25 decembrie / 7 ianuarie

Crăciunul sau Nașterea Domnului este sărbătoarea creștină a nașterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (sau praznice împărătești) ale Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.

Nașterea lui Iisus, Hristosul

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit și „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri.

De ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4–500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De ce S-a născut Hristos într-o peșteră? Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului.

Hristos S-a născut noaptea și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului.

S-a născut în miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii sau înțelepții au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

Deși sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica!

Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici și Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

Sărbătorirea Praznicului

Postul Crăciunului

Articol dedicat: Postul Nașterii Domnului

Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Acest post se numește al Crăciunului, sau Advent sau Așteptare, după cum era numit în vechime și până în prezent în unele comunități. Pentru credincioși este un timp al curățirii sufletești și trupești pentru intrarea și părtășia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos, similar pregătirii prin post pentru Învierea Domnului.

Începutul postului pe 15 noiembrie nu e marcat liturgic de nici un imn special, însă șase zile mai târziu, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, auzim prima anunțare din irmoasele Canonului Crăciunului „Hristos Se naște! Slăviți-L!”

Perioada aceasta mai include alte zile pregătitoare ce anunță apropierea Crăciunului: Sf. Andrei pe 30 noiembrie; Sf. Nicolae pe 6 decembrie; Sf. Spiridon pe 12 decembrie; Duminica Sfinților Strămoși, penultima dinaintea Crăciunului; și Duminica Strămoșilor după Trup de dinaintea Crăciunului.

Din 20 decembrie începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului. Există aici asemănări liturgice cu Săptămâna Patimilor de dinaintea Paștilor. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om și a sa mântuire.

Ajunul Crăciunului

În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărătești și se săvârșește Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seară, unită cu vecernia). La toate aceste slujbe sunt citite 9 profeții din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

Slujba de Priveghere

Privegherea de seară a Nașterii Domnului începe cu Pavecernița Mare, deoarece Vecernia s-a slujit deja cu Liturghia Sf. Vasile. La Pavecerniță se cântă troparul și condacul praznical precum și imnuri speciale de slăvire a nașterii Mântuitorului. La aceasta se adaugă rugăciuni speciale de cereri stăruitoare și de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului și untdelemnului. Credincioșii consumă apoi pâinea binecuvântată și înmuiată în vin, și sunt unși cu acest untdelemn. Partea aceasta a privegherii, săvârșită la toate praznicele mari, se numește Litia (cuvânt de origine slavonă) sau artoklasia, care în limba greacă înseamnă frângerea pâinii.

Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în întregime Canonul Nașterii Domnului, iar credincioșii cinstesc Icoana Nașterii Domnului.

Liturghia de Crăciun

În încheierea prăznuirii stă Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Aceasta începe cu stihuri speciale din psalmi aleși (109/110, 110/111 și 111/112) care înlocuiesc cele trei antifoane obișnuite. Troparul și Condacul praznical marchează vohodul (intrarea) cu Evanghelia. Stihul baptismal „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3,27) înlocuiește încă o dată imnul Trisaghion, „Sfinte Dumnezeule”. Pericopa apostolică e cea de la Galateni 4,4-7, iar cea evanghelică e relatarea cunoscută a Nașterii Domnului de la Matei 2,1-12. Liturghia continuă apoi obișnuit, singura excepție fiind înlocuirea Axionului („Cuvine-se cu adevărat”) cu irmosul de la cântarea a 9-a a Canonului Nașterii „Taină minunată și neobișnuită văd”.

Douăsprezece zile de Crăciun

A doua zi de sărbătoare marchează începutul a două două zile de prăznuire închinate Maicii Domnului. Prima, pe 26 decembrie, este a Soborului Născătoarei de Dumnezeu. Îmbinând imnuri ale Nașterii cu cele ale Maicii lui Dumnezeu, Biserica arată către Fecioara Maria ca înlesnitoarea care a îngăduit Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi pe 27 decembrie, pomenim și pe Sf. Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

În Duminica de după Nașterea Domnului pomenim pe Sf. Apostol Iacov, ruda Domnului, pe regele David și pe Dreptul Iosif.

