23 noiembrie / 6 decembrie

Sfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (sau Antonie de la Schitul Iezeru) a trăit la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. A fost monah la schitul Iezeru din Vâlcea, nevoindu-se multă vreme într-o peșteră din apropierea acestuia, în muntele Iezeru. Prăznuirea sa se face pe 23 noiembrie.

Viața

AcestMatei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credință mergând de mic la Sfânta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala și asprimea vieții mănăstirești. Atât de mare era nevoința sa, încât celorlalți viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătățit și poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în țară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaș.

După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieșit din schit și cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile și plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puțin iute din fire și lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă și numai cele de trebuință purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai pâine uscată și apă dar și acelea cu măsură. Vin și băutură amețitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niște pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină: „Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit întru Domnul.

Proslăvirea

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuviosului Antonie de la Iezeru-Vâlcea (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 23 noiembrie.

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, care cu podoaba faptelor bune și cu raza tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim prealăudată pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.

Note

1. ↑ După: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie23.htm
2. ↑ Variantă în limbă mai arhaică a condacului: „Soare luminos Biserica te cunoaște, carele cu podoaba săvârșirilor celor bune și cu razele tămăduirilor pre toți luminezi, robule al lui Hristos; pentru aceasta, prăznuim prealăudată pomenirea ta, și cinstim nevoințele tale, cuvioase părinte Antonie.”

Surse

• Sf. Antonie de la Iezer, Viețile sfinților, 23 noiembrie.
• Sinaxar 23 noiembrie, Sf. Cuv. Antonie de la Iezeru

Legături externe

• Acatistul Sf. Antonie de la Iezeru
• Sf. Cuv. Antonie de la Iezeru - viața, acatistul, Sf. Moaște, multimedia.

Cel întru sfinți Părintele nostru Amfilohie de Iconium (gr. Ἀµφιλόχιος Ἰκονίου) a fost un Sfânt Părinte capadocian din secolul al IV-lea, episcop și teolog, apărător al Ortodoxiei de ereziile sectei macedonienilor (care negau divinitatea Sfântului Duh) și ale sectei mesalienilor (care, între altele, negau rolul Bisericii și a Tainelor acesteia, punând unic preț pe rugăciune). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 noiembrie

Viața

Sfântul Amfilohie s-a născut către anul 340 la Diocezareea, o mică localitate din Capadocia. Provenea dintr-o familie aristocratică creștină. Tatăl său a fost un cunoscut avocat, iar mama sa Livia era o persoană cu o deosebită blândețe și înțelepciune. Sora tatălui său, sfânta Nona (prăznuită la 5 august), era mama sfântului Grigorie Teologul. Toată viața lui sfântul Amfilohie a fost un prieten și un împreună-luptător pentru dreapta credință cu Sfinții Trei Ierarhi capadocieni: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie de Nazianz și sfântul Grigorie al Nissei.

După studii strălucite de retorică la Antiohia cu celebrul dascăl Libanius (cu care tatăl său a fost coleg la Atena în tinerețe), împreună cu faratele său Eufemie, Amfilohie și-a continuat cu succes cariera de avocat în capitala imperiului, la Constantinopol. Deși era tânăr s-a bucurat de o foarte bună reputație, datorită înțelepciunii și probității, căci sărea în ajutorul tuturor celor care sufereau de nedreptăți. Dar, prin îngăduința lui Dumnezeu, această bunătate a sa l-a făcut să ajute odată fără să știe un criminal, ceea ce i-a compromis reputația și l-a constrâns să pună capăt carierea sale de avocat, către anul 360.

