STRĂISTENI · COMUNA BĂCIOISfinții zilei
Biserica din StrăisteniCREDINȚĂ ȘI COMUNITATE

Sfinții zilei și viețile lor

3 decembrie / 16 decembrie

Stil vechi / stil nou · 2026 / 2026

Postul zileiPostul Nașterii Domnului

Pomenirile zilei

Pomeniri: colectivul de autori OrthodoxWiki, sub CC BY-SA 2.5.

Viețile sfinților

Proorocul Sofonie

Sfântul Prooroc Sofonie este al nouălea din cei doisprezece Profeți Mici din Vechiul Testament. A trăit în secolul al VII-lea în regatul lui Iuda și a fost contemporan cu Proorocul Ieremia. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 3 decembrie

Viața

Sofonie, fiul lui Cuși din seminția (sau tribul) lui Simeon, a trăit la Ierusalim la începutul domniei regelui Iosia (640-609 î.Hr.), înainte ca acesta să înceapă restaurarea Legii lui Moise în regatul lui Iuda. Într-adevăr, amputat de o parte a teritoriului său de invazia asiriană a lui Sanherib (700) și profund perturbat de domniile care au făcut cele rele înaintea Domnului ale regilor Manase și Amon, regatul lui Iuda trecea printr-o perioadă de idolatrie și de necredință. Trimis de Dumnezeu, proorocul Sofonie, al cărui nume înseamnă „cel pe care Dumnezeu îl apără”, anunță apropierea Zilei Domnului, o Zi înfricoșătoare a mâniei lui Dumnezeu față de popoarele idolatre și față de Ierusalim, dacă el întârzie să se întoarcă către Dumnezeu prin pocăință adevărată. Toți necredincioșii vor fi șterși de pe fața pământului de focul arătării Domnului și pe Muntele Sfânt rămășița lui Israel - adică cei blânzi și smeriți cu inima care și-au pus încrederea în Numele Domnului ― va fi restaurată și vor sălta de bucurie cu toți cei care, veniți dintre neamurile păgâne, vor crede în Mesia Hristos și vor ruga Numele Domnului. Atunci Domnul va locui în noul Sion, Biserica, fiica Ierusalimului. El îi va aduna pe cei aleși ai Săi în iubire și bucurie, și toți vor fi părtași unei sărbători veșnice.

Profeția

Scrisă în Iudeea (Regatul Iuda), Cartea lui Sofonie este probabil anterioară reformei inițiate de Iosia în anul 622 î.Hr. Mesajul său îi cheamă pe iudei să se întoarcă către Dumnezeul lor pentru a nu avea aceeași soartă ca regatul vecin din nord (Regatul Israel), invadat cu un secol mai devreme de cître asirieni. În Cartea sa, Sofonie a proorocit Ziua Judecății.

Ca reacție împotriva stăpânirii asiriene care pervertise regatul lui Iuda, el a anunțat „Ziua Domnului”, un cataclism universal (apocalipsă) care urma să marcheze sfârșitul unei epoci a păcatului și restaurarea poporului lui Dumnezeu dintr-o „mică rămășiță”.

Atributul lui Sofonie este făclia, având ca explicație pasajul din profețiile sale în care Domnul amenință cetatea Ierusalimului cu o distrugere iminentă: „Și în ziua aceea, voi scormoni Ierusalimul cu făclii și voi pedepsi pe toţi cei care zac pe drojdia lor şi zic în inima lor: «Dumnezeu nu face nici bine, nici rău!»” (Sofonie, 1, 12).

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Prăznuind pomenirea proorocului Tău Sofonie, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai rază luminoasă prin dumnezeiescul Duh, prooroace Sofonie, glăsuind prin dumnezeească arătare: Bucură-te foarte fata Sionului, vestește fata Ierusalimului, iată împăratul tău vine, cel ce mântuiește!

Surse

  • Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
  • Sophonie
  • Sinaxar 3 decembrie
  • https://nominis.cef.fr/contenus/saint/221/Saint-Sophonie.html

Note

  1. ↑ În Martirologiul roman este pomenit de asemenea pe 3 decembrie: Commémoraison de saint Sophrone, prophète, qui, vers 630 avant le Christ, aux jours de Josias, roi de Juda, annonça la ruine des impies au jour de la colère du Seigneur et réconforta les pauvres dans l'espérance du salut.

Nebun pentru Hristos

Nebun pentru Hristos sau „întru Hristos” este un creștin care, printr-un act deliberat de simulare, denunță înțelepciunea lumii și pseudo-valorile ei.

Nebunia pentru Hristos este o formă de asceză rară, excepțională, adesea nerecomandată de Sfinții Părinți și contestată în tradiția Bisericii.

