26 decembrie / 8 ianuarie

Soborul Maicii Domnului sau Soborul / Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (grec. Synaxis tis hyperaghias Theotokou; slavonă Sobor Presviatîi Bogorodițîi), adică adunarea (de slujbă) a credincioșilor în cinstea Preasfintei Fecioare, este una din cele mai vechi sărbători în cinstea Maicii Domnului, care are loc a doua zi de Crăciun, 26 decembrie, potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit ori au luat parte la el.

Este o sărbătoare care se află și în ritul sirienilor monofiziți (iacobiți), ceea ce înseamnă că ea datează cel puțin din secolul al V-lea (epoca despărțirii acestora de ortodocși), originea ei fiind pusă de unii liturgiști în legătură cu Sinodul III Ecumenic din Efes (431) și fiind privită ca un pandantiv al sărbătorii similare (soborului) a Sfântului Ioan Botezătorul, de la 7 ianuarie. În secolul al VII-lea se face aluzie la ea în Canonul 79 al Sinodului Trulan, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului, prin împărțirea de semidale (niște pâinișoare făcute din făină făină de grâu).

Fiind legată de praznicul Nașterii Domnului, ea este o sărbătoare cu ținere (cu serbare), ca o continuare a Crăciunului.

Surse

• Ene Braniște, Liturgica generală, EIBM al BOR, București, 1993, p.193

Sfântul Nicodim de la Tismana a fost călugăr și arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxie și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei. Prăznuirea lui se face la 26 decembrie.

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni”. Prof. dr. Emilian Popescu (Prefața

Contextul istoric

După ce romano-catolicii s-au rupt de Biserica Ortodoxă în Marea Schismă din 1054, au urmat conflicte politico-religioase, inclusiv o activitate de prozelitism din partea romano-catolicilor pe teritoriul țării românești. Astfel, în secolul al XIV-lea la granița dintre Țara Românească, Serbia și Ungaria aveau loc lupte politico-religioase.

S-a susținut ca Nicodim ar fi venit la noi din pricina turcilor, în urma biruinței lor de la Crmen (septembrie 1371). Dar, conform Pr. Prof. Mircea Păcurariu, adevăratul motiv al venirii sale în Țara Românească trebuie căutat în ocuparea pentru câțiva ani a Vidinului (inclusiv regiunea Craina) de către regele Ludovic cel Mare al Ungariei (1342—1382). În 1366, teritoriile cucerite au fost organizate într-un «banat al Bulgariei». Dar concomitent cu organizarea sa politică-militară, se desfășura și o puternică acțiune de catolicizare, dusă de franciscani, nu numai aici, ci și în ținuturile înconjurătoare. Dacă Nicodim se afla în acest timp într-o mănăstire din Craina, eventual ca egumen, era firesc ca în împrejurările date, să fi avut de suferit, fapt care a determinat trecerea lui în Țara Românească. În orice caz, stăpânirea ungară asupra Vidinului a încetat din 1369. Cu toate acestea, primejdia catolică a rămas. Dovadă este scrisoarea papei Urban V din 19 ianuarie 1370, prin care felicita pe doamna Clara — cea de-a doua soție (catolică) a lui Nicolae Alexandru — pentru convertirea fiicei sale, Țarina Bulgariei, soră vitregă a lui Vlaicu Vodă.

Așadar, chiar după revenirea Vidinului în stăpânirea bulgară în 1369, era necesară reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Date biografice

Știrile pe care le avem asupra originii, copilăriei, tinereții și, în genere, asupra întregii vieți a lui Nicodim până la venirea lui în Țara Românească sunt foarte sărace și adesea contradictorii. Nicolae Iorga și Victor Brătulescu au susținut că Nicodim se trăgea dintr-o familie de aromâni din părțile Prilepului, în Macedonia (azi in Macedonia de Nord). Învățatul sârb Djordje Radojičić din Novi Sad susținea că s-a născut în Prilepac, o cetate în apropiere de Novo Brdo, celebru centru minier din Serbia medievală, din tată valah și mamă sârboaică, înrudită cu cneazul Lazăr al Serbiei, părere pe care o împărtășește și Pr. Prof Mircea Păcurariu, adăugând că „așa se explică de ce a venit el în părțile noastre și s-a dovedit atât de atașat de poporul român”

Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este că s-a născut prin 1320

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Decani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Decani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-zeu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărții. și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Decani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Cel târziu în 1370, Nicodim ajunge în Țara Românească, știindu-se că în 1371-1372 deja s-a terminat zidirea Mănăstirii Vodița ridicată de Nicodim. N-ar fi exclus ca odată cu Nicodim să fi venit în țară și unii dintre monahii români trăitori la Athos, de care făcea amintire și hrisovul ctitoricesc dat Cutlumușului în 1369

În 1375 Nicodim este solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit.

Se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și a este înmormântat în pridvorul Mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat, un timp la Tismana, iar apoi au fost ascunse, se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru

Activitatea Sfântului Nicodim înainte de a veni în Țara Românească

La Muntele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușindu-și limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cascadă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotin. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Saina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului

Activitatea Sfântului Nicodim în Țara Românească

În 1369

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Sprijinit de Domnitorul Vladislav I al Țării Românești (1364 - 1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea Mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, construcție care a continuat până în 1375.

Printr-un hrisov din 1372, Vlaicu Vodă rânduia ca după moartea lui Nicodim „să nu aibă voie niciun domn să așeze în locul acela pe cârmuitor, nici arhiereu, nici altul nimeni, ci precum spune chir Nicodim și cum va orândui, așa să ţie călugării cei de acolo și singuri să-și puie cârmuitor”samovlastie, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară, încât se conducea numai prin propriul ei sobor, practică folosită și la Athos de unde Sfântul Nicodim a adus-o în Ţara Românească.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

În 1376 cel târziu, Vodița era cuprinsă în noua unitate militară administrativă ungară, care era banatul de Severin. Pe deasupra, sub oblăduirea Doamnei Clara, a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea graniței prin înființarea de mănăstiri ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta, Gorj), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Nicodim fiind deja arhimandrit, mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, fiind „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

Trebuie reţinut și faptul că prin 1383—1384 Severinul reintra în stăpînirea Țării Românești. Dintr-un act al lui Dan I, reiese că la data emiterii lui obștea condusă de Nicodim stăpânea două mănăstiri și reintrase în posesia tuturor satelor și veniturilor Vodiței (se amintea de „călugării din amândouă mănăstirilie”, care „să fie de sine stătători”.)

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377 - 1383), Dan I (1383 - 1386) și Mircea cel Bătrân (1386 - 1418) al căror sfetnic a fost Cuviosul Nicodim. De asemenea, într-un hrisov din 27 iunie 1387 emis de Mircea cel Bătrân, se prevedea ca vieţuitorii din mănăstirile Vodiţa și Tismana „să fie de sine stătători și, după moartea cârmuitorului lor, să nu le pună pe nimeni cârmuitor, nici eu însumi, Mircea voievod, nici altul dintre cei de după mine, ci numai ei înșiși să aleagă pe cine vor binevoi, nici să strice orânduiala și datina lui Nicodim și porunca mea”. Aceleași prevederi există și într-un hrisov datat, cu probabilitate, la 11 mai 1399, când îi făcea o nouă danie de cinci sate. Printr-un alt hrisov (fără dată), îi făcea o danie de opt sate, întărind și daniile anterioare și reamintind dreptul călugărilor de a-și alege singuri conducătorul. Printr-un hrisov din 1406, cele două mănăstiri primeau unele sate din Serbia, de la despotutul sârb Ștefan Lazarevici.

Aceste numeroase danii, mai ales în sate, au făcut ca Tismana să devină una din cele mai înstărite mănăstiri din țară. În ce privește Vodiţa, este amintită pentru ultima dată într-un hrisov al lui Radu cel Frumos, din 8 iulie 1464. Proprietăţile ei au trecut treptat în stăpânirea Tismanei.

Activitatea teologică și culturală

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

În ultimii ani ai vieții, între 1400 - 1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, a cărei ctitorire îi este atribuită, ș unde între anii 1404 - 1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text tradus de Mitropolitul Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Minunile Sfântului Nicodim

Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim

• Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
• Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
• Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;
• Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică, care suferea de epilepsie, a împăratului Sigismund al Ungariei;
• Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
• Mersul prin foc, care a condus la convertirea la ortodoxism a împăratului Sigismund, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost proslăvit oficial abia după aproape 600 de ani, în 1955, prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind pomenit în calendarul ortodox, cu numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, la 26 decembrie.

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Celui ce a răsărit din Fecioara, mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părintele nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfințit de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine; slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.

Condac, glasul al 8-lea:

Ca pe cel împreună-râvnitor sfinților și ca pe un părinte mare, toată lavra ta Tismana te cinstește pe tine cu credință, Sfinte Nicodim, pe care păzește-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită și netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios și pururea lăudat.

