriarhul Eutihie al Constantinopolului pentru presupusul lui refuz de a se conforma acestei învățături.

Presupusul decret al lui Iustinian care impunea aftartodochetismul nu s-a păstrat, iar singura sursă contemporană care face referire la acest fapt este istoricul Evagrie. Majoritatea istoricilor au acceptat informația lui Evagrie ca fiind adevărată, motivând prin faptul că Iustinian fie se convertise la erezie înainte de sfârșitul vieții sale, fie a sucombat datorită senilității. Acești istorici au relatat astfel decretul de depunere atât a lui Eutihie, cât și a lui Anastasie, patriarhul Antiohiei. Pr. Gerosterios spune:

Că ei au fost depuși din cauza refuzului lor de a accepta edictul pe care noi nu-l considerăm a fi adevărat din următoarele motive:

1. Episcopul Africii de Nord, Victor, un dușman al împăratului, menționează depunerea lui Eutihie în Cronica sa, dar nu redă nici un motiv pentru aceasta. Dacă acesta ar fi știut cu adevărat ceva despre un nou edict, și dacă, și mai mult, ar fi știut de acceptarea de către Iustinian a ereziei aftartodochetiste, nu numai că ar fi amintit aceasta, dar ar fi subliniat evenimentul, pentru a-l defăima pe Iustinian care l-a exilat și trimis la închisoare.

2. Dacă Eutihie fusese depus din acest motiv, succesorul său, Ioan Scolasticul, ar fi trebuit să accepte un astfel de decret. Nu avem absolut nicio informație privind acceptarea edictului de către acesta, și nici o mărturie că el a acceptat erezia. Din contră, viitorul papă, Sf. Grigorie cel Mare, care era atunci reprezentantul papal la Constantinopol, îl laudă pe noul patriarh, Ioan, pentru sfințenia sa și pentru credința lui ortodoxă.

3. Același Grigorie îl laudă pe Iustinian pentru credința lui ortodoxă și nu face nicio referire la edict. Acesta spune că Patriarhul Eutihie era origenist. Din acest motiv, W.H. Hutton și A. Knecht au susținut că aceasta a fost cauza pentru depunerea lui Eutihie.

4. Când Patriarhul Eutihie s-a reîntors pe tronul său din Constantinopol în 577, nu a menționat motivele detronării sale.

5. Episcopul Ioan al Efesului, spre deosebire de Evagrie, nu face nicio referire la ceea ce s-a aflat în Antiohia privind depunerea lui Anastasie.

Pentru toate motivele de mai sus, putem doar să tragem concluzia că Iustinian nu a emis niciodată sau nu a planificat să emită un edict care să impună aftartodochetismul. Un astfel de act ar fi fost în antiteză cu toată lucrarea sa teologică anterioară, și este clar că nu ar fi ajutat scopului principal de unificare. În plus, o astfel de schimbare radicală la o vârstă atât de avansată, credem că este o gândire total nenaturală. În ceea ce privește depunerea celor doi Patriarhi menționați, credem că nu are nicio legătură cu un astfel de edict, deoarece nu există nicio bază din sursele contemporane pentru o astfel de concluzie. Noi suntem de părere că depunerea lor s-a datorat altor motive, probabil nesupunerea la ordinele împăratului. [2]

Grija față de viața monahală

Unele legi reglementau alegerea starețelor și stareților și dădeau norme de disciplină în mănăstiri.

Se poate spune că Iustinian a arătat o mare grijă pentru mănăstiri. În preambulul legilor sale privitoare la viața monahală, el își arată prețuirea pentru mănăstiri, pe care le socoate foarte utile societății, din cauza rugăciunilor, pe care le adresează lui Dumnezeu, pentru bunăstarea imperiului, cei care au îmbrăcat haina îngerească. Statul are, deci, interes să favorizeze dezvoltarea mănăstirilor, dar în același timp și dreptul să ceară ca monahii să respecte disciplina îngerească și îndeplinirea regulilor fixate.

Iustinian a pus accentul pe viața în comun (chinovitică), obligând pe toți călugării să trăiască în mănăstiri sub conducerea egumenului. El era împotriva acelor călugări rătăcitori, care-și câștigau existența cerșind și a limitat chiar numărul anahoreților (isihaștilor).

A luat măsuri severe împotriva mănăstirilor mixte, de bărbați și femei, destul de numeroase din secolul al IV-lea. Din timpul lui Iustinian cunoaștem trei tipuri de mănăstiri: de bărbați, de femei și pentru penitenți, după modelul aceleia fondate de Theodora pentru fetele pocăite.