Amfilohie a profitat de această situație ca să se afierosească pe sine în întregime lui Dumnezeu, cu sfatul vărului său, sfântul Grigorie Teologul. De mai mulți ani avea, într-adevăr, proiectul de a se retrage în pustie cu prietenul său Heraclide, ca să se dedice desăvârșit ascezei și contemplației. Dar a trebuit să renunțe în parte la acest proiect ca să aibă grijă de tatăl său, rămas singur, bătrân și bolnav, pe proprietatea familiei de la Oziziala. În această perioadă Amfilohie a intrat în contact cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a devenit bun prieten și cu care a întreținut o corespondeță asiduă (sfântul Vasile i-a adresat 18 Scrisori și i-a dedicat Tratatul despre Duhul Sfânt!). Amfilohie imita în bună măsură modul de viață al sfântului Vasile din Cezareea, dar nu a putut să i se alăture fizic pentru că trebuia să aibă grijă de tatăl său. După anul 370, când sfântul Vasile a devenit episcop de Cezareea Capadociei, Amfilohie a ezitat ca să-l viziteze, de teamă a nu fi chemat în slujirea pastorală a Bisericii, pentru care se considera nevrednic.

Totuși, în anul 373, când locuitorii orașului Iconium - capitala noii provincii Licaonia - i-au cerut sfântului Vasile să le găsească un episcop, aceasta le-a propus numaidecât pe Amfilohie, pe care îl considera ca pe propriul copil. În ciuda ezitărilor sale, până la urmă sfântul Amfilohie a acceptat slujirea de episcop după ce a avut confirmarea într-o viziune angelică. Problemele bisericești ale acestei tinere Biserici din Iconium erau numeroase și, ca în tot Orientul, credința ortodoxă era pusă la încercare de diferitele erezii și de atitudinea împăratului Valens care apăra arianismul. Cu sunținerea sfântului Vasile și înarmat cu platoșa credinței nezdruncinate, sfântul Amfilohie a luptat cu timp și fără timp împotriva ereziilor prin cuvânt, prin scrieri și prin exemplul vieții sale evanghelice. Cu smerenie, sfântul nu se încredea niciodată deplin propriilor înțelegeri teologice, ci cerea întotdeauna sfatul părintelui său duhovnicesc, sfântul Vasile. După moartea sfântului Vasile, la înmormântarea căruia a participat (379), sfântul episcop de Iconium a continuat lupta împotriva sectei macedonienilor, adversară a dumnezeirii Duhului Sfânt. A explicat și a dezvoltat învățătura sfântului Vasile într-un sinod local, dar mai ales la Sinodul II Ecumenic, care s-a adunat la Constantinopol în anul 381, la care a participat împreună cu sfântul Grigorie Teologul, cu sfântul Grigorie al Nissei și cu alți o sută cincizeci de Sfinți Părinți, care au proclamat dumnezeirea Duhului Sfânt, deoființă (gr. homoousios - consubstanțial) cu Tatăl și cu Fiul.

Noul împărat, Teodosie cel Mare, nefiind încă deplin întărit în credința ortodoxă despre dumnezeirea Cuvântului, sfântul Amfilohie s-a dus într-o zi la curte pentru o audiență la împărat. El l-a salutat respectuos pe împărat, dar în mod intenționat nu a adresat decât un salut vag și puțin respectuos fiului împăratului, Arcadie, care stătea lângă el. Cum împăratul s-a supărat a i-a reproșat sfântului episcop lipsa de respect, acesta i-a răspuns: „Vezi și tu, cum fiind împărat pământesc, nu suferi lipsa de respect pentru fiul tău și te mânii, considerând aceasta ca o insultă la adresa ta personală. Cu atât mai mult Dumnezeu, împărat și Tată a toată creația, se mânie pe cei care Îl blasfemiază pe Fiul Său și spun că Îi este inferior!”. Împăratul a înțeles tâlcul teologic și a devenit un apărător al ortodoxiei și luptător împotriva arianismului.

Sfântul Amfilohie a păstorit turma duhovnicească încredințată lui în credința ortodoxă și practica virtuților evanghelice și a murit în pace, cândva între anii 394 și 403, lăsând în urma lui mai multe scrisori, omilii și tratate teologice, din care nu se mai păstrează astăzi decât un mic număr.