Note

1. ↑ 1,0 1,1 1,2 1,3 Pr. Mihai Zorilă Viața și activitatea Sf. Nicodim de la Tismana, rezumatul lucrării de licență, tipărit în 1991, fără a se menționa editura.
2. ↑ 2,0 2,1 2,2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
3. ↑ Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, București, 1980, p. 288.
4. ↑ Ieromonah ștefan de la Tismana Viața Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Sânțitul, Arhimandritul Lavrei din Sânta Monastire Tismena, 1883, Tipografia Cărților Bisericești, București.

Surse

• ro.wikipedia.org: Nicodim de la Tismana
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9

Legături externe

• Mânăstiri și biserici construite de Sfântul Nicodim de la Tismana
• Viața Cuviosului Nicodim în Serbia
• Sinaxarul sfântului Nicodim

Sfântul şi dreptul Iosif Logodnicul, cunoscut şi sub numele de Iosif din Nazaret, este tatăl vitreg al lui Iisus Hristos (Matei 1,16, Luca 3,23). Este prăznuit de Biserica Ortodoxă în prima duminică de după Crăciun (dacă pică înainte de 1 ianuarie) sau pe 26 decembrie, împreună cu Sf. Prooroc David şi cu Sf. Iacov cel Drept.

Viaţa

Dreptul Iosif s-a născut ca fiu al lui Iacov, dintre descendenţii Regelui David (seminţia lui Beniamin) şi era de meserie tâmplar (Matei 13,55), meserie pe care avea să o înveţe de la el mai târziu şi Iisus (Marcu 6,3). Când s-a logodit cu Maria, avea deja o vârstă respectabilă. Protoevanghelia lui Iacov relatează despre modul în care a fost ales logodnicul Fecioarei Maria, povestind că, mărturie a cinstei şi dreptăţii sale, el este singurul dintre văduvii din Israel al cărui baston înfloreşte, arătându-l vrednic de această logodnă (de aceea, în iconografia bisericii creştine, unele statui ale lui Iosif îl înfăţişează purtând un baston acoperit cu flori).

Iosif îşi vădeşte bunătatea şi neprihănirea şi din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria. El nu numai că nu face un denunţ legal ceea ce ar fi dus la pedepsirea cu moartea a Mariei, potrivit Legii lui Moise (Deuteronom 22,23-24), ci se gândeşte să nu facă cunoscut faptul că ea era însărcinată, fugind pe ascuns. El vrea astfel să evite s-o facă de ruşine căci, în astfel de cazuri, femeia, chiar dacă nu era reclamată, rămânea cu reputaţia pătată în ochii oamenilor (Matei 1,18-19).

Iosif ascultă glasul îngerului apărut în vis care-i spune să nu se teamă de a o lua pe Maria de soţie, fiindcă pruncul zămislit de ea era de la Duhul Sfânt şi să-i pună copilului numele de Iisus (care însemna: Mântuitor) căci el urma să mântuiască lumea de păcate. (Matei 1,20).

El pleacă împreună cu Maria din Nazaret (provincia Galileea) spre Beetlem (provincia Iudeea) pentru recensământul populaţiei ordonat de împăratul Octavian Augustus, fiindcă era din neamul lui David (Luca 2,4). Aici Maria dă naştere pruncului, Domnul Iisus Hristos. Potrivit Evangheliei Sf. Luca, Sf. Iosif o însoţeşte apoi pe Maica Domnului şi pe Prunc la Ierusalim, pentru ca Acesta să primească tăierea împrejur, după Legea lui Moise, ei revenind apoi anual la Ierusalim de sărbătoarea Paştilor evreieşti (Luca 2, 22-40).

Sf. Evanghelist Matei mai aminteşte un episod survenit după naşterea Domnului. Auzind de naşterea unui nou împărat în Israel, regele Iudeei, Irod, pune să fie măcelăriţi toţi pruncii de până în doi ani din cetatea Betleem şi din împrejurimi. Un înger îi apare iarăşi în vis dreptului Iosif şi îi spune să plece cu familia lui în Egipt, pentru a evita furia lui Irod, astfel că el pleacă o vreme împreună cu Maria şi Iisus în Egipt. (Matei 2,13-18). După o vreme, fiind în Egipt, este înştiinţat de înger în vis că Irod cel Mare murise şi se întoarce în Israel. Văzând că în Iudeea împărăţea Irod Arhelau, descendentul direct al lui Irod cel Mare, se teme să meargă acolo şi se duce în Nazaret (Matei 2,23).

Iosif este menţionat pentru ultima oară atunci când, venind la Ierusalim de Paştile evreieşti împreună cu Iisus, la întoarcere, Maria şi Iosif cred că Iisus se pierduse pe drumul spre Nazaret; de fapt, Iisus rămăsese în Templu, uimindu-i pe cei de acolo cu înţelepciunea Sa. (Luca 2,41-52)

Este foarte probabil că dreptul Iosif a murit înainte de începerea propovăduirii lui Iisus, deoarece doar Maica Domnului a fost prezentă la nunta din Cana Galileii (Ioan 2,1) şi nu este prezent nici la Răstignirea Domnului alături de Maica Domnului (Ioan 19,25). Faptul că Iisus o încredinţează pe mama Lui, Maria în grija Sfântului Ioan Evanghelistul pe când era pe Cruce a fost interpretat, de asemenea, ca sugerând că Iosif era deja mort în acel moment şi că Iosif şi Maria nu aveau alţi copii care ar fi putut avea grijă de Maica Domnului. (Ioan 19,25-27). În plus, Sfântul Iosif din Arimateea a fost cel care a cerut trupul lui Iisus, o sarcină care ar fi revenit Dreptului Iosif, dacă acesta mai trăia. (Marcu 15,45).

În Evanghelii se vorbeşte uneori despre "fraţii" lui Iisus, între care sunt menţionaţi Sf. Iacov, Sf. Iust, Sf. Iuda şi Simon, precum şi câteva surori (Marcu 6,3, Matei 13,55). O tradiţie din secolul al II-lea [citare / referință critică necesară], spune că aceşti "fraţi şi surori" proveneau din căsătoria precedentă a lui Iosif cu o femeie numită Salomeea, el fiind văduv înainte de logodna sa cu Fecioara Maria şi astfel aceştia ar fi fost fraţi vitregi şi surori vitrege. Sf. Iosif era totodată fratele mai mare al lui Cleopa

În multe icoane ale Naşterii Domnului, Iosif este prezentat ca fiind ispitit de către diavol (pictat ca un bătrân cu aripi înfăşurate) ca să rupă logodna şi rezistând acestei tentaţii (v. Icoana Naşterii Domnului).

Sfântul Iosif este prăznuit în duminica de după Crăciun. Dacă nu este nici o duminică între 25 decembrie şi 1 ianuarie, prăznuirea lui se face în 26 decembrie, împreună cu Regele David şi Iacov fratele Domnului. Dreptul Iosif mai este prăznuit în Duminica Protopărinţilor. De asemenea, îi este dedicat un imn acatist.

Imnografie

Troparul Dreptului Iosif, al Regelui David şi al Sf. Ap. Iacov, fratele Domnului (glasul al 2-lea):

Binevesteşte, Iosife, lui David, dumnezeiescului părinte, minunile: pe Fecioara ai văzut născând, cu magii te-ai închinat, cu păstorii ai mărit, prin înger înştiinţare ai luat. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sf. Iosif, David şi Iacov (glasul al 3-lea):

De veselie astăzi se umple dumnezeiescul David, şi Iosif împreună cu Iacov laudă aduce, pentru că luând cunună, pentru înrudire cu Hristos se bucură şi pe Cel ce S-a născut negrăit pe pământ îl laudă şi strigă: Îndurate, mântuieşte pe cei ce Te cinstesc pe Tine!

Iconografie

Dionisie din Furna arată

Dionisie mai recomandă ca acesta să fie înveşmântat cu hiton (veşmântul de dedesubt) albastru şi himation (veşmântul de deasupra) cafeniu. El arată şi feluritele chipuri în care trebuie zugrăvite episoadele din Sfânta Scriptură care vorbesc despre dreptul Iosif.