Într-a opta zi a Nașterii e Tăierea Împrejur a Domnului.

Perioada de bucurie a Crăciunului se întinde până la Arătarea Domnului, perioadă în care postul și îngenuncherea în biserică sunt oprite, cu excepția unei singure zi, Ajunul Bobotezei. De la Crăciun și până la Bobotează, creștinii ortodocși din unele părți se salută cu cuvintele: „Hristos Se naște!” iar răspunsul este: „Slăviți-L!”

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

Condac (Glasul al 3-lea)

Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credință și legende

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé”.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii — câte trei, ca cei trei magi — merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

Etimologie

Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”/ „creationem”, care înseamnă „creațiune, naștere”. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.

Dicționarul etimolog român al lui Alexandru Ciorănescu (Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966) aduce clarificări și argumente importante pentru a susține că numele de „Crăciun” vine de la etimonul latin creātiōnem luat cu semnificația de „copil”.

A se vedea și

• Moș Crăciun
• Postul Nașterii Domnului
• Colindă
• Magi
• Icoana Nașterii Domnului

Legături externe

• (ro) Crăciunul — Primiți colindători? - despre tradițiile religioase populare dintr-un sat din Munții Apuseni
• (en) The Nativity of our Lord God and Savior Jesus Christ (OCA)
• (fr) L'icône de la Nativité

Magii au venit „de la Răsărit” ca să se închine „regelui Iudeilor”, adică pruncului Iisus Hristos, care tocmai se născuse. Istoria magilor este povestită de Apostolul Matei în evanghelia sa.

Textul Evangheliei după Matei 2, 1-16

1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: 2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui. 3. Și auzind, regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el. 4. Și adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? 5. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că așa este scris de proorocul: 6. „Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși Conducătorul care va paște pe poporul Meu Israel”. 7. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. 8. Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui. 9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. 10. Și văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă. 12. Iar luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor. 13. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. 14. Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt. 15. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. 16. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Etimologie, istorie, profeție

În toate limbile de azi Magi provine dintr-o transliterație latină a grecescului μαγοι, care la rândul lui vine din limba persană veche: maguŝ

După Herodot (și istoricii contemporani), magii erau o castă religioasă persană (meză) sau un trib persan cu atribuții sacerdotale în zoroastrism

Probabil că și magii care au venit să se închine Pruncului erau în același timp nobili importanți în țara lor, și de aceea ar fi fost lipsit de curtoazie ca ei să circule prin Iudeea fără să treacă mai întâi pe la Ierusalim să-l onoreze pe regele Irod cel Mare. La rândul lui, regele Irod i-a primit în această calitate de oameni cu putere în țara lor. Deși aceștia erau păgâni și disprețuiți din punct de vedere religios, obiectul vizitei magilor l-a interesat pe regele Irod, care în ultima parte a domniei a devenit din ce în ce mai paranoic și mai superstițios (după ce și-a ucis mai mulți copii și membri ai familiei de frica unor posibile comploturi).

Zvonul despre scopul vizitei magilor a creat o oarecare efervescență în tot Ierusalimul, nu doar pentru că anunța nașterea lui Mesia, ci și pentru că toată lumea aștepta sfârșitul dictaturii crude a lui Irod, care dura de 40 de ani.

Istoricește, această calitate nobiliară a magilor veniți să se închine Pruncului este și unul din motivele pentru care tradiția i-a numit uneori „regi” sau „prinți”.

Biblic, Părinții au apropiat închinarea magilor de prorocia lui Isaia, capitolul 60, unde se profețește că „vor umbla regi întru lumina ta” (Isaia 60, 3) și: „Caravane de cămile te vor acoperi, și dromadere din Madian și Efa. Toate sosesc din Șeba, încărcate cu aur și cu tămâie, cântând laudele Domnului.” (Isaia 60, 6). De asemeni, Psalmul 71 spune: „Împărații Tarsisului și insulele daruri vor aduce, împărații arabilor și ai reginei Saba prinoase vor aduce.” (Psalm 71, 10). Și: „Și va fi viu și se va da lui din aurul Arabiei și se vor ruga pentru el pururea; toată ziua îl vor binecuvânta pe el.” (Psalm 71, 15). În fine, Psalmul 67 spune: „luat-ai daruri de la oameni” (Psalm 67, 19). Și: „Pentru locașul Tău, din Ierusalim, Îți vor aduce împărații daruri.” (Psalm 67, 30).