Moaștele

Părți din moaștele sfântului Amfilohie se găsesc în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, în Mănăstirea Kykkos din Cipru și la Muzeul Benaki din Atena.

Scrieri

Cele mai multe din scrierile sfântului Amfilohie sunt consierate pierdute. Ceea ce a rămas a fost editat în CPG 3230-3254.

În limba română opera integrală a Sfântului Amfilohie de Iconium vede lumina tiparului într-o inspirată traducere din greaca veche realizată de Oana Coman: Amfilohie de Iconium, Scrieri, editura Doxologia, colecția „Patristica”, seria „Patristica - Traduceri”, Iași, 2015

• Scolie marginală referitoare la slăvirea Domnului
• Despre Duhul Sfânt
• Din [tratatul] Despre scrierile cu titlu fals ale ereticilor al Sfântului Amfilohie, episcop de Iconium
• Epistola sinodală a lui Amfilohie, episcop de Iconium - "Epistola Synodica", o scrisoare împotriva ereziei macedoniene în numele episcopilor din Licaonia, probabil adresată episcopilor din Licia.
• Scrisoare către Seleucos - Epistula Iambica ad Seleucum
• Scrisoare către Pancharios
• Împotriva ereticilor

Posteritatea

Contemporanii săi l-au apreciat ca fiind un important teolog și scriitor învățat, iar Tradiția Bisericii a confimat valoarea scrierilor lui, care sunt citate la mai multe sinoade ecumenice și locale până în 787 la Sinodul VII Ecumenic

Cu ocazia Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381), sfântul Ieronim îl întâlnește pe sfântul Amfilohie și discută împreună diverse chestiuni teologice. Cu această ocazie Amfilohie îi citește sfâtului Ieronim pasaje din scrierea sa Despre Duhul Sfânt

În generația următoare, istoricul bisericesc Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) îl descrie pe Amfilohie în termenii cei mai măgulitori, povestind întâlnirea lui cu împratul Teodosie I

În istoria teologiei dogmatice creștine sfântul Amfilohie ocupă un loc important pentru scrierile sale în apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt împotriva ereziei macedoniene, împreună cu sfântul Vasile cel Mare.

Imnografie

Troparul sfinților Amfilohie și Grigorie, glas 4:

Dumnezeul părinților noștri, carele faci pururea cu noi dupre blândețele Tale, nu depărta mila ta dela noi, ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al 2-lea:

Dumnezeiescul tunet, trâmbița Duhului, săditorule al credincioșilor, și tăietorule al eresurilor, ierarhe Amfilohie, slujitorule cel mare al Treimii, împreună cu îngerii fiind pururea, roagă-te neîncetat pentru noi toți.

Icos:

De la Duhul Sfânt fiind insuflat, prea înțeleptul Ierarh al lui Hristos Biserica o a pecetluit, având puterea lucrării, mărit tăinuitor și învățător credinței primit, auzind buna cetire a dumnezeieștilor scripturi, cu facerea închipuirii purtătoarei de viață și cinsitei Cruci, pe Eunomie l-a depărtat, și credința o a luminat, propovăduind pe Hristos, se roagă neîncetat pentru noi toți.

Surse

• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
• wikipedia
• https://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_(1913)/Amphilochius_of_Iconium
• https://patristica.ro/sfantul-amfilohie-de-iconium

Note

1. ↑ Și în tradiția latină sfântul ierarh Amfilohie este prăznuit tot la 23 noiembrie, urmând Martirologiului roman: „À Iconium en Lycaonie, vers 400, saint Amphiloque, évêque, qui fut le compagnon des saints Basile et Grégoire de Nazianze dans le désert, et leur collègue dans l'épiscopat. Célèbre pour sa sainteté et sa science, il eut à supporter beaucoup de combats pour la foi catholique.” - cf. https://nominis.cef.fr/contenus/saint/9281/Saint-Amphiloque.html
2. ↑ v. https://patristica.ro/scrieri
3. ↑ Shahan, Thomas Joseph (1907). "Amphilochius of Iconium". In Herbermann, Charles (ed.). Catholic Encyclopedia. Vol. 1. New York: Robert Appleton Company.
4. ↑ Ieronim, De Viris Illustribus, III, c. 133.
5. ↑ Teodoret al Cirului, Hist. Eccl., IV, x; V, xvi.