Înțelesul nebuniei pentru Hristos în spiritualitatea ortodoxă

Ceea ce se numește „nebunia” pentru Hristos se definește în raport cu ceea ce se numește „înțelepciunea” lumii, căci ceea ce pare nebunie (creștină) pentru rațiunea lipsită de credință, este de fapt înțelepciunea dată de Dumnezeu oamenilor prin Iisus Hristos.

În Noul Testament

Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor cu aceste cuvinte:

Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o". Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.(1 Corinteni 1, 17-25)

Iar mai apoi, pentru că unii dintre Corinteni s-au semețit, le spune:

Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteți tari. Voi sunteți întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.(1 Corinteni 4, 10-13)

În monahismul timpuriu

Deja se pot întâlni diferite forme de „nebunie în Hristos” în Patericul egiptean, la Părinții pustiei. Avva Antonie cel Mare profețea:

A zis iarăși: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.(Pentru avva Antonie, 27)

Mulți alți Părinți își ascundeau ostenelile ascetice sub diferite forme de „nebunie”:

Se spunea pentru dânsul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Și iată, o femeie zicea către vecina ei: „Acest bătrân este nebun”. Și a auzit-o pe ea bătrânul și chemând-o, îi zice: „Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câștig nebunia aceasta și pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!”(Pentru avva Ammona, 9)
A auzit odată stăpânul locului despre avva Moise și s-a dus la Schit ca să-l vadă. Și i-au vestit unii bătrânului de aceasta. Atunci s-a sculat să fugă în luncă; dar pe cale l-a întâlnit dregătorul (neștiind că este el) și i-a zis: Spune, bătrânule, unde este chilia lui avva Moise? Le-a zis lor avva: "Ce voiți de la dânsul? Căci este om nebun." Și venind stăpânul locului la biserică, a zis către clerici: "Eu auzind cele despre avva Moise, m-am pogorât să-l văd. Și iată ne-au întâlnit un bătrân care se ducea în Egipt și i-am zis lui: unde este chilia lui avva Moise? Și ne-a zis: ce voiți de la dânsul? Nebun este." Deci auzind clericii, s-au mâhnit zicând: "Oare cine este bătrânul care a grăit acestea despre sfânt?" Iar ei au zis: "Un bătrân purtând haine vechi, înalt și negricios." Atunci au zis: "El este avva Moise. Și pentru ca să nu se întâlnească cu voi, v-a zis acestea." Și mult folosindu-se stăpânul, s-a dus.(Pentru avva Moise, 8)
Zis-a iarăși: "Sau fugind fugi de oameni, sau batjocorește lumea și pe oameni, făcându-te nebun pe tine la cele mai multe".(Pentru avva Or, 14)

Sfânta cuvioasă Isidora, nebuna în Hristos

Paladie, scriitor bisericesc, povestește istoria sfintei Isidora, cea care se făcea pe sine nebună pentru Hristos (prăznuită la 1 mai), într-o mănăstire din Egipt, în secolul al VI-lea:

În Tavenia este o mănăstire de maici ca de patru sute, de cealaltă parte a bărbaților, în care era o fecioară, care pentru Hristos să prefăcea că este nebună, anume Isidora, smerindu-se și defăimându-se. Pentru aceasta într-atât se îngrețoșau toate surorile încât nici măcar nu mâncau cu dânsa. Și acest lucru cu bucurie l-a primit fecioara. Și era fapta cea bună a ei în mănăstire foarte folositoare căci toată slujba o făcea; tuturor ca o roabă supunându-le, la toată biruința lor și cu toată blândețea. Așadar, era fecioara ca un burete al soborului, precum Dumnezeu a zis: cel ce voiește să fie mare, să fie tuturor slugă (Mat. 20, 27 ; Marcu 10, 44). Și oricui i se pare că este înțelept, nebun să se facă (I Corinteni 3, 18). Chipul călugăresc al celorlalte era tunderea, fiindcă avea culionul pe cap. Iar aceasta cu o cârpă legându-și capul făcea slujba. Dar nici una din cele patru sute, nu a văzut-o mâncând vreodată, nici bucățică de pâine luând, ci fărâmiturile meselor cu buretele adunându-le și oalele spălându-le, cu acestea se îndestula, niciodată încălțându-se. N-a ocărât niciodată pe nimeni, n-a cârtit, n-a grăit grai mic sau mare, măcar că era ocărâtă și îmboldită și blesteme primea și multora le era urâtă. Pentru această prea cuvioasă a venit un înger la sfântul Pitirun, bărbat preaiscusit și pustnic îmbunătățit și i-a zis: de ce cugeți înalt pentru isprăvile tale, ca un cucernic și care șezi într-acest loc? Vrei să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te la mănăstirea de maici a tavenisioților și vei afla acolo fecioară, care are diademă pe cap! Aceea este mai bună decât tine. Căci cu atâta gloată luptându-se și în felurite chinuri tuturor robind, niciodată nu și-a lăsat mintea ca să se depărteze de Dumnezeu, măcar că toate se îngrețoșează de dânsa. Iar tu șezând aici, cetățile cu mintea le nălucești, cel ce niciodată n-ai văzut lume. Deci sculându-se marele Pitirun, a venit la Tavene și se ruga părinților să treacă la mănăstirea maicilor. Deci, ca pe unul ce era părinte cinstit și în nevoință îmbătrânit, cu îndrăzneală l-au băgat înăuntru, după ce a trecut râul. Și după ce s-au rugat ei lui Dumnezeu, a cerut marele Pitirun să vadă la față toate fecioarele. Toate venind la mijloc, aceea nu se arăta. Le-a zis lor Pitirun: Aduceți-mi-le pe toate! Iar ele zicând că au venit toate, le-a zis lor: Lipsește una, pe care mi-a arătat-o îngerul. I-au zis lui: Una avem la bucătărie și este nebună. Zis-a marele Pitirun: Aduceți-o și pe aceea și lăsați-o să o văd! Iar ea nu s-a supus, simțind pricina. (Că poate i s-a descoperit și ei). Deci o târau cu de-a sila, ducând-o și zicând: Sfântul Pitirun voiește să te vadă, (că era renumit acesta). După ce au adus-o, a văzut marele Pitirun fața ei și cârpa care era pe cap și pe frunte. Și căzând la picioarele ei, i-a zis: Blagoslovește-mă, maică! Căzând și ea la picioarele lui, zicea: Blagoslovește-mă, tu, bunul meu părinte! Și văzând aceasta, toate s-au spăimântat, zicând lui: Avvo, nu te face de ocară, că este nebună. Le-a zis lor tuturor sfântul: Voi sunteți nebune; iar aceasta este mai bună și decât mine. Este Amma, adică maică duhovnicească. Și mă rog lui Dumnezeu, să mă aflu vrednic cu dânsa în ziua judecății. Acestea auzind, au căzut la dânsul toate plângând și mărturisindu-se, cu ce feluri de chinuri o mâhneau pe sfânta aceasta. Și una zicea: Eu de-a pururea o ocăram. Alta: Eu de chipul ei cel smerit râdeam. Și alta: Eu lăturile străchinilor de multe ori deasupra ei le vărsam. Alta iarăși: Eu am bătut-o. Și alta: Eu pumni i-am dat. Alta: Eu muștar de multe ori în nas i-am pus. În scurt, toate felurile de ocări le-au vestit că au făcut asupra ei. Deci, primind mărturisirea lor sfântul Pitirun și rugându-se pentru dânsele împreună cu ea și mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă, să se roage pentru dânsul, așa a ieșit. Iar acea cinstită de Dumnezeu și cuvioasă, de toate fiind foarte respectată și slăvită, nesuferind slava și cinstea cea de la toată frățimea și îndreptările fiecăreia, peste puține zile a ieșit din mănăstire. Dar unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a săvârșit, nimeni nu a cunoscut.

Sfântul Simeon, cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos

Tot în secolul al VI-lea, în timpul împărăției lui Iustinian I, la Edesa, în Siria, a trăit și sfântul Simeon, „cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos” (sinaxar 21 iulie), care este considerat în general ca fiind primul nebun întru Hristos, dar și „principalul și cel mai expresiv reprezentant al acestui fel de sfinținei excepțional”

În tradiția rusă

Nebunia întru Hristos devine un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevărații iurodivii (lb. rusă) nu erau însă nicidecum niște indivizi labili psihic, „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creștini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual. Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat nu mai puțin de 37 nebuni în Hristos

Părintele Teofil Părăian despre "nebunia în Hristos"

Din volumul: Veniți de luați bucurie. O sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 750 de capete (Editura Teognost, 2001)

Care sunt adevărații nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

În general creștinii erau socotiți un fel de nebuni de către păgâni și a fi creștin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu, pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el și-ți trântea câte o vorbă așa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Și atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos și pe ucenicul său în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.

Credeți că ar exista nebuni întru Hristos în contemporaneitate?