Iustinian a precizat granițele dintre legea laică (civilă) și cea monahală, mergând atât de departe, încât a adus corecturi și hotărârilor sinoadelor. Întreaga această legislație avea la bază obligația călugărilor de a rămâne fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandonează mănăstirea trebuie adus înapoi cu forța și dacă pleacă din nou, trimis în armată, fără să poată beneficia de bunurile și de situația sa juridică anterioară.

Note

1. ↑ De fapt în acea perioadă vandalii și ostrogoții se creștinaseră, dar căzuseră în erezia arianistă, ca și vizigoții din Spania.
2. ↑ Nota părintelui Macarie Simonopetritul în Sinaxarul dânsului: „Istoricul Evagrie Scolasticul (Hist. ecclés. IV, 39, PG 86, 2781), binecunoscut pentru antipatia lui față de Iustinian, afirmă că, spre sfârșitul vieții, împăratul ar fi publicat un decret în favoarea aftartodochetismului, învățătura potrivit căreia, trupul lui Hristos fiind nestricăcios datorită unirii sale cu firea Sa dumnezeiască, Iisus ar fi suferit doar în aparență, în mod miraculos, din proprie voință. Am putea să ne mirăm totuși ca împăratul-teolog să fi căzut într-o formă de monofizism atât de grosier, având în vedere că toate scrierile publicate în numele său proclamă exact contrariul. Pare așadar mai plauzibil să credem că politica sa de reconciliere cu monofiziții i-a făcut pe dușmanii săi să îl acuze că ar fi căzut în erezie [cf. relatarea despre Sf Eutihie de Constantinopol, 6 apr.]. Această teză a aftartodochetismului împăratului, general acceptată în rândul istoricilor, a început de altfel să fie repusă în discuție, din perspectiva unor cercetări recente, cf. A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne, t. II/2, "L’Église de Constantinople au VIe s.", Paris, 1993, 612-620. Doar dacă nu cumva împăratul ar fi publicat într-adevăr un asemenea decret pentru a-i atrage de partea sa pe armeni, care erau adepții lui Iulian din Halicarnas. Tocmai din pricina acestei reputații a lui Iustinian, unele sinaxare, între care cel al Sf. Nicodim, care îl pomenește pe 15, au înlocuit pomenirea acestuia cu cea a lui Iustin (518-527). Este pomenit și pe 2 august. Cât despre Teodora, este dovedit faptul că arăta o mare simpatie față de Sever al Antiohiei, cel mai marcant dintre teologii monofiziți. Tocmai din acest motiv, atunci când împărăteasa i-a cerut Sf. Sava, aflat în misiune la Constantinopol, să se roage pentru ea, ca să poată avea un copil, acesta a refuzat. Dar nu putem totuși deduce din aceasta că ea ar fi împărtășit neapărat ideile monofiziților.” (traducere citat: Orthodoxwiki)

Surse și legături externe

• Justinian I at Wikipedia
• St Justinian the Emperor (OCA)
• The Three-Chapter Controversy at Wikipedia
• University of Kansas Medieval History: Reign of Justinian, 527-565
• Orthodox America: Justinian the Great, Emperor and Saint (ROCOR)
• Roman Emperors: Justinian (A very detailed history.)
• Medieval Sourcebook: Excerpts from Procopius' Secret History of Justinian and his Court (Here Procopius slanders both Justinian and Theodora with vicious abandon.)
• Come and See Icons: Justinian
• earlychurch.org: Justinian I (Very pro-Justinian and the Church.)
• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.

A se vedea și

• Codul lui Iustinian
• Codificarea dreptului roman

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Simeon Stâlpnicul sau Simeon cel Mare (aprox. 390-459) a fost un călugăr ortodox care a trăit în Siria secolului al V-lea, ca stâlpnic. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 1 septembrie.