Cel întru sfinți Părintele nostru Dionisie I a fost Patriarh al Constantinopolului în a doua parte a secolului al XV-lea, după Căderea Constantinopolului sub turci, în două perioade: de la 1467 la 1471 și apoi de la 1488 la 1490. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 noiembrie.

Viața

Viitorul patriarh Dionisie I s-a născut în Dimitsana, în Peloponez, la începutul secolului al XV-lea (data nașterii sale nu este cunoscută). Alegând viața monahală, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Magganon din Constantinopol, sub îndrumarea spirituală a lui Marcu Eugenicul (prăznuit la 19 ianuarie), viitorul mitropolit al Efesului și sfânt. Ca ucenic al sfântului Marcu, Dionisie s-a format atât în învățătura teologică, cât și în virtuțile călugărești. Dionisie a fost hirotonit diacon și preot de către Sfântul Marcu.

La căderea Constantinopolului sub turcii otomani, Dionisie a fost capturat și torturat în timpul cuceririi orașului, a fost eliberat de un nobil creștin din Adrianopol (pe nume Kyritzis) și și-a continuat viața monahală, în ascuns, la Constantinopol. Totuși, virtuțile sale l-au făcut curând cunoscut, iar așa a fost consacrat episcop și numit mitropolit al Philippopolisului, de către Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholaris.

În ianuarie 1467, datorită influenței mamei vitrege a sultanului Mehmed al II-lea, o creștină pe nume Mara Brankovic, a devenit Patriarh al Constantinopolului, funcție pe care a ocupat-o până în 1471.

Dionisie a condus Biserica în pace timp de șase ani, până în momentul în care a fost acuzat de unii clerici că ar fi renunțat la credința creștină și că ar fi acceptat circumcizia. Pentru a demonstra că această acuzație era falsă, s-a prezentat în fața unui consiliu de ierarhi și mireni, „arătându-și trupul tuturor oamenilor”. După ce și-a demonstrat cu strălucire nevinovăția, a renunțat la funcția de patriarh în 1471 și s-a retras la mănăstirea Eikosifinisa din Drama, fondată în Macedonia de Sfântul Gherman (prăznuit la 22 noiembrie).

În 1488, Dionisie a fost chemat din nou pentru a deveni patriarh, funcție pe care a ocupat-o până când s-a retras din nou în 1490. S-a întors la Mănăstirea Eikosifinissa, pe care a restaurat-o complet și a înfrumusețat-o cu noi construcții, unde a rămas până la adormirea sa în Domnului în 1492.

De aceea, este venerat ca al doilea întemeietor al mănăstirii, iar sfintele sale moaște săvârșesc numeroase minuni.

Posteritatea

Deși nu este menționat în Sinaxare, cultul sfântului Dionisie I al Constantinopolului s-a dezvolat local în mod spontan și așa a fost recunoscut ca sfânt și este pomenit pe 23 noiembrie.

Surse

• EP-Patr: Dionysios I
• Sinaxarul Păr. Macarie dela Simonos Petras

Sfântul și binecredinciosul Alexandru Nevski a fost Mare Cneaz al Vladimirului și Novgorodului în secolul al XIII-lea, într-o perioadă când teritoriile locuite de ruși erau atacate de dușmani atât din răsărit, cât și din apus. Victoriile sale militare în apus și diplomația sa iscusită în răsărit au reușit să apere nordul Rusiei în fața dominației străine.