Eu să știți că n-am pus niciodată temei pentru un nebun întru Hristos. Vreau să urmez unui înțelept întru Hristos, nu unui nebun, chiar dacă-i pentru Hristos. Nu-mi place stilul ăsta de a-I sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel - dacă într-adevăr există un stil, dacă nu-i într-adevăr o nebunie reală, că s-ar putea întâmpla și așa - vorbește de o nebunie pentru Hristos, dar în înțelesul că cel care este nebun pentru Hristos, împlinește poruncile lui Dumnezeu fără să se gândească ce consecințe are aceasta pentru cei care nu cred și pentru cei care disprețuiesc împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și pe care l-am socoti nebun. De exemplu, eu o dată am pățit o treabă: eram elev de liceu la Timișoara și aveam un profesor care ținea la mine și când o aflat că vreau să merg la Teologie, a zis: "Ce mă, ești nebun?". Eu cred că n-am fost nebun, dar pentru el atunci am fost nebun. Deci el nu m-a urmat pe mine, pe nebunul de mine, ci zicea că eu sunt nebun. Eu mi-am văzut de treabă și mi-am văzut de "nebunie", dacă asta era nebunie, dar eu n-am considerat că-i nebunie. Și n-am făcut niciodată lucruri prin care să se arate că sunt nebun. Am vrut sa fiu înțelept, pentru că Dumnezeu binecuvintează înțelepciunea și nu nebunia.

Liste

Cei mai mulți sfinți nebuni întru Hristos au apărut și au fost recunoscuți în Biserica Ortodoxă Rusă în ultimele două secole, dar există câteva exemple și mai timpurii.

Listă alfabetică

  • Anastasia Andretievna cea nebună întru Hristos (1 martie)
  • Fericitul Andrei cel nebun întru Hristos din Constantinopol (2 octombrie) (m. 936 sau 911, după Proloagele de la Ohrida) en: Blessed Andrew, Fool for Christ en: The Protection of the Most Holy Theotokos en: Saint Andrew, Fool-for-Christ - October 2/15
  • Fericitul Andrei din Totma cel nebun întru Hristos (10 octombrie)
  • Fericitul Antonie Alexeevici cel nebun întru Hristos din Zadonsk (29 septembrie - ziua adormirii) (1851)
  • Antonie Ivanovici cel nebun întru Hristos de la Valaam (7 iunie - adormirea) (1832)
  • Sfântul Arsenie de Novgorod, cel nebun întru Hristos (8 mai)
  • Aseneta din Gorițki, cea nebună întru Hristos (19 aprilie - ziua adormirii) (1892)
  • Fericitul Atanasie Adreevici din Orel, cel nebun întru Hristos (12 aprilie - adormirea) (1967)
  • Fericitul Vasile din Moscova, cel nebun întru Hristos (2 august)
  • Fericitul Ciprian din Suzdal (2 octombrie)
  • Fericitul Gheorghe din Șenkursk, cel nebun întru Hristos (23 aprilie)
  • Cuviosul Isidor cel nebun întru Hristos și făcătorul de minuni din Rostov (14 mai)
  • Sfânta Cuvioasă Isidora cea nebună întru Hristos din Tavenisi, în Egipt (10 mai)
  • Fericitul Ioan "cel păros", nebun întru Hristos de la Rostov (2 septembrie și 2 noiembrie)
  • Cuviosul Ioan Pustnicul, cel nebun întru Hristos
  • Fericitul Ioan din Ustiug, cel nebun întru Hristos (14 martie și 29 mai - ziua adormirii) (1893)
  • Fericitul Ioan din Moscova, făcătorul de minuni și nebun întru Hristos ([[3 iulie])
  • Iona cel nebun întru Hristos de la Mănăstirea Peșnoșa Monastery (15 iunie - ziua adormirii) (1838)
  • Fericitul Laurențiu cel nebun întru Hristos din Kaluga (10 august)
  • Luca din Efes (sec. XI) (personaj fictiv ?)
  • Fericitul Maxim din Totma (Vologda), cel nebun întru Hristos (16 ianuarie)
  • Cuviosul Maxim din Moscova, cel nebun întru Hristos (13 august - aflarea moaștelor sale)
  • Cuviosul Mihail cel nebun întru Hristos de la Mănăstirea Klops (11 ianuarie; 23 iunie - mutarea moaștelor sale)
  • Mihail (Mișa) cel nebun întru Hristos, Noul Mucenic (1 aprilie) (1931)
  • Fericiții Mihail și Toma cei nebuni întru Hristos din Solvîcegodsk (Vologda) (3 iulie)
  • Fericitul Nicolae din Salos /din Pskov, cel nebun întru Hristos (28 februarie)
  • Fericitul Nicolae Cocianov din Novgorod, cel nebun întru Hristos (27 iulie)
  • Fericitul Paisie, cel nebun întru Hristos de la Pecerska (17 aprilie - ziua adormirii) (1893)
  • Fericita Paraschiva ("Pașa din Sarov,") cea nebună întru Hristos de la Mănăstirea Diveevo (22 septembrie) (1915) en: Blessed Praskovya Ivanovna (Pasha of Sarov)
  • Sfântul Pavel cel nebun întru Hristos (6 noiembrie)
  • Pelaghia Ivanovna Serebrennikova en: Pelagia Ivanovna a.k.a. Pelagia the Holy Fool en: Blessed Pelagia Ivanovna
  • Fericitul Procopie din Viatka, cel nebun întru Hristos (21 decembrie)
  • Sf. Procopie cel nebun întru Hristos și făcătorul de minuni din Ustiug (8 iulie)
  • Dreptul Procopie din Usia (Vologda), cel nebun întru Hristos (8 iulie)
  • Cuviosul Simeon din Emesa, cel nebun întru Hristos (21 iulie)
  • Fericitul Simon din Yurieviț, cel nebun întru Hristos (10 mai)
  • Fericitul Teodor din Novgorod, cel nebun întru Hristos (19 ianuarie)
  • Sf. Teodore, cel nebun întru Hristos (25 februarie)
  • Teoctista Mihailovna din Voronej, Noua Muceniță (22 februarie) (1936)
  • Fericitul schimonah Teofil cel nebun întru Hristos de la Lavra Pecerska (28 octombrie - ziua adormirii) (1852)
  • Sf. Toma cel nebun din Siria (24 aprilie)
  • Sf. Xenia din Sankt Petersburg, cea nebună întru Hristos (24 ianuarie)