Note

1. ↑ The historian, Bishop Eusebius of Caesarea, quotes the earlier chronicler, Hegesippus, who wrote, c. AD 180, that he had years before interviewed the grandsons of Jude the Apostle and learned that Cleophas was the brother of Joseph, husband of the Virgin Mary: "After the martyrdom of James, it was unanimously decided that Simeon, son of Cleophas, was worthy to occupy the see of Jerusalem. He was, it is said, a cousin of the Saviour." Hegesippus noted that Cleophas was a brother of Joseph (Eusebius, Hist. eccl., III, 11).
2. ↑ Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, f.l., 2003, pp. 166-168 consideră că nu există în Evanghelii sau în Tradiţie dovezi hotărâtoare că dreptul Iosif ar mai fi fost căsătorit. Afirmă că "cealaltă Marie" amintită în Evanghelii ar fi fost mama celor patru "fraţi" ai lui Iisus amintiţi şi o identifică cu "Maria lui Cleopa". El respinge totodată ideea că Iuda "fratele Domnului" ar fi fost acelaşi cu Sf. Apostol Iuda Tadeu/Levi din cei Doisprezece.
3. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 88, 101-104, 116, 138, 141, 142.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2

Legături externe

• en: Holy Righteous Joseph the Betrothed, along with David the King, and James the Brother of the Lord (OCA)
• en: Q&A about St. Joseph (OCA)
• en:Translations of the Protevangelium of James from Early Christian Writings
• en: The Akathist Hymn in Honor of the Righteous Joseph, the Betrothed of the Most-Holy Virgin, Mary, according to the usage of the Kyivan Church of the Catholic Communion (greco-catolică)
• en: Icon of St. Joseph the Betrothed
• Viața Sfântului şi Dreptului Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare Maria
• Canon de rugăciune către Sfântul şi Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare Maria

Maica Domnului, (Aramaică: ܡܪܝܡ‎ Mariam; Ebraică: מִרְיָם‎ Miriam; cca.18 î.Hr. – cca. 43 d.Hr), Prea Curata Fecioară Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, maica lui Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care L-a zămislit prin puterea („umbrirea”) Duhului Sfânt. Iosif, logodnicul Ei, la îndemnul îngerului (Mat.1,20), a avut grijă de Ea și a luat-o în casa sa împreună cu Pruncul, pe care L-a crescut ca și cum ar fi fost copilul său. Prea Curata Fecioară Maria a fost fecioară înainte, în timpul și după nașterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, după cum o atestă și unul din apelativele cu care Biserica o cinstește: Pururea Fecioara Maria.

Cultul Maicii Domnului

Cultul marial sau Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat lent până în sec. al IV-lea, iar în sec. al V-lea, după condamnarea ereziei nestoriene, a cunoscut o dezvolatre excepțională.

Într-adevăr, în privința Maicii Domnului, nestorienii respingeau termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat Fecioarei Maria, utilizând în schimb termenul Christotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om). Nestorie susținea că deoarece în ființa lui Hristos ar exista două persoane deosebite (una dumnezeiască și cealaltă omenească), Sfânta Fecioară nu a născut decât pe Omul Hristos și deci nu poate fi numită „Născătoare de Dumnezeu“, ci numai „Născătoare de om“ (gr. ἀνθρωποτόκος — antropotokos) sau cel mult „Născătoare de Hristos” (gr. Christotokos). Prin condamnarea ereziei nestoriene (dioprosopiste) se formulează doctrina marială ortodoxă a Bisericii, prin recunoașterea celor două atribute ale Sfintei Fecioare: θεοτόκία (gr. teotokia), adică meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup, și αειπάρθενος (gr. aipartenos), adică pururea-fecioria ei.

Doctrina marială a început deci a fi mai limpede formulată la Sinodul III Ecumenic (Efes 431) și s-a manifestat sub forme multiple: 1. sărbători închinate Maicii Domnului; 2. cântări, rugăciuni și slujbe divine, compuse în cinstea ei (cum ar fi: acatiste, paraclisele Maicii Domnului, troparele Maicii Domnului care se numesc Bogorodicine sau θεοτόκια - theotokia, la vecernie și utrenie; Axionul sau Cuvine-se cu adevărat la Sfânta Liturghie; mai recent - prohodul Maicii Domnului) ; 3. zidiri de biserici cu hramul Sfintei Fecioare; 4. icoane; 5. predici și omilii; 6. onomastica.

Sărbători/ Praznice ale Maicii Domnului

Biserica Ortodoxă pomenește viața Născătoarei de Dumnezeu prin mai multe Praznice. Anul liturgic începe și se sfârșește cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu. Pentru cinstirea unora dintre Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit, de asemenea, zile de pomenire.

Sărbători mari

Patru dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului sunt zugrăvite pe catapeteasmă în șirul praznicelor împărătești, Sf. Fecioară fiind numită și „Doamna sau împărăteasa cerului“, cultul ei fiind strâns legat de al Mântuitorului. Acestea sunt praznice „cu roșu”, adică cu ținere și sunt socotite între praznicele împărătești.

Nașterea Maicii Domnului

Nașterea Maicii Domnului (lat. Nativitas Beatae Mariae Virginis; slv. Rojdestvo Bogorodiți), numită în popor Sf. Măria Mică, se sărbătorește pe 8 septembrie.

Intrarea în Biserică

Aducerea Maicii Domnului la Templu, popular Vovidenia sau Ovidenia, se sărbătorește la 21 noiembrie. Praznic în amintirea aducerii la templu a Sf. Fecioare de către părinții ei Ioachim și Ana, care, fiind bătrâni și neavând copii, s-au rugat lui Dumnezeu că, de le va da unul, I-l vor închina Lui; când Maria a împlinit trei ani, a fost adusă la templu, unde era o școală de educație religioasă pentru copiii pe care părinții lor îi promiseseră Domnului, chiar înainte de zămislirea lor; aici Maria a rămas până la vârsta de 15 ani, primind o educație profund religioasă.

Bunavestire

Vestea cea bună adusă Maicii Domnului de Sfântul Arhanghel Gavriil, popular Blagoveștenia, se sărbătorește pe 25 martie. Acest praznic ce amintește ziua când Sf. Arhanghel Gavriil, trimis de Dumnezeu, a vestit pe Sf. Fecioară că va naște pe Mesia (Luca 1, 26-38); apusenii (catolicii) numeau această sărbătoare Zămislirea Domnului (lat. Festum Conceptionis Christi).

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului, numită în popor Uspesnia și Sfânta Măria Mare, se pomenește pe 15 august, când se comemorează sfârșitul pământesc al Sf. Fecioare; după tradiția pioasă, la trei zile de la „adormire“, Sf. Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și Fiul ei dumnezeiesc. La catolici sărbătoarea se numește Assumptio Beatae Mariae Virginis, adică Ridicarea la cer a Sf. Fecioare Maria.

Sărbători mai mici

Sărbători „mai mici” ale Maicii Domnului, adică fără ținere obligatorie, ar fi:

Soborul Maicii Domnului

Soborul Maicii Domnului sau Adunarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu (slv. Sobor Prezviație Bogorodiție), adică adunarea de slujbă a credincioșilor în cinstea Fecioarei, se sărbătorește a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie. În vechime era obiceiul ca în această zi să se împartă pâinișoare făcute din făină de grâu numite semidale, ca o cinstire simbolică a lăuziei Maicii Domnului.

Acoperământul Maicii Domnului

Acoperământul Maicii Domnului (slv. Pocrov) se sărbătorește la 1 octombrie. Praznic în amintirea unei minuni petrecute în biserica Maicii Domnului din cartierul Vlahernelor (Constantinopol), pe timpul împăratului Leon înțeleptul (886-911), când Sf. Fecioară s-a arătat ca ocrotitoare a creștinilor; grecii țin această zi ca o sărbătoare națională la 28 octombrie, când aniversează respingerea atacului italian asupra Greciei din 1940, în al doilea război mondial. Pocrovul se ține și la români, mai ales în mănăstiri.

Izvorul Tămăduirii

Izvorul Tămăduirii se sărbătorește vineri în Săptămâna luminată. Se pomenește la acest praznic una din minunile permanente ale Maicii Domnului și se face sfințirea apei sau agheazmă în biserici, la fântâni.

Alte pomeniri ale Maicii Domnului, în calendarul ortodox, mai avem la: 2 iulie, „Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă“ (sinaxar în Mineiul pe iulie); la 31 august, „Punerea brâului Maicii Domnului în raclă“ (sinaxar Minei pe august) și la 1 sept. (sinaxar Minei pe sept.).

Cum este numită Maica Domnului în Biserica Ortodoxă

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită adesea Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria.

Preasfânta

Numele de Panaghia (Preasfânta) nu face obiectul nici unei definiții dogmatice, dar este recunoscut și folosit în întreaga Biserică Ortodoxă. Acest nume i s-a dat Maicii Domnului pentru că ea este exemplul desăvârșit al colaborării între Dumnezeu și voința liberă a omului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Uneori, Fecioara Maria mai este numită și „Noua Eva”, deoarece ascultarea Ei desăvârșită a voii lui Dumnezeu a constituit contraponderea neascultării de Dumnezeu de care Eva a dat dovadă în Rai.

Preacurata

Biserica Ortodoxă o numește pe Maica Domnului Preacurată sau Fără de prihană (achrantos în limba greacă). Prea Curata nu a avut păcat, în afară de păcatul strămoșesc, de care a fost izbăvită prin zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu.

În ceea ce privește doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții, ortodocșii resping această doctrină considerând-o drept neavenită și chiar eretică, întrucât prin aceasta se încearcă să se scoată de sub influența păcatului originar pe Maica lui Dumnezeu, Care nu ar mai fi părtașă la mântuirea care vine prin Fiul și Dumnezeul Ei.

Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră

Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maica lui Dumnezeu, pentru Fiul Ei. Sfântul Chiril al Alexandriei, împreună cu Sfinții Părinți ai Sinodului de la Efes au insistat asupra apelativului Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) pentru Maica Domnului, nu doar pentru a o cinsti pe aceasta, ci și pentru a garanta păstrarea învățăturii corecte asupra Întrupării. Creștinii ortodocși consideră că este imposibil ca un om care crede în Întruparea Domnului să nu o cinstească pe Maica Lui.