Biserica Ortodoxă Rusă l-a proslăvit ca sfânt în 1547. Este prăznuit pe 30 august și 23 noiembrie. De asemenea, printr-o hotărâre din 10 martie 1964 a Sanctității Sale Patriarhul Alexei I și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost stabilită celebrarea Soborului Sfinților din Rostov și Iaroslav pe 23 mai.

Viața

Alexandru Iaroslavici (Александр Ярославич în l. rusă), al patrulea fiu al lui Iaroslav al II-lea Vsevolodovici, Mare Cneaz al Vladimirului, s-a născut pe 13 mai 1219 la Pereslavl-Zaleski, în regiunea Iaroslav. Fiind al patrulea pe linia de succesiune, se considera că nu avea nicio șansă de a urca vreodată pe tronul Vladimirului.

În 1239, s-a căsătorit cu Alexandra, fiica cneazului din Poloțk.

Prima jumătate a secolului al XIII-lea a fost o perioadă extrem de dificilă pentru formațiunile statale rusești. Invazia mongolă distrusese majoritatea cetăților Rusiei Kievene, datorită și fragmentării acesteia în mai multe cnezate și mari cnezate. După bătălia de la râul Kalka, în care rușii au suferit o gravă înfrângere în fața hoardelor mongole trimise de Genghis Han, Riazanul, Kolomna, Moscova, Vladimirul, Rostovul, Kostroma, Volokolamskul și Tverul au căzut pe rând pradă invadatorilor. Singurele orașe mai importante care au scăpat de distrugere au fost Novgorod și Pskov. Rușii care au fugit să scape de năvălirea mongolilor, s-au îndreptat către nord, în zonele împădurite sau în cele cu terenuri agricole sărace dintre Volga de nord și râul Oka.

Marele cnezat al Vladimirului s-a fărâmițat în 11 cnezate mărunte. Toate aceste mici cnezate recunoșteau suzeranitatea Marelui Cneaz al Vladimirului, acesta din urmă fiind numit de însuși Marele Han al mongolilor, căruia îi era vasal și îi plătea tribut.

Ca și cum dezastrele provocate de invazia mongolă nu ar fi fost de ajuns, ordinul cavalerilor teutoni, aliați cu nobilii războinici din Danemarca și Suedia, și-au sporit expansiunea spre teritoriile nordice ale Rusiei. Profitând de invazia mongolilor, cavalerii teutoni și suedezii au început să cucerească teritorii ale Novgorodului. Cetățenii Novgorodului (care formal era o republică în acea perioadă) l-au chemat în ajutor pe Alexandru Nevski, care își câștigase deja o bună reputație de conducător de oști, oferindu-i în anul 1236 comanda supremă a armatei lor și titlul de Cneaz al Novgorodului.

La 15 iulie 1240 Alexandru i-a învins pe suedezi în bătălia de pe râul Neva, punând capăt expansiunii acestora în nordul Rusiei. Ca urmare a acestei victorii, tânărul cneaz a primit supranumele Nevski (de la râul Neva).

În primăvara anului 1241, cetățenii Novgorodului l-au chemat din nou în ajutor pe Alexandru Nevski, de data aceasta pentru a-i apăra de atacul cavalerilor teutoni. Alexandru i-a învins și pe aceștia, în faimoasa bătălie de pe lacul Ciudskoe (în l. rusă Чудское озеро), cunoscută în istorie și sub numele de „bătălia de pe gheață” sau „bătălia de pe lacul Peipus”, la 15 aprilie 1242. Prin victoriile lui Alexandru Nevski de la Neva și de la lacul Ciudskoe, expansiunea suedezilor și a cavalerilor teutoni spre răsărit a fost oprită pentru o perioadă de câteva sute de ani.

După ce tatăl său, Iaroslav al II-lea Vsevolodovici a fost otrăvit în timpul unei vizite pe care a făcut-o în 1246 la curtea Marelui Han mongol Güyük-Khan, Alexandru a devenit și Mare Cneaz al Vladimirului.