Lista P. Macarie

Părintele Macarie de la Simonos Petras face o listă aproximativă a sfinților nebuni în Hristos într-o notă la ziua de 28 mai din Sinaxarul său

În Biserica greacă: Sf. Sismeon (sec. al VI-lea, cf. 21 iulie), Isidora de la Tabennêsis (1 mai), Pavel din Corint (6 noiembrie), Sava de la Vatopedi (5 octombrie), Nicodim cel Nou (24 noiembrie), și alți sfinți care au adoptat provizoriu nebunia, cum ar fi Sf. Maxim Kavsokalyvitul (13 ianuarie) sau Ghedeon de la Caracalu (30 decembrie).

În Biserica rusă, printre cei mai cunoscuți: Ioan cel Păros de la Rostov (3 septembrie), Ciprian de la Souzdal (2 octombrie), Simeon de Yurieviets (4 noiembrie), Maxim de la Moscova (11 noiembrie), Procopie de la Vyatsk (21 decembrie), Mihail de la Klops (11 ianuarie), Galaction (12 ianuarie) și Teodor de la Novgorod (19 ianuarie), Xenie din Saint-Petersbourg (11 septembrie, 24 ianuarie), Nicolae (28 februarie) și Isidor de la Rostov (4 mai), Ioan (29 mai) și Procopie de al Oustioug (8 iulie), etc. În Rusia, înainte de Revoluția bolșevică, aproape nu exista sat care să nu aibă propriul lui „nebun” sau yourodivy.

Note

  1. ↑ Cf. Părintele Macarie de la Simonos Petras, Sinaxar, ziua 28 mai, nota 5.
  2. ↑ Cf. Părintele Macarie de la Simonos Petras, Ibidem.
  3. ↑ Cf. Părintele Macarie de la Simonos Petras, Ibidem.
  4. ↑ Cf. Lazar Puhalo, V. Novakshonoff, La vie des Fols en Christ. Folie du monde, sagesse de Dieu. Éd. du Désert, Banne 2000.

Resurse

  • I. Goraïnof, Les fols en Christ, Paris 1981
  • L. Puhalo, V. Novakshonoff, La vie des Fols en Christ. Folie du monde, sagesse de Dieu. trad. fr. C. Lopez, éd. du Désert, Banne 2003
  • Michel Evdokimov, Pelerini ruși și vagabonzi mistici, Editura Pandora, Târgoviște, 1999
  • Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie. O sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 750 de capete, Editura Teognost, 2001

Serghie de Radonej

Cuviosul părintele nostru Serghie de Radonej a fost unul din înnoitorii monahismului în Rusia secolului al XIV-lea, întemeietor al mănăstirii Sfânta Treime din nordul Moscovei. Prăznuirea sa se face pe 25 septembrie, ziua adormirii sale, și pe 5 iulie, ziua aflării sfintelor sale moaște.

Viața Sfântului Serghie de Radonej

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, pe nume Chiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Și când preotul a glăsuit „Sfintele sfinților”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Iar fiind de șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înțelegerea cărții.

Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava - căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite - a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a așteptat sfârșitul rugăciunii, și apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ți trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: „Iată, de acum, fiule, îți dăruiește Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”.

Și creștea copilul cu anii, cu înțelegerea și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Și așa, din treapta în treapta mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinților săi, zicând: „Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.

Apoi s-a dus în pustie și, făcându-și o chiliuță, petrecea acolo nevoindu-se și rugându-se Lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la nașterea sa douăzeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile și după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Și a proorocit, zicând: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și preamărită”. Și făcând rugăciune s-a dus.

Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul sau cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoințele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: „Ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!”

Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se așa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul și se adunau la el mulți din cetățile și ținuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alții voiau să locuiască împreună cu dânsul și să fie povățuiți de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Și a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele Preasfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și, închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune și îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului și multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.

Și ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrabă a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană și erau frații în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință sa-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viața de obște în mănăstirea cuviosului. Deci frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: „Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineața vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos: „Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele. Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: „Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile.”

Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neștiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul?” Deci rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare cerească este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: „Vedeți, fraților, și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea.”

Încă se cade a pomeni și aceasta: „La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălășluit la un loc fără de apă și aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au făcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: „Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire și în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată s-a arătat un izvor mare, care și până astăzi este văzut de toți; și se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credința. Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau și, în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul, cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți Cuviosul Serghie și mulți, dorind a vedea cinstita lui față și a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăți și ținuturi. Iar mulți din călugări, lăsându-și mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să viețuiască și să fie povățuiți de el. Domnii, boierii și oamenii de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină și săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, și văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:

„Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut.” După aceea, ieșind sfântul din grădina, l-a văzut țăranul și, îngrețoșându-se de el, și-a întors fata și nu voia nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț.”

Deci sfântul, înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucura, așa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrabă îl vei vedea.”

Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și sculându-se, sfântul a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi. Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: „O, Doamne, cât m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feței sfântului, cuprins fiind de rușine?”

După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul și, rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: „Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor și rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: „Serghie!”

Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și iată a văzut o lumina mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Căută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Și căutând, sfântul a văzut mulțime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: „În ce chip ai văzut pasările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrabă la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de Preasfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la patriarh binecuvântare și daruri: „o cruce, un paraman, o schimă și o scrisoare care avea în sine scris așa: „Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-ați câștigat încă viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Sf. Prooroc și împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui frații împreună. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viața de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfințitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia și, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: „Tu, preasfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar mitropolitul a răspuns starețului, zicând: „De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăți, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: “nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, la singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numește Carjaci, și, acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat frații locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare, neputând a viețui fără de părintele lor și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la Preasfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriți, rugându-l să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere și, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a întors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să către cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruța sa și, citind „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând așa: „Pace ție, duhovnicescule frate!”

Și s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și, stând puțin și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie și, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Știu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Sa știi, fericite, pentru ce te-am chemat și ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ținut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredințându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc, în viață fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știi cu încredințare ca și marii stăpânitori, domni și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci acum, preacuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Și a răspuns către arhiereu: „Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți Alexie mitropolitul s-a dus din viața, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat și tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințire a se îmbrăca în veșminte arhierești și a-și pune camilafca alba. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce dorește și, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărățească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, căci, călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea și i-a proorocit biruința, zicând: „Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toată îndoiala, și, Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrăjmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, și i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și când era război între creștini și între tătari, stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi și care anume din ostașii creștini au fost uciși în război și aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.

Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieșit degrabă din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fața la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: „Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viața aceasta, ci și după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare și, venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, și l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: „Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: „Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Și se afla tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului sau: „Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii și ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.

Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit cu viața, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc și, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.

Viețuind cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli și făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneți. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. El și-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu șapte luni mai înainte și a chemat frații, încredințând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați îndestul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar și până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin

Surse

  • Sinaxar: 25 septembrie

Legături externe

  • Acatistul Sfântului Serghie de Radonej
  • Icoane ale Sfântului Serghie de Radonej

Gheorghe de la Cernica

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (n. 1730 - d. 3 decembrie 1806) a fost un monah român originar din Transilvania, stareț al mai multor mănăstiri din Moldova și, mai târziu, din Țara Românească (Cernica și Căldărușani), unde a dezvoltat mișcarea cernicană. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 3 decembrie.

Viața

Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730 la Săliștea Sibiului, din părinți evlavioși. La vârsta de 19 ani părăsește casa părintească și pleacă spre București, iar de acolo la Constantinopol. Râvnind să îmbrățișeze viața călugărească, ajunge la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, unde este primit în preajma anului 1750. Primește marea schimă în preajma anului anul 1752, petrecându-și timpul în rugăciune, posturi și nevoințe, în privegheri și îndelungate meditații, ajungând să fie cunoscut în Sfântul Munte pentru râvna și nevoințele sale.