Theotokos (Născătoarea de Dumnezeu)

Theotokos (în limba greacă: Θεοτοκος) este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de Dumnezeu sau Cea care I-a dat naștere lui Dumnezeu (în română termenul este tradus ca: Născătoare de Dumnezeu sau, după numirea cea mai uzitată în Biserica Ortodoxă Română, Maica Domnului).

În ceea ce privește numirea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dată Fecioarei Maria, acesta i-a fost recunoscut în Biserica Ortodoxă la Al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431. Acest apelativ era deja folosit de câtăva vreme în practica liturgică și prin evlavia credincioșilor Bisericii. Semnificația teologică a acestui nume este: reafirmarea faptului că Fiul Mariei, Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Om adevărat și că natura divină și natura umană a lui Hristos erau, în El, unite într-o singură Persoană a Sfintei Treimi. O viziune concurentă, susținută de Nestorie, pe atunci Patriarh al Constantinopolului susținea că Maria trebuia numită doar Christotokos, adică Născătoare de Hristos. Intenția implicită în această denumire era de a limita rolul Maicii Domnului doar la cel de Maică a „umanității lui Hristos”, cu excluderea naturii Sale dumnezeiești.

Viziunea lui Nestorie a fost anatemizată de Sinod ca erezie, (cunoscută ca nestorianism), întrucât s-a considerat că Îl împărțea pe Hristos în două. S-a stabilit că, deși Hristos are două naturi, umană și divină, acestea erau unite, întru veșnicie, într-o singură Persoană. Întrucât Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu-Fiul, numirea corectă pentru a o desemna este cea de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).

Numind-o Theotokos sau Maica Domnului (Μητηρ Θεου), nu s-a dorit niciodată afirmarea faptului că Fecioara Maria ar fi fost deopotrivă veșnică (co-eternă) cu Dumnezeu sau că Ea ar fi existat înainte de a fi existat Dumnezeu sau Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica recunoaște taina Ei, într-o cântare mai veche: „Cel pe care lumea nu L-a încăput, în pântecele Tău a încăput, Născătoare de Dumnezeu”.

Numirea de Născătoare de Dumnezeu se regăsește și în mai multe din cântările Bisericii Ortodoxe.

Traducerea cuvântului Theotokos

În timp ce unele din limbile folosite în Bisericile Ortodoxe traduc Theotokos printr-un singur cuvânt, în limba română el este tradus cel mai adesea ca Născătoare de Dumnezeu, uneori ca Maica lui Dumnezeu sau, în limbaj curent, Maica Domnului.

Traducerea prin Maica lui Dumnezeu poate fi o traducere corectă (mai rară în limba română), aceasta fiind însă de fapt traducerea literală a unei alte formulări, prezentă în aproape toate icoanele Născătoarei de Dumnezeu: Μητηρ Θεου (Meter Theou), abreviată de regulă ca ΜΡ ΘΥ. De aceea, când cei doi termeni apar într-aceeași cântare, Theotokos este tradus cu Născătoare de Dumnezeu, iar Meter Theou cu Maica lui Dumnezeu, pentru a se păstra distincția pe care imnograful dorea să o facă între cei doi termeni.

Pururea Fecioară

Una din cele mai deconcertante tradiții ortodoxe referitoare la Născătoarea de Dumnezeu este, pentru creștinii din ziua de astăzi, învățătura conform căreia aceasta este Pururea Fecioară, mai precis, că a rămas fecioară înainte, în timpul și pururea fecioară după ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Faptul că Sfânta Fecioară Maria este Pururea Fecioară (Aeiparthenos) nu înseamnă că i se acordă un statut special, nici nu constituie o invitație la a venera creatura, iar nu pe Creator. Este mai degrabă o învățătură care o reafirmă pe cea cu privire la Domnul Iisus Hristos. Întrucât a fost aleasă să Îi fie mamă, să-L zămislească, să-I dea un trup, să-I dea naștere, Ea este pentru noi locașul finit al necuprinsului Dumnezeu. Astfel, deoarece, într-un anumit sens, ea este noua Sfânta Sfintelor, pururea fecioria Ei este însușirea firească a unei realități atât de extraordinare/minunate.

Întreaga Tradiție a Bisericii Creștine Ortodoxe a afirmat întotdeauna că Ea este cu adevărat Pururea Fecioară, lucru știut de cei care au cunoscut-o personal și care a fost transmis din generație în generație, fără a uita sau fără a adăuga ceva față de cele cunoscute dintru început. Cu excepția câtorva cazuri izolate, niciodată creștinii nu s-au raportat altfel la Ea, până târziu, chiar și în protestantism. Există mai multe mărturii cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului. Vom prezenta câteva în cele ce urmează.

Mărturii din Sfânta Scriptură

Accepțiunea principală a pururea-fecioriei Maicii Domnului este dată de înțelegerea Fecioarei Maria ca fiind noul Chivot al Legământului, o creație care, cumva, L-a putut cuprinde pe Dumnezeu Cel necuprins. Motivul pentru care Dreptul Iosif, („Logodnicul”, cum îl numește Tradiția) nu a avut relații maritale cu ea. Iosif a văzut-o ca fiind aleasă, pusă deoparte pentru a fi folosită de Dumnezeu (tot astfel cum ar putea cineva înțelege Arca sau Chivotul Legământului), astfel că pântecele ei fusese, într-un anume sens, transformat într-un templu. Limbajul folosit în Noul Testament pentru a face referire la Fecioara Maria se aseamănă cu cel folosit pentru Arca din vechime:

Pentru prima dată prezența lui Dumnezeu s-a pogorât asupra unei persoane, făcând din ea o nouă Arcă (sau Chivot) a(l) Legământului... Rene Laurentin vorbește de subtila utilizare a imaginilor referitoare la Chivot (la începutul Evangheliei după Luca). De exemplu, arată cum în II Regi 6 există o referire la faptul că Arca legământului a călătorit spre dealurile (munții) lui Iuda. Aceeași frază este folosită pentru a descrie călătoria Mariei: „sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraș al lui Iuda...” (Luca 1, 39). Și David, și Maria, „sculându-se... s-au dus”. Laurentin merge mai departe cu descrierea: când, la II Regi 6,2 și Luca 1, 39, Chivotul și Maria ajung la destinație, ambele sunt întâmpinate cu „strigăte de bucurie”. Iar cuvântul folosit pentru a exprima „închinarea” Elisabetei, anafametezein, este unul foarte rar. Este folosit numai în legătură cu vechile ceremonii liturgice având în centru Chivotul Legământului. Tradus literal, înseamnă „a striga cu glas tare”, „a proclama” sau „a intona”.

Elisabeta o salută pe Maria în același fel în care a fost întâmpinat Chivotul Legământului. Intrarea Chivotului și cea a Mariei sunt percepute ca o binecuvântare pentru întreaga casă. După cum casa lui Obed-edom a fost binecuvântată, tot astfel Elisabeta consideră că și casa ei este binecuvântată. Laurentin continuă: vorbește despre modul în care atât David, cât și Elisabeta reacționează cu uimire/teamă (awe): „Cum va intra chivotul Domnului la mine?”, spune David la II Regi 6, 9; iar Elisabeta, de asemenea, zice „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” Chivotul Legământului și Maica Domnului nostru sunt, într-un anumit sens, două moduri de a privi aceeași realitate - realitate care devine mai limpede și mai personală odată cu Maica Domnului. În sfârșit, atât Chivotul, cât și Maria rămân în casele respective câte trei luni (II Regi 6, 11 și Luca 1, 56).

La Luca 1 și 2 apar: vestirea Arhanghelului Gavriil către Zaharia și, șase luni mai târziu, bunavestire a acestuia către Maria; mai apoi, după alte nouă luni, nașterea lui Iisus și, după alte treizeci de zile, aducerea Lui la templu. Dacă se adună cele 180 de zile ale primelor șase luni cu cele 270 de zile ale celor nouă luni și patruzeci de zile pentru aducerea la Templu, rezultatul este 490, număr foarte rar care se găsește într-una din cele mai impresionante profeții din Vechiul Testament, cea de la [Cartea profetului Daniel|Daniel] 9. Evanghelistul Luca dă încă o dată o indicație în plus, ceea ce înseamnă, pentru cei care sunt dispuși să cerceteze înțelesurile mai adânci ale textului pentru a descoperi toate sensurile inspirate de Dumnezeu, ca să arate ce a făcut El ca să instituie un Nou Legământ spre mântuirea oamenilor, întru Hristos și Preabinecuvântata Lui Maică.

Acesta este Chivotul Legământului. Acum să ne întoarcem și să încheiem cu Apocalipsa 11 și 12. Aici Fecioara Maria este Chivotul Legământului. Este adevăratul TABERNACOL. Ea este imaginea Noului Ierusalim. Cum este descris Noul Ierusalim, la sfârșitul Apocalipsei? Ca o mireasă neîntinată, dar și ca maică a copiilor lui Dumnezeu. Deci cum poate fi cineva feciorelnic, neîntinat și în același timp să aibă odrasle, ca o maică? Pare imposibil pentru natura umană, dar nu pentru Maria, nu doar ca Maica Domnului Iisus, ci și, după cum aflăm de la Ioan 19, la Răstignire și în Apocalipsa 12, 17, ca aceea care a devenit, după Har, Maica tuturor copiilor lui Dumnezeu.