Magi și înțelepți

În mod paradoxal, tradiția îi consideră pe acești magi niște înțelepți, deși ei erau niște preoți păgâni care, între altele, interpretau fenomenele cerești și astronomice.

Cartea Faptele Apostolilor folosește același termen de „mag” pentru a desemna pe vrăjitorii păgâni și eretici Simon Magul (FA 8, 9-13) și Elimas vrăjitorul (FA 13, 6-11).

Totuși, tradiția Bisericii îi consideră pe magii de la Răsărit care s-au închinat Pruncului drept înțelepți pentru că lor li s-a descoperit Nașterea lui Hristos și steaua (pe care unii Sfinți Părinți o consideră un înger) li s-a arătat și i-a îndrumat ca să-l găsească pe Iisus în ieșea din peștera de lângă Betleem. Ei sunt înțelepți și pentru că nu s-au lăsat înșelați de vorbele lui Irod și nu i-au dat de veste când l-au găsit pe Pruncul Iisus. Ci, primind înștiințare în vis de la Dumnezeu, s-au întors în țara lor pe altă cale, evitând întâlnirea cu Irod și trimișii lui.

Închinarea magilor

Nu se cunoaște momentul la care Magii au ajuns în Betleem să se închine Pruncului, dar Evanghelia după Matei sugerează că ei au ajuns la Ierusalim (puțin) după nașterea lui Iisus, iar Irod a făcut calcule de timp după spusele magilor ca să determine aproximativ vârsta Pruncului, „doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16). De aceea, cei mai mulți din istoricii Noului Testament ortodocși consideră ca închinarea Magilor s-a petrecut cel mai probabil după aducerea Pruncului la Templul din Ierusalim, la 40 zile după naștere

Magii s-au închinat Pruncului Iisus ca lui Mesia, ca Mântuitorului lumii întregi, a întregii omenități: „Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.” (Matei 2, 11).

Acestea sunt darurile care se aduceau în vechime unui rege sau împărat, dar și unui zeu: Regele sirian Seleucius al II-lea Calinicusis a oferit aceleași daruri de aur, tămâie și smirnă zeului Apolon în templu de la Milet la anul 243 î.Hr.

Imnografia sărbătorii Nașterii Domnului înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

Am văzut că aceste daruri sau prinoase apar și în profețiile din Isaia 60 și Psalmul 71.

Identitatea magilor

Evanghelia după Matei nu precizează nici câți erau acești magi, nici cine erau exact și nici cum se numeau. Acest gen de „imprecizie” biblică se datorează de obicei faptului că această informație era binecunoscută contemporanilor evanghelistului Matei, și autorul nu consideră necesar să încarce povestirea cu fapte, informații și detalii care îl deviază de la esențialul povestirii lui.

Tradiția latină și de pare să se acorde cu cea greacă în a spune că magii erau trei – Gaspar (Caspar), Melcior și Baltazar –, numele lor putând varia:

• Melchior sau Melichior
• Caspar sau Gaspar (gr. Γιάσπερος) sau: Gathaspa,Jaspar, Jaspas etc.
• Baltazar, Baltasar, Bitisarea etc.

Cea mai veche mărturie cunoscută despre numele și numărul magilor este manuscrisul latin Excerpta Latina Barbari (sec. al VII-lea), tradus la rândul lui după un manuscris grec despre care se presupune că ar fi fost compus în Alexandria către anul 500 d.Hr. Un alt document grecesc din secolul al VIII-lea (dar care ar putea avea o origină irlandeză!), și tradus în latină cu titlul Collectanea et Flores, continuă tradiția celor trei regi și dă din nou numele lor.

În tradiția siriană numele celor trei magi sunt: Larvandad, Gushnasaph și Hormisdas. Deși aceste nume sunt mai apropiate de vechile dialecte persane, aceasta nu est o garanție automată a autenticității lor.