Este hirotonit pe rând ierodiacon și ieromonah. La Muntele Athos cunoaște atât viața de sine (idioritmică), cât și viața de obște. Când cunoscutul duhovnic, starețul Paisie de la Neamț vine la Muntele Athos, cuviosul Gheorghe i se alătură, împreună cu un grup de monahi români și slavi, stabilindu-se la schitul Sf. Ilie, sub ascultarea cuviosului Paisie, unde rămân vreme de zece ani.

Împreună cu starețul Paisie și cu alți 64 de ucenici ai acestuia, cuviosul Gheorghe pleacă în Moldova, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Dragomirna (1763-1775), apoi la Mănăstirea Secu și în sfârșit la Mănăstirea Neamț (1775). Tulburat de desele mutări, vrea să se întoarcă la Sfântul Munte, însă, trecând, în drumul său, prin București, se întâlnește cu un prieten al său, ieromonahul Macarie, care ține să-l prezinte mitropolitului Țării Românești, Grigorie al II-lea al Ungro-Vlahiei. Acesta, dorindu-și să reîntemeieze viața monahală de obște în eparhia sa, după modelul atonit, îi cere stăruitor cuviosului Gheorghe să rămână în Țara Românească, pentru a ajuta la reorganizarea vieții mănăstirești.

Ascultând de sfaturile ieromonahului Macarie, prietenul său, cuviosul Gheorghe primește, pe 1 septembrie 1781, însărcinarea pe care dorea să i-o dea mitropolitul, însă își alege ca loc schitul Cernica, care pe atunci era părăsit de vreo 30 de ani și se afla în paragină. Ajutat de doi ucenici, Atanasie și Gherasim, cuviosul Gheorghe curăță schitul de bălării și sălbăticiuni, iar în curând obștea s-a mărit cu mai mulți monahi doritori de nevoință și doritori să se pună sub ascultarea unui adevărat părinte duhovnicesc, cum era cuviosul. În anul 1785 Cernica este oficial redeschisă ca mănăstire, în jurul cuviosului Gheorghe adunându-se până atunci peste cincizeci de ucenici, credincioșii începând și ei să vină în număr tot mai mare la slujbele mănăstirești de acolo, căutând povața starețului Gheorghe. Pentru că pe atunci clădirile existente nu erau de ajuns pentru a-i adăposti pe toți monahii și pelerinii, cuviosul hotărăște zidirea unui nou rând de chilii pentru monahi și a unui arhondaric (casă de oaspeți).

O vreme, cuviosul a rămas singurul preot al mănăstirii, astfel că Sfânta Liturghie se slujea doar duminica și la sărbători, în restul zilelor săvârșindu-se doar cele șapte Laude. Când obștea monahală a crescut, trecând de o sută de călugări, au mai fost hirotoniți trei preoți și trei diaconi și a început să se slujească Sfânta Liturghie zilnic, după rânduiala de la Sfântul Munte.

Auzind de vrednicia starețului, domnitorul Nicolae Mavrogheni (1789-1791) l-a cercetat el însuși pe cuviosul stareț, înzestrând mănăstirea cu daruri și arătându-i o deosebită prețuire, la fel procedând și urmașii săi pe tron.

I s-a încredințat în anul 1788 și cârmuirea Mănăstirii de la Curtea de Argeș, apoi, din 1794, și cea a Mănăstirii Căldărușani, pe care le-a repus în rânduială. În apropiere de Căldărușani, la Cocioc, cuviosul a zidit o biserică și niște chilii și a pus să se planteze pomi, lăsând locul ca pe un loc de retragere și liniște pentru monahii mai nevoitori. S-a îngrijit de mănăstirile Cernica și Căldărușani până la moartea sa în anul 1806.

Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toți ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-și rămas bun de la ei, dându-le și ultimele sale povețe. A lăsat ucenicilor săi un testament prin care le rezuma în șapte trepte nevoințele monahale, îndemnându-i să fie ascultători, să se spovedească des, să –și mărturisească gândurile îndrumătorului lor duhovnicesc, să se împărtășească cu Sfintele Taine de douăsprezece ori pe an, să se ferească de cei care „sminteau” obștea, să administreze cu înțelepciune bunurile mănăstirii, ca starețul să dea fiecăruia ascultări după puterea și temperamentul lui, iar mănăstirea să nu treacă de numărul de 103 monahi pe care îl avea atunci.