Cum dar Domnul Hristos ar putea avea frați? Mulți înțeleg istoria Dreptului Iosif și a Fecioarei Maria ca pe cea a unor tineri căsătoriți care se pregătesc să-și înceapă viața împreună. Dar Tradiția Bisericii spune altceva. Dreptul Iosif era mult mai bătrân decât Fecioara Maria, era văduv și avusese copii din prima sa căsătorie, astfel încât fiii lui erau, într-un anumit sens, frații lui Iisus. Iar faptul că aceștia erau cu mult mai vârstnici decât El poate explica în parte și modul în care L-au tratat, ca pe un mezin al familiei, oarecum ieșit din minți. Iosif o ia pe Maria oarecum sub tutela lui deoarece, trăind pe lângă Templu ca fecioară închinată lui Dumnezeu, ea nu putea ieși în lume de una singură. De aceea Iosif, un om drept, respectat, a fost ales să o ia la el. Aceasta explică și de ce ideea că ei ar fi trebuit să aibă relații intime este falsă: căci Ea alesese deja fecioria pentru toată viața, iar el era un bărbat mult mai în vârstă, care avusese deja copii și a cărui soață murise. O altă posibilă explicație pentru existența unor "frați" ai Domnului este aceea (exprimată de Fericitul Ieronim) conform căreia aceștia ar fi fost fiii lui Cleopa, fratele Sf. Iosif, care murise și ai cărui copii și văduvă erau, conform tradiției mozaice, în custodia lui.

Mai mult, atât termenul evreiesc, cât și termenul grecesc folosit pentru „frate” este adesea folosit pentru a desemna rude care nu este ceea ce se înțelege în română prin „frați” putea fi vorba de veri, unchi sau alte rude. De exemplu, Avraam și Lot sunt numiți adelphoi în Facerea 14,14 din Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), deși ei sigur nu erau ceea ce noi am numi „frați”. Iacov și Laban sunt și ei numiți „frați” (Facerea 29, 15), deși Laban era unchiul lui Iacov. În orice caz, cuvântul folosit nu înseamnă exact același lucru cu termenul „frați” din limba română (problema se reproduce în toate limbile romanice și în engleză).

În plus, nu există nici un loc din Scriptură în care altcineva decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie numit „fiul Mariei”.

Unii folosesc acel „până ce” din Scriptură („...și n-a cunoscut-o pe ea până ce [în greacă = eos] a dat naștere Fiului său cel întâi-născut...” (Matei 1,25; Luca 2,7)) pentru a afirma că, după ce I-a dat naștere lui Dumnezeu-Omul, Sf. Iosif ar fi „cunoscut-o” în sens marital. Din nou, este vorba de o problemă de traducere.

De aici:

Se pare că acest verset este adesea tradus ca „nu a cunoscut-o pe ea decât după ce...” Dar acesta nu era sensul corect. În originalul grecesc, eos indică sensul real, care este: „nu a avut relații intime cu ea înainte ca ea să nască”. Evanghelistul face această afirmație pentru a ne asigura că Iosif nu a participat deloc la zămislirea lui Iisus. Textul indică doar că, în ceea ce privește nașterea lui Iisus, întrucât nu avusese mai înainte relații cu Maria, Iosif nu era tatăl lui Iisus. Aceasta e doar o formulare comună, utilizarea unui mod de exprimare familiar. Același termen este folosit în același sens în Biblie cu alte ocazii, ca expresie comună și în mod clar nu înseamnă ceea ce heterodocșii (neortodocșii) pretind că înseamnă. Astfel, la II Regi 6,23 citim: „Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până [eos] în ziua morții ei”. Oare asta înseamnă că a avut copii după ce a murit? Desigur că nu! Și nici Iosif nu a „cunoscut-o” pe Maria după nașterea lui Iisus. La Facere 8, 7 citim că Noe „a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce [eos] a secat apa de pe pământ”. Ori, știm din Scriptură că de fapt corbul nu s-a mai întors niciodată pe Arcă. Un alt exemplu din Biblie: la Marcu 12, 36 se spune: „Șezi de-a dreapta Mea până ce [eos] voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale”. Oare asta înseamnă că Hristos nu va mai sta la dreapta slavei Tatălui după ce vrăjmașii Săi vor fi fost biruiți? Desigur că nu! Astfel, Biblia nu spune că „Iosif nu a cunoscut-o până ce L-a adus pe lume pe Fiul său cel întâi-născut, dar după aceea da”. Scriptura spune pur și simplu că „nu a cunoscut-o pe ea până ce (înainte ca ea) nu a dat naștere Fiului său Cel întâi-născut”, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că „nu Iosif era tatăl. Nu o cunoscuse înainte ca ea să fie însărcinată, astfel că nu luase parte la zămislirea lui Iisus.”

O altă mărturie din Scriptură este aceea că, pe Cruce fiind, Domnul a încredințat-o pe preasfânta Sa Maică Sfântului Apostol Ioan (Ioan 19, 26). Pare o atitudine foarte practică, dar trebuie să ne amintim că Legea mozaică ar fi stabilit ca ea să fie încredințată copiilor ei naturali, întrucât întâiul-născut era pe moarte. Hristos, care a împlinit mereu Legea în chip desăvârșit nu ar fi încălcat-o sub nici un aspect. Astfel că atunci când a încredințat-o pe mama Sa ucenicului Său, a făcut aceasta numai pentru că nu avea alți copii care să o ia în casa lor, dat fiind că Sf. Iosif murise de mai multă vreme.

Mărturii din Biserica primelor veacuri

Biserica a continuat să o numească Fecioară pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) chiar și după ce se presupune, cum zic unii, că ar fi avut alți copii. Ar fi destul de ciudat să continui să numești o femeie Fecioară sau Pururea Fecioară dacă te găseai, în Biserică, în prezența altor odrasle ale acesteia.

În plus, în cele mai timpurii Liturghii ale Bisericii, Ea este mereu numită Pururea Fecioara. Referiri la pururea-fecioria Ei se găsesc și în scrierile unor Părinți ca Petru al Alexandriei, Epifanie de Salamina, Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Ieronim, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Efrem Sirul și în capitulele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic (al II-lea din Constantinopol) din anul 553 d.Hr. Practic, aceste indicații se găsesc peste tot. Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ambrozie al Milanului: „Fecioara nu a căutat mângâiere în nașterea altor copii.” (A se vedea Scrisoarea 63; NPNF v.10, pg. 473). Există multe astfel de citate. Oricine este familiarizat cu scrierile Părinților Bisericii știe că Maica Domnului este adesea numită „Fecioara” și „Pururea Fecioara”.

Ipolit era un învățat, episcop și mucenic care a trăit în sau lângă Roma și care a scris în limba greacă; a fost martirizat în anul 235 d.Hr. Este considerat unul din martorii cei mai importanți în ceea ce privește cultul Bisericii primare. Iată câteva fragmente din ce scria el (cca. 210? d.Hr.) în privința Preabinecuvântatei Maici a lui Dumnezeu:

Dar credinciosul evlavios mărturisește că, în ceea ce privește mântuirea noastră... Făcătorul tuturor S-a întrupat, având suflet rațional și trup sensibil, din Preasfânta, Pururea Fecioara Maria, prin zămislire neîntinată, fără schimbare, și S-a făcut Om după natură, în afară de răutate: Același era Dumnezeu adevărat și Același era Om adevărat; Același era, după natură, Dumnezeu și Om desăvârșit (Împotriva lui Beron și Helix, Fragmentul VIII).

Se observă că Hipolit o numește pe Maria „preasfântă și pururea-fecioară”. Dat fiind că spune aceasta doar în treacăt, este sigur că nu introducea aici nici o învățătură nouă, așa încât se poate considera că a se referi la Maica Domnului în acești termeni era un lucru comun încă dinainte de momentul în care scria Hipolit.

Tot astfel, ei au propovăduit venirea în trup a lui Dumnezeu, venit în lume, prin naștere și creștere, prin neprihănita Maria, purtătoarea de Dumnezeu, și în chipul vieții și propovăduirii Lui între oameni... (Un discurs despre sfârșitul lumii)

Ipolit se referă aici în mod comun la Maria ca fiind neprihănită și de Dumnezeu purtătoare. Se poate presupune că acesta este echivalentul termenului Theotokos din limba greacă, termen care se traduce prin Purtătoare de Dumnezeu sau, în traducerea comună, „Maica lui Dumnezeu” (Fiul). Această denumire este recunoscută oficial de Sinodul de la Efes.

Sf. Efrem (sec. al IV-lea):

Unii îndrăznesc să susțină că, după nașterea Mântuitorului, Maria ar fi devenit întru totul soața lui Iosif. Cum ar fi putut, ea care era adăpost al Duhului, ea care fusese umbrită de puterea dumnezeiască să se facă soață a unui muritor și să dea naștere la prunci întru dureri, după vechiul blestem? Căci prin Maria, cea „binecuvântată între femei”, blestemul dintru început, după care cea care năștea în dureri nu putea fi numită binecuvântată, a fost ridicat. După cum Domnul a intrat prin ușile închise, tot astfel a ieșit din pântecele Maicii Sale, căci această Fecioară L-a purtat cu adevărat și pe deplin fără dureri.