În tradiția etiopiană numele celor trei magi sunt: Hor, Karsudan și Basanater.

În tradiția armeană numele lor sunt: Kagpha, Badadakharida și Badadilma. În același timp, istoricul Chuck Missler menționează o altă tradiție armeană, care îi identifică pe cei trei magi ca: Baltazar al Arabiei, Melchior al Persiei și Gasper al Indiei. Tot în tradiția armeană, o evanghelie apocrifă a copilăriei lui Iisus, tradusă în secolul XI din siriacă, vorbește de trei magi, cu numele de Melchior, Baltasar și Gaspar

Conform tradiției greacă și latină preluată și de Biserica Ortodoxă, cei trei magi au fost botezați de Apostolul Toma și au devenit episcopi. Biserica îi prăznuiește pe magi ca pe sfinți, ziua lor de prăznuire fiind în Biserica Ortodoxă 25 decembrie.

Moaște

La Mănăstirea Xiropotamu de la Muntele Athos se găsesc parte din darurile aduse de Magi.

La Mănăstirea Sfântul Pavel (Muntele Athos) se găsesc părticele din darurile făcute de Magi la nașterea Mântuitorului (monedele de aur, cu boabe de smirnă și tămâie cusute pe ele) într-o raclă mică din aur din secolul al XV-lea. Au fost donate mănăstirii în secolul XV de Mara Branković, fiica regelui Serbiei Đurađ Branković, soție a sultanului otoman Murat al II-lea. Acestea reprezintă o parte din relicvele Palatului din Constantinopol, care s-ar fi aflat acolo încă din secolul al IV-lea.

În secolul al XIII-lea, Marco Polo povestește că a văzut la anul 1270 în cetatea Saba (Saveh – la sud de Teheran) cele trei morminte ale Magilor: „În Persia este cetatea Saba, de unde au venit și unde s-au întors cel Trei Magi, și unde ei sunt înmormântați în trei mari și frumoase morminte monumentale, unul lângă altul. [...] Trupurile lor sunt încă neputrezite, cu părul și bărbile întregi.”

Racla celor Trei Magi care se găsește în catedrala din Köln conține, conform tradiției, oase sau moaște ale celor trei magi. Conform tradiției, rămășițele pământești ale celor trei magi au fost descoperite de către sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului Constantin cel Mare, în cursul pelerinajului ei binecunoscut în Palestina și Țara Sfântă. Sfânta Elena ar fi adus aceste moaște în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, de unde se pare că au fost duse la Milano de cruciați, înainte de a fi trimise la Köln de către împăratul Frederic I, în anul 1164. O versiune elaborată a acestei istorii este scrisă în secolul al XIV-lea de clericul carmelitan Ioan din Hildesheim († 1375) în cartea lui, Historia Trium Regum („Istoria celor Trei Regi”)

Note

1. ↑ en.Wikipedia.org, art. „Biblical Magi”
2. ↑ Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, art. „Mages”
3. ↑ „Μάγος”, Κωνσταντίνου Γ., Λεξικόν των Αγίων Γραφών, Γρηγόρης, Αθήνα 1973 (c1888), σελ. 586.
4. ↑ „Μάγοι”, Κολιτσάρας Θ. Ιωάννης, Εγκυκλοπαιδικόν Λεξικόν της Αγίας Γραφής, 'Η Ζωή', 2η έκδ., Αθήναι 1998, σελ. 211-212.
5. ↑ Καραβιδόπουλος Δ. Ιωάννης, Απόκρυφα Χριστιανικά Κείμενα (Βιβλική Βιβλιοθήκη #13), τόμ. Α΄, Πουρναράς, Θεσσαλονίκη 1999, σελ. 109.
6. ↑ Polo, Marco, Cartea minunilor lumii, Cartea I, Cap. XI. – http://www.iranian.com/Travelers/Dec97/MarcoPolo/index.html
7. ↑ http://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Hildesheim

Surse

• (en) [1], art. „Magi”
• (el) [2], art. „Τρεις μάγοι”
• (en) [3], art. „Biblical Magi”
• Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975