Cuviosul stareț a trecut la Domnul în ziua de 3 decembrie 1806. Sfintele sale moaște se află până astăzi la Mănăstirea Cernica.

Moștenirea lui Gheorghe

Înnoirea vieții monahale

Articol principal: Cernicanism.

Încă din 1785, starețul Gheorghe își întocmise o „diată”, care reprezenta o frumoasă icoană a vieții duhovnicești trăite de călugării români la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cuprindea învățături din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți și din cărțile de slujbă. Fiind mult prețuită, a circulat în numeroase copii în manuscris.

Mulți dintre călugării cu viață aleasă din mănăstirile cârmuite de Paisie și de starețul Gheorghe erau originari din Transilvania, ei depășind uneori cu numărul pe moldoveni și pe munteni. În felul acesta, mișcarea de înnoire monahală a contribuit și la întărirea conștiinței unității de neam în mănăstirile românești cu viață de obște.

Ucenici

Între cei mai de seamă colaboratori și ucenici ai starețului Gheorghe trebuie pomenit ieromonahul Macarie, unul din marii cărturari din secolul al XVIII-lea, care a stat cu Paisie la schitul Sfântul Ilie și la Dragomirna, traducător al multor cărți și lucrări din grecește în românește, rămase în manuscris (Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, tipărite în 1775 la București, erau traduse tot de el), ieromonahul Dorotei, urmașul lui Gheorghe în stăreția mănăstirii Căldărușani, care a alcătuit o Povățuire către călugării de acolo, ieromonahul Protasie, care a scris o Povățuire în versuri către monahii de la Cernica, precum și viața starețului Gheorghe și alții.

Dintre călugării cu viață îmbunătățită care au trăit la Cernica și Căldărușani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, trebuie menționat starețul Calinic de la Cernica (1818-1850), mai târziu episcop de Râmnic, trecut, în 1955, în rândul sfinților. La Căldărușani au trăit un timp ierodiaconul Grigorie, ucenicul direct al lui Paisie, care în 1823 a fost ridicat în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, ieromonahul Macarie, dascălul de cântări și alții. Dintre copiștii de manuscrise de la Cernica și Căldărușani pomenim pe Rafail, Acachie, Ciprian și mulți alții.

Unii dintre ucenicii starețului Gheorghe au dus rânduielile sale în alte mănăstiri din Țara Românească: Chiriac Râmniceanul la Călui în Oltenia, schimonahul Arsenie, care a ctitorit mănăstirea Ghighiu, lângă Ploiești, câțiva ucenici ai lui Gheorghe așezati in schitul Robaia (Argeș) etc.

Între ucenicii starețului Gheorghe se număra și un fost rabin, botezat și călugărit de el sub numele Neofit, care a scris apoi două catehisme și unele lucrări moralizatoare (în 1803, s-a tipărit la Iași cartea sa intitulată Înfruntarea iudeilor).

Trebuie remarcat și faptul că ucenicii starețului Gheorghe, mai cu seamă cei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost conduși în munca lor de spiritul românesc, nu de cel grecesc, deși nu se încheiase epoca fanariotă și nici de cel slavon, promovat de ucenicii ucrainieni și ruși ai lui Paisie.

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea Cuviosului Gheorghe de la Cernica în rândul sfinților în ședința sa din 20-21 octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua trecerii sale la Domnul, 3 decembrie.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Următor al cuvioșilor părinți și împlinitor al virtuților sihăstrești, rugător neîncetat și înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule. Sfinte cuvioase părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul 1:

Povățuitor preaînțelept al călugărilor și neobosit lucrător al virtuților, purtătorule de Dumnezeu părintele nostru Gheorghe, căci, înarmându-ți trupul cu nepătimirea ai luminat inimile celor credincioși. Pentru aceasta te-ai făcut sălaș cinstit al Duhului Sfânt și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Roagă-L pe milostivul Dumnezeu împreună cu ierarhul Calinic să ne dăruiască pace și mare milă.

Surse

  • Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 500-510 (Cuviosul Gheorghe de la Cernica).
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

  • Mănăstirea Cernica
  • Calinic de la Cernica
  • Cernicanism
  • Lista relațiilor de ucenicie

Legături externe

  • Cuviosul Gheorghe de la Cernica – viața și nevoințele, icoane, multimedia etc.
  • Slujba Cuv. Gheorghe de la Cernica – audio
  • Acatistul Cuv. Gheorghe de la Cernica
  • Istoricul Mănăstirii Cernica – pe situl Mănăstirii Cernica (detalii despre viața Cuv. Gheorghe)

Sunt incluse articolele disponibile în OrthodoxWiki. Unele pomeniri nu au încă un articol biografic în această sursă.