Al II-lea Sinod de la Constantinopol, 553 d.Hr., Capitolul II:

Dacă cineva nu va mărturisi că Cuvântul lui Dumnezeu are două nașteri, una din veșnicie, de la Tatăl, fără timp și fără trup, și cealaltă în zilele din urmă, coborând din Ceruri și luând trup din sfânta și slăvita Maria, Maica lui Dumnezeu și Pururea Fecioară și născut din ea: să fie anatema.

Vechile denumiri date de creștini Mariei, cel de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) și Meter Theou (Maica lui Dumnezeu) nu trebuie înțelese ca și cum ea L-ar fi creat în vreun fel pe Dumnezeu. Nici chiar mamele care dau naștere unor simpli oameni nu se poate spune că își creează propriii copii. Aceste nume date Fecioarei sunt mai degrabă afirmația faptului că Hristos, Cel pe care L-a purtat în pântece, este cu adevărat Dumnezeu, „Omul-Dumnezeu” (Theanthropos în greacă). Ea nu este nici originea Lui, nici sursa dumnezeirii Sale, dar se poate spune despre ea că ea este, literal, născătoare de Dumnezeu. Dacă afirmăm că Iisus Hristos este Dumnezeu, atunci trebuie să o numim Theotokos, deoarece I-a dat naștere lui Dumnezeu Însuși. Nestorie, ereticul din Biserica veche, pentru că nu putea concepe ideea că o creatură a putut da naștere Creatorului, a refuzat să o numească Theotokos, preferând să îi spună Christotokos (adică doar purtătoare, născătoare de Hristos, nu de Dumnezeu). Dar acest scandal nu se află oare chiar în inima tainei Întrupării? Doctrina lui Nestorie insista asupra separării între Logosul divin și omul Iisus, afirmând că Fiul lui Dumnezeu doar ar fi locuit, într-un anume sens, într-un om, iar nu că „Dumnezeu S-a făcut om”, după cum spune învățătura creștină dintotdeauna. Dacă Cel care S-a aflat în pântecele Mariei era Dumnezeu, atunci pe Ea trebuie să o numim Theotokos.

Mărturii ale reformatorilor protestanți despre Maica Domnului

Deși Biserica Ortodoxă nu urmează învățăturile reformatorilor protestanți, modul în care văd ei pururea-fecioria Maicii Domnului este unul din punctele pe care aceștia le au în comun cu Ortodoxia. Unii dintre fondatorii Reformei protestante credeau în pururea-fecioria Maicii Domnului.

Jean Calvin:

El afirmă că [Maria lui Cleopa] era sora mamei lui Iisus și, astfel, adoptă terminologia ebraică, conform căreia verii și alte rude sunt desemnați și ei cu cuvântul folosit pentru frați – Jean Calvin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, referitor la pasajul: Ioan 19, 25.

Cuvântul frați pe care l-am menționat mai înainte se folosește, conform limbii ebraice, pentru a indica orice fel de rude; și astfel Helvidius dovedește o nemăsurată ignoranță atunci când ajunge la concluzia că Maria trebuie să fi avut mulți copii, fiindcă „frații” lui Hristos sunt menționați uneori. – Jean Calvin, Comentariu asupra concordanței Evangheliștilor Matei, Marcu și Luca, vol. II, p. 215 (asupra pasajului: Matei 13, 55).

[Notă: Helvidius a fost un creștin din secolul al V-lea care a negat pururea-fecioria Mariei, care a fost admonestat și ale cărui idei au fost demontate de Fericitul Ieronim în tratatul său Asupra pururea fecioriei Maicii Domnului, împotriva lui Helvidius.]

Huldrych Zwingli:

Să dau un exemplu: învățați, prin lumina credinței, că Hristos S-a născut dintr-o fecioară, știm că acest lucru este adevărat, și nu avem nici un dubiu că acei care au încercat să considere această afirmație drept o figură de stil se înșelau în mod categoric, și declarăm absurde lucrurile pe care Helvidius și alții le-au inventat despre pururea-feciorie. – Huldrych Zwingli. "Friendly Exegesis, that is, Exposition of the Matter of the Eucharist to Martin Luther, February 1527", în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Volume Two, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.275.

Apoi, mintea evlavioasă găsește minunate bucurii în căutarea motivelor pentru care Mielul a ales să se nască dintr-o pururea-fecioară; dar în ceea ce privește acest lucru [Zwingli se referă la Prezența reală a lui Hristos în Euharistie], se îngrozește. – Huldrych Zwingli. "Subsidiary Essay on the Eucharist, August 1525", în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Vol. 2, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.217.

Martin Luther:

A fost pusă în circulație o nouă minciună cu privire la mine. Se zice că, prin predică și prin scris, aș fi afirmat că Maria, Maica lui Dumnezeu nu a fost fecioară nici înainte, nici după ce I-a dat naștere lui Hristos, ci că aș fi spus că L-a zămislit pe Hristos de la Iosif și că ar fi avut mai mulți copii după aceasta. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p.199.

Forma de exprimare folosită de Matei este cea comună, cum aș zice eu: 'Faraon nu l-a crezut pe Moise până ce s-a înecat în Marea Roșie.' De aici nu rezultă că Faraon l-a crezut mai târziu, după ce s-a înecat; dimpotrivă, înseamnă că nu a crezut niciodată. Tot astfel, atunci când Matei spune că Iosif nu a cunoscut-o pe Maria până ce nu L-a născut pe Fiul. Și iarăși: Marea Roșie l-a înconjurat pe Faraon până să apuce să treacă. Nici de aici nu rezultă că Faraon a reușit mai târziu să treacă Marea Roșie, ci că nu a trecut-o deloc. Tot astfel, când Matei zice: 'Și s-a aflat purtând în pântece, până să fi fost ei împreună', nu rezultă că ulterior Maria ar fi avut relații cu Iosif, ci că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p. 212.

John Wesley:

Cred că El S-a făcut om, alăturând natura divină și pe cea umană într-o singură persoană; că a fost zămislit prin lucrarea deosebită a Sfântului Duh, și născut din binecuvântata Fecioară Maria care a rămas fecioară nestricată și neîntinată atât înainte cât și după ce I-a dat naștere (lui Hristos). – John Wesley, Scrisoare către un romano-catolic.

Protestanții care neagă pururea-fecioria Maicii Domnului se găsesc în dezacord cu propriii lor învățători în materie de credință.

Citate despre Maica Domnului

• „Ea nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.” – Mitropolit Kallistos Ware
• „Preasfânta Fecioară Maria, ea singură, șezând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.” – Sfântul Nicodim Aghioritul
• „Căci așa cum fiecare mamă dă copiilor ei simpla existență, tot așa și Mama lui Dumnezeu dăruie tuturor existența fericită.” – Sfântul Teofan al Niceei
• „Maica Domnului este și cauză a celor dinaintea ei, și patroană a celor de după ea, și procurătoare a celor veșnice. Ea este tema profeților, obârșia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creații. Ea este început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite. Ea este pisc și desăvârșire a tot ce-i sfânt.” – Sfântul Grigorie Palama
• „Când te rogi în biserică ori acasă, străduiește-te ca în rugăciune să îți înfățișezi toate cuvintele și chipurile — chipul Maicii Domnului, chipurile îngerilor, ale sfinților sau oamenilor de pe pământ pentru care te rogi — la modul ideal, adică așa cum sunt ele în esența lor sau așa cum ar trebui să fie (arhierei, preoți, diaconi și ceilalți, fiecare după cinul lor): să ți-i înfățișezi sfinți, potrivit temeiului lor dumnezeiesc, nu în chip trupesc, sau material, sau păcătos, și îți va fi rugăciunea ta întru bucurie.” – Sfântul Ioan din Kronstadt
• „Femeia trebuie prețuită, să știți, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăția cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ți-e și frică să vorbești comparând-o pe ea cu oamenii.” – Părintele Arsenie Papacioc
• „Așadar deci fecioria ne propune ca model al ei, viața Mariei, în care ca într-o oglindă fecioria își privește frumusețea ei și virtuțile exemplare. Maria a fost fecioară nu doar cu trupul ci și cu mintea, printr-o dragoste sinceră unde nu este loc nici pentru fățărnicie nici pentru falsitate... Smerită la inimă, atentă, tăcută, iubitoare de citire a Sfintelor Scripturi nu își punea nădejdea în bogățiile trecătoare ci în rugăciunile săracilor. Nu ieșea afară decât pentru a merge la templu și atunci însoțită de părinți sau cunoscuți.” – Sfântul Ambrozie al Milanului
• „În Maica Domnului avem în cer o inima de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni.” – Părintele Dumitru Stăniloae
• „Da, frații mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicești. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă și de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.” – Părintele Cleopa Ilie
• „Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele — una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naștere, în naștere și după naștere.” – Sfântul Nicolae Velimirovici
• „Era ascuns în neamul acesta al poporului evreu un mare destin: desăvârșirea prin el a tainei celei din veac ascunse și de îngeri neștiute. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.” – Părintele Arsenie Boca
• „Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea.” (Dicton patristic)