Viața

Simeon s-a născut în satul Sisan din Capadocia, într-o familie de păstori. Pe când era tânăr, ascultând Fericirile, a fost profund mișcat și s-a hotărât să devină monah. Râvna sa pentru posturi și nevoință a crescut repede. Date fiind nevoințele lui foarte aspre, temându-se că frații aveau să vrea să-i urmeze pilda postirii foarte aspre, starețul mănăstirii îi cere să se retragă din mănăstire. Simeon va trăi atunci o vreme într-un puț secat, în munții din apropiere. Monahii l-au căutat, rugându-l să se întoarcă în mănăstire, dar la scurtă vreme el a plecat din nou pentru a-și continua nevoințele. Mulțimi de oameni au început să vină la el pentru a primi vindecare și pentru a afla mai multe despre credința creștină. Atunci Simeon, căutând să se îndepărteze de ei, s-a urcat pe o coloană și a început să trăiască acolo într-o chilie mică, petrecându-și zilele în rugăciune și post. Stătea în picioare sau așezat, la rugăciune, săptămâni întregi. Nu se poate spune însă că era rupt de lume. El scria scrisori și primea chiar și oaspeți, care urcau la el pe o scară. Mulți l-au amenințat și l-au batjocorit, dar încă și mai mulți au fost profund impresionați de rugăciunea și postul lui neîntrerupte. Între cei care îi ascultau învățăturile se numărau și împăratul Teodosie al II-lea și soața lui, împărăteasa Aelia Eudoxia, precum și Fericita Genoveva a Parisului. Scrisoarea lui către împăratul Leon al Constantinopolului în sprijinul Sinodului de la Calcedon era foarte respectată. Mulți veneau la el ca să-l asculte și chiar ca să fie botezați de el:

„Teodoret spune că Sf. Simeon a ajuns atât de cunoscut la Roma încât arabii nomazi au crezut cu miile în Iisus Hristos și s-au botezat datorită lui; Regele Persiei a trimis soli ca să afle mai multe despre viața lui, iar Regina a cerut să i se aducă untdelemn binecuvântat de acesta. Sf. Simeon a fost și un mare apărător al dreptei învățături de credință, susținând Ortodoxia Sfântului Sinod de la Calcedon înaintea multora care fuseseră înșelați de învățăturile monofiziților, între care și față de împărăteasa Eudoxia, văduva împăratului Teodosie cel Tânăr. A adormit în pace la vârsta de șaizeci și nouă de ani, în anul 459, după o viață de multe și mari nevoințe.”

La trei zile după adormirea lui, trupul său a fost coborât din chilia sa de pe coloană, iar moaștele sale au fost trimise la Antiohia.

Imnografie

Tropar (Glasul 1):

Al răbdării stâlp ai fost, râvnind Părinților celor mai dinainte, cuvioase;

lui Iov întru patimi, lui Iosif în ispite și vieții celor fără de trup

Simeoane, Părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (Glasul 2):

Cele de sus căutând și cu cei de jos împreunându-te

și căruță de foc stâlpul făcându-ți,

printr-însul împreună-vorbitor cu îngerii ai ajuns, cuvioase.

Cu aceia împreună roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Alți stâlpnici

• Sf. Daniil Stâlpnicul (409-493), un ucenic al Sf. Simeon, a cărui prăznuire se face pe 11 decembrie
• Sf. Simeon Noul Stâlpnic sau „Cel Tânăr” († 592), pomenit pe 24 mai
• Sf. Alipie Stâlpnicul (sec. VII-VIII), prăznuit pe 28 noiembrie
• Sf. Lazăr Stâlpnicul (968-1054), adormit pe 8 noiembrie

Surse

Biografia Sf. Simeon se găsește în scrierile monahului Antonie, care a scris-o în greacă după ce a fost martor la adormirea Sf. Simeon. O altă Viață a Sf. Simeon a fost scrisă în aramaică de doi alți ucenici ai lui: Simeon, fiul lui Apollon și Barhtar Barudan. Cea de a treia sursă este Istoria lui Teodoret, episcop al Cirului, datând dn anul 444.

Referințe

1. ↑ http://www.goarch.org/en/chapel/saints.asp?contentid=646
2. ↑ http://stgeorgeupland.tripod.com/abram/his_st_symeon_monastery.htm

Legături externe

• en: Simeon the Stylite din Istoria bisericească a lui Evagrie, Cartea 1, cap. 13 de Evagrie Scolasticul (431-594 d.Hr.), tradusă în engleză de E. Walford.
• en: St. Symeon and the Pillar Saints History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600. Chapter 4, Section 37, de Philip Schaff.
• en: St. Symeon the Stylite Monastery – detalii despre viața Sf. Simeon și despre istoria mănăstirii care îi poartă numele din Siria.
• en: Simeon Stylites the Elder, Hermit – de pe siteul Bisericii Sf. Patrick din Washington, DC (catolică)
• en: Saint Symeon the Stylite de pe siteul OCA
• en:Father Symeon Stylite the Elder de pe siteul Bisericii Grec-Ortodoxe Sf. Varvara din Orange, CT
• en: Symeon the Stylite de pe siteul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America
• en: Simeon Stylites (articol Wikipedia)
• Icoana Sf. Simeon Stâlpnicul și a mamei sale, Sf. Marta
• Icoana Sf. Simeon Stâlpnicul