Dându-și seama că rezistența armată în fața mongolilor (care în acea perioadă stăpâneau aproape toată Asia) ar fi fost lipsită de speranță, Alexandru Nevski a ales calea diplomației, încercând să ducă o politică de înțelegere cu aceștia. Când trimișii Marelui Han au venit în 1247 la Novgorod să ceară tribut, el și-a folosit reputația sa de erou al Novgorodului pentru a-și convinge concetățenii de Novgorod că supunerea ar fi cel mai bun lucru, în astfel de condiții fără speranță.

În 1263, când câteva orașe rusești au refuzat să plătească tributul datorat mongolilor, Alexandru s-a dus el însuși la curtea Marelui Han pentru a cere iertare în numele orașelor rebele și pentru a opri astfel oștile mongole care erau deja în drum spre Novgorod. Deși a reușit în acest demers, acesta a fost ultimul și cel mai dificil serviciu pe care l-a făcut pentru poporul său, Alexandru Nevski murind la data de 14 noiembrie 1263 în timpul călătoriei de întoarcere la Novgorod.

Moștenirea lăsată de Alexandru Nevski

Într-o epocă de mari tulburări, Alexandru Nevski a fost un om care a apărat pământurile și poporul său cu mare curaj și ale cărui acțiuni, deși puse sub semnul întrebării de unii istorici, au menținut cu succes integritatea teritorială a țării sale. Ca o consecință a actului său de supunere în fața Marelui Han mongol, Alexandru a fost în măsură să salveze atât cnezatele sale (Novgorod și Vladimir), dar și alte meleaguri rusești, de la dezastru.

Se înțeleg astfel mai bine cuvintele rostite de mitropolitul Chiril al Vladimirului la primirea veștii morții lui Alexandru Nevski, care i-a anunțat pe enoriașii adunați în catedrală: „Copiii mei dragi, aflați că soarele Rusiei a apus!”

Pentru toate faptele sale eroice făcute în slujba poporului său și pentru apărarea credinței creștine ortodoxe, încă din 1547 Biserica Ortodoxă Rusă l-a proslăvit ca sfânt.

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Hristos te-a arătat pe tine, o binecuvântate Alexandru

Ca pe un nou și slăvit făcător de minuni ;

Bărbat neînfricat și conducător ce bine ai plăcut lui Dumnezeu

Comoara dumnezeiască a pământului Rusiei.

Astăzi cu credință și cu dragoste ne-am adunat

Ca prin pomenirea ta cea întru bucurie să slăvim pe Dumnezeu.

Darul tămăduirii primit-ai de la El

Deci cu stăruință către Dânsul roagă-te pentru fii tăi duhovnicești cei aflați întru nevoi

Și să mântuiască pe toți creștinii ortodocși.

Condac (Glas 8)

Te cinstim ca pe o stea a călăuzirii noastre duhovnicești mult strălucitoare

Ce de la răsărit se ridică; și spre apus se îndreaptă

Ca cel ce ai îmbogățit poporul rus cu lucrări și cu minuni

Așa ne luminează și pe noi cei ce te pomenim cu credință, o, binecuvântate Alexandru.

Astăzi când sărbătorim adormirea ta, te rugăm către Domnul cu osârdie să mijlocești

Ca pe slujitorii săi cei aflați întru nevoi să-i întărească și să mântuiască pe toți creștinii ortodocși.

Surse

• Bernard Pares, A History of Russia, Johathan Cape, Thirty Bedford Square London, 1955, pp. 79-84
• Nicholas V. Riasanovsky, A History of Russia, 3-rd ed., Oxford University Press New York, 1977, pp. 84-88

Legături externe

• Wikipedia: Alexander Nevsky.
• Alexander Nevsky.
• Translation of the relics of St Alexander Nevsky, from OCA web site.
• Repose of St Alexander Nevsky, from OCA web site.