Galerie Icoane

• Maica Domnului Prodromita, Muntele Athos
• Maica Domnului Vindecătoarea
• Maica Domnului binecuvântând
• Maica Domnului Theotokos
• Nașterea Domnului Iisus Hristos
• necunoscută
• Maica Domnului, icoană rusească (Rugul aprins)
• Fecioara Maria a Peșterilor (Spiliani)
• necunoscută
• Fecioara Maria și Pruncul, Berati (Albania)
• Eleous Theotokos, cu scene din viața Maicii Domnului, sec.XVIII
• Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Dălhăuți
• Maica Domnului Ierosolimitissa (Ierusalim)
• Maica Domnului, Kazan (Rusia)
• Panagia Chrysafitissa
• Theotokos din Czestochowa
• Icoana Maica Domnului „Pantanassa” (Împărăteasa tuturor); Mănăstirea Vatopedi, Muntele Athos
• ‎Maica Domnului - Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Surse

• OrthodoxWiki:Theotokos

A se vedea și:

• Acatistele Maicii Domnului
• Icoanele Maicii Domnului
• Troparele Născătoarei de Dumnezeu

Lucrări referitoare la Maica Domnului

• XXX, De ce o cinstim pe Maica Domnului, ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994 [Biblioteca bunului creștin].
• XXX, Mari duhovnici români despre Maica Domnului, Eikon, s.l., 2004.
• Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, ed. Sophia, București, ISBN: 973-98327-6-8 ([1]).
• Pr. Michel-Philippe Laroche, Theotokos. Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceza de Dora Mezdrea, ed. Sophia, București, 2004, ISBN: 973-7740-19-X ([2]).
• Protosinghel Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire, Bacău, 1994 (fragmente disponibile [3]).
• Pr. Dr. Cornel-Mihail Militaru, Învățătura despre Maica Domnului înainte de Sinodul de la Efes: perspectiva hristologică, ed. Emia, 2006?
• Monah Teoclit Dionisiatul, MAICA DOMNULUI în teologia și imnografia Sfinților Părinți, ed. Bizantină, București.
• Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă

Despre icoanele Maicii Domnului

• Pr. Alex Kiselev, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, ed. Bunavestire, Bacău.
• Arhim. Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Sfântul Munte Athos, ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Legături externe

• Arhimandrit Teofil Părăian – Cine este Maica Domnului pentru mine?
• Părintele Cleopa – Cinstirea Maicii Domnului

Sfântul Apostol Iacov cel Drept, numit și Iacov Fratele Domnului sau Iacov Ruda Domnului (adormit în anul 62 d.Hr.), a fost unul dintre Cei Șaptezeci de Apostoli, fiind și primul Episcop al Ierusalimului. În conformitate cu Protoevanghelia lui Iacov, Iacov a fost fiul Dreptului Iosif (alături de ceilalți „frați ai Domnului” menționați în Sfânta Scriptură) dintr-o căsătorie de dinaintea logodnei sale cu Maria. El a scris o epistolă, numită Epistola Sf. Apostol Iacov, care este parte componentă a Noului Testament. Sfântul Iacov este prăznuit în 23 octombrie, în 26 decembrie, în 30 decembrie (împreună cu David Regele și cu Sfântul și Dreptul Iosif), precum și în 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci de Apostoli.

Nume

Eusebiu, citând din Hegesippus, spune că Iacov a fost „numit cel Drept de toți din vremea Mântuitorului până în zilele noastre; pentru că sunt mulți care poartă numele de Iacov”.

El este numit în grecește Adelphos - „frate”. 'Frații' lui Iisus – Iacov, alături de Iuda, Simon, și Iust – sunt pomeniți în Matei 13:55, în Marcu 6:3, în Luca 6:14 și de către Pavel în Galateni 1:19.

Viața

Ieronim, în De Viris Illustribus, citează descrierea lui Iacov din volumul cinci de Commentarii al lui Hegesippus (pierdut în prezent):

„După apostoli, Iacov fratele Domnului, numit cel Drept a fost numit cap al Bisericii din Ierusalim. Într-adevăr, mulți au numele de Iacov. Acesta a fost sfânt încă din pântecul mamei sale. El nu a gustat vin sau altă băutură alcoolică, nu mânca nici un fel de carne, nu și-a tăiat barba și nici nu a făcut baie vreodată. El este singurul care a putut intra în Sfânta Sfintelor, deoarece nu folosea decât haine din păr și mergea singur la templu să se roage singur pentru popor, încât i se făcuse pielea de pe genunchi tare ca genunchiul cămilei.”

Pavel îl descrie apoi pe Iacov ca pe unul pe care însăși Hristos la arătat mai răsărit (I Corinteni 15:3-8); ulterior în I Corinteni, el îl menționează pe Iacov într-un mod care sugerează că Iacov a fost căsătorit (9:5); iar în Galateni, Pavel îl pune pe Iacov alături de Chefa (cunoscut mai ales sub numele de Petru) și de Ioan ca fiind cei trei „stâlpi” ai Bisericii, și cel care va propovădui printre cei „circumciși” (aceștia sunt evreii) din Ierusalim, în timp ce Pavel și colaboratorii săi va predica printre păgâni (2:9, 2:12).

Faptele dovedesc fără putință de tăgadă că Iacov a fost o figură importantă în comunitatea creștină din Ierusalim. Când Petru, scăpând în mod miraculos din închisoare, trebuie să fugă din Ierusalim, el cere ca Iacov să fie informat (12:17). Când creștinii din Antiohia sunt îngrijorați cu privire la faptul dacă creștinii neevrei trebuie sau nu să fie circumciși pentru a se mântui, cei din Ierusalim îi trimit pe Pavel și pe Barnaba să discute cu biserica de acolo dar Iacov este cel care tranșează disputa (15:13ff). Când Pavel ajunge în Ierusalim cu ajutoarele pentru credincioșii de acolo, Iacov este cel cu care vorbește și care insistă ca Pavel să se curețe după ritualul obișnuit la Templu (21:18).

Un pasaj controversat, adesea caracterizat ca fiind o interpolare creștină, din Antichități Iudaice (în greaca antică: Ἰουδαϊκῆς ἀρχαιολογίας) ale lui Iosif Flavius, prezintă moartea sa în Ierusalim ca având loc după moartea procuratorului Porcius Festus, dar înainte ca Clodius Albinus să-și preia funcția (Antichități Iudaice 20,9)—având astfel loc în anul 62 d.Hr.. Marele preot Anania a profitat de avantajul acestei lipse de autoritate imperială pentru a convoca o curte de judecători care l-au condamnat pe Iacov „pentru acuzația de încălcare a legii”, acesta fiind apoi executat prin lapidare. Iosif Flavius precizează că fapta lui Anania a fost considerată de majoritatea ca o crimă juridică și i-a ofensat pe „cei care erau considerați mințile luminate din oraș și habotnici în respectarea Legii”, ceea ce i-a făcut să meargă cu o petiție în această problemă la Albinus, imediat ce acesta a intrat în provincie. Protestul lor a dus la destituirea lui Anania din funcția de mare preot.

Eusebiu, citându-l pe Iosif Flavius, redă pasaje acum pierdute din Hegesippus și din Clement al Alexandriei (Historia Ecclesiae, 2.23). Povestirea lui Hegesippus se pare că diferă de ceea ce spune Iosif Flavius: fariseii, supărați pe învățăturile lui Iacov, întâi l-au adus în fața adunării preoților din Templul din Ierusalim, apoi l-au lapidat și la sfârșit i-au zdrobit oasele cu un ciocan de piuă.

Protoevanghelia lui Iacov (sau Evanghelia Copilăriei după Iacov), o operă din secolul al II-lea, îl prezintă ca fiind autorul acesteia.

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ești neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Dumnezeu Cuvântul Tatălui, Unul-Născut, Cel ce a venit la noi în zilele cele de apoi, Iacove dumnezeiescule, pe tine întâi te-a arătat păstor și învățător Ierusalemitenilor și ispravnic credincios tainelor celor duhovnicești. Pentru aceasta toți pe tine te cinstim, Apostole.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 149, 151), arată că Sf. Apostol Iacov, „fratele Domnului” trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân (cu părul creț), cu barba lungă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

Când este zugrăvit în ceata sfințiților ierarhi, poartă zicerea (din rugăciunea amvonului): „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine...”

Legături externe

• (ro) Sfântul Apostol Iacob rudenia Domnului
• (ro) ✝ Sfântul Mucenic Iacob, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului
• (en) Apostle James, of the Seventy, the Brother of the Lord, January 4 (OCA)
• (en) "The martyrdom of James, the brother of the Lord" Quotes from lost writings of Hegesippus in Eusebius.
• (en) Flavius Josephus Antiquities of the Jews Book 20, Chapter 9

Sfântul și dreptul rege David a fost cel de-al doilea rege al Israelului biblic, urmându-i regelui Saul și a trăit și domnit cu aproximativ 1000 de ani înainte de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (1000 î.Hr.). El a fost de asemenea unul din proorocii Vechiului Testament, autorul Psalmilor și unul dintre strămoșii Domnului nostru Iisus Hristos.

Pomenirea sa se săvârșește în Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului (11-18 decembrie), precum și în prima duminică după Nașterea Domnului, împreună cu pomenirea Sfântului și dreptului Iosif și a Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului.

Viața și faptele

Descrierea completă a vieții Regelui David se găsește cuprinsă în Vechiul Testament începând în Cartea Întâi a Regilor (capitolul al 16-lea), continuând pe întreaga întindere a Cărții a doua Regilor și încheindu-se în Cartea a treia a Regilor (capitolele 1-2). O versiune puțin diferită a acestei narări, incluzând și aspecte specifice cu privire la conducerea regatului, se regăsește în Cartea întâi a Cronicilor, în special la începutul capitolului al 11-lea.

Tinerețea

David s-a născut în cetatea Betleem, fiind cel de-al optulea și totodată cel din urmă fiu al lui Iesei. După ce regele Saul s-a îndepărtat de Dumnezeu (I Regi, 15), Domnul i-a poruncit proorocului Samuel să meargă la Betleem, în casa lui Iesei, și să ungă drept rege al Israelului pe fiul acestuia. Fiind cel mai mic și foarte tânăr, David n-a fost chemat de părintele său atunci când Samuel i-a cerut să-i arate pe fiii săi, ci a fost lăsat să pască turmele de oi. Dumnezeu însă i-a descoperit lui Samuel că nici unul din cei șapte fii prezentați de Iesei nu este cel ales de El, astfel încât sfântul a cerut să afle dacă aceștia sunt toți fiii lui Iesei. Atunci a fost chemat și David, iar Dumnezeu i-a descoperit lui Samuel ca pe acesta să-l ungă drept rege al Israelului în locului lui Saul.

Un verset memorabil din această carte este cel care descoperă cât de diferită este judecata omenească de cea a lui Dumnezeu:

Dar Domnul a zis către Samuel: "Nu te uita la înfățișarea lui și la înălțimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă". (I Regi, 16)

Devenit Alesul, Unsul lui Dumnezeu la această vârstă fragedă, David va fi trimis de tatăl său a face o vizită la curtea regelui Saul, care abandonându-L pe Dumnezeu se afla chinuit de un demon. David era deja un foarte priceput cântăreț la harpă, iar Saul apreciind cântarea acestuia care îi odihnea sufletul, l-a oprit la curtea sa, numindu-l ca scutier al său. David se împrietenește repede cu fiul lui Saul, Ionatan.

La puțin timp după aceasta, israelitenii au avut de purtat un nou război împotriva filistenilor, iar trei dintre frații mai mari ai lui David se aflau în oastea condusă de regele Saul, așteptând începutul luptelor. Iesei, tatăl lor, dorind să afle vești despre fiii săi, l-a trimis pe David cu provizii către aceștia. Uriaşul filistean de şase coţi şi o palmă,(17.4), Goliat din Gat, om ,,războinic din tinereţea lui’’ (17.33) ocărăşte pe Israel timp de patruzeci de zile (17.16, 25,26,36,43,45), propunând ca lupta să fie decisă printr-o luptă individuală (17.8-9). David, motivat şi de recompensa promisă celui care-l va învinge pe filistean (bogăţii, fiica împăratului de nevastă şi scutirea de dări pentru casa sa (17.25,27) cere voie împăratului Saul să pedepsească pe cel ce batjocoreşte numele Dumnezeului lui Israel, spunând că spunându-i împăratului că el chiar omora urşii şi leii ce-i furau oile (17.34-35). Şi aşa cum Dumnezeu l-a scăpat de lei şi de urşi, aşa îl va scăpa şi de această dată.(17.36) Saul acceptă, îl îmbracă în armură, dar David îşi dă seama că nu e obişnuit cu armura, se duce la un pârâu de unde ia 5 pietre netede pe care şi le pune în buzunar şi traistă. David se înfăţişează înaintea lui Goliat cu o praştie şi un toiag. Văzându-l pe ,,copilul’’ David, Goliat râde de el , adăugând ironic că nu e câine să vină la el cu toiege. La început David fuge înaintea lui, iar apoi îi trage cu praştia drept în frunte, prăbuşindu-l pe uriaşul filistean.

Fuga de Saul

Curând popularitatea lui David în mijlocul poporului a crescut; obișnuita frază « Saul o omorât mii, dar David a omorât zeci de mii » prin care se subînțelegea că David era un războinic mai bun, a început să-l obsedeze pe Saul devenind din ce în ce mai gelos. De două ori, în timp ce David cânta la harpa pentru Saul, acesta a încercat să-l ucidă; după a doua tentativă, David a fugit pe un câmp unde s-a întâlnit cu prietenul său drag, Ionatan, fiul lui Saul. Împreună au pus la cale un plan prin care să afle intențiile lui Saul în privința lui David, și au stabilit un semnal discret pe care Ionatan să-l dea lui David. Când mânia lui Saul s-a dezlănțuit la vestea că David s-ar fi întors acasă în Betleem, Ionatan a înțeles că tatăl său intenționa să-l omoare pe David și i-a spus acest lucru. Așa a început lungul exil al lui David. David a fugit de Saul la Nob în Israel unde a fost ajutat de către marele preot. Apoi a mers în statele vecine ale lui Gath si Moab, înainte să se întoarcă în Iudeea. Între timp, Saul a ucis pe preotul din Nob și pe aproape toți fii lui pentru că l-au ajutat pe David. În același timp, David strânsese o mică armată cu el și singurul fiu al preotului din Nob, ce mai rămăsese în viață, a venit și i s-a alăturat. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, oamenii lui David au mers și au înfrânt o tabără de Filisteni în orașul Keilah.

David a aflat că Saul se îndrepta spre Keilah ca să-l omoare și astfel a scăpat. David a cruțat de două ori viața lui Saul, nevrând să pună mâna sa pe Unsul Domnului. David și oamenii săi au continuat să-și îmbunătățească îndemânările în arta luptei în timp ce fugeau de Saul; s-au întors din nou pe teritoriul Filistenilor (Gath) unde au fost protejați de către rege timp de un an și patru luni. Când Filistenii erau pe punctul de a-i înfrânge pe israeliți, l-au alungat pe David întrucât le era teamă de supunerea lui față de ei. Așa că a mers în schimb să se lupte cu amaleciții, un trib care tocmai prădase părți din pământul filistenilor și din cel al lui Iuda; această victorie a fost un mare succes pentru David.

În schimb, în ceea ce-l privește pe Saul lucrurile nu mergeau deloc bine pentru el. Într-una din luptele cu filistenii, trei dintre fii săi au fost omorâți, iar Saul a fost înconjurat și rănit grav. A sfârșit prin a se sinucide aruncându-se în propria sa sabie. Când David a aflat vestea, a plâns cu amar sfârșitul vieții lor, în special cea a prietenului său Ionatan. Apoi David a poruncit să fie executat un amalecit pe care Saul l-a rugat să-l omoare, căci acesta se atinsese de Unsul Domnului.

Regele David

Așa că David a urcat în Hebron în Iudeea unde a fost uns ca rege. Totuși, încă nu era conducătorul lui Israel , întrucât Abner, fiul lui Ner și comandantul armatei lui Saul, l-a pus pe tron pe un alt fiu al lui Saul, divizând astfel Iraelul. Dușmănia între casa lui Saul și casa lui David a ținut șapte ani. În timp, casa David devenea din ce în ce mai puternică, pe când cea a lui Saul slăbea. În cele din urmă, Abner a venit la David oferindu-i întregul regat al lui Israel, iar David a fost de acord cu condiția ca prima lui soție, Michal, fiica lui Saul (care se recăsătorise), să se întoarcă înapoi la el.

Apoi conducătorii tuturor taberelor lui Israel s-au adunat cu toții la Hebron ungându-l pe David rege peste Israel. David avea la acea vreme 30 de ani și condusese Iudeea șapte ani; a continuat să conducă peste întregul Israel încă treizeci și trei de ani.

Mai apoi David a ocupat Ierusalimul care era controlat de către Iebușiți și și-a stabilit capitala acolo. De atunci ea va fi cunoscută sub numele de “Cetatea lui David”. David a decis ca Chivotul să fie adus la Ierusalim; când unul dintre trimiși, Uza, a fost trăsnit de Dumnezeu când a atins Chivotul încercând să-l sprijine, David s-a răzgândit și l-a așezat în casa unui om lângă oraș.

În cele din urmă, văzând că prosperitatea casei acelui om a început să crească, David a adus Chivotul la Ierusalim cu mare alai. Văzând splendoarea propriului său palat, iar chivotul protejat numai de un cort, Regele David a vrut să construiască un templu în care să așeze Chivotul. Dar profetul Natan a venit la David și l-a înștiințat despre o descoperire pe care a primit-o de la Domnul, spunând că nu David era cel ales ca să-i construiască Templul, ci unul dintre fii săi.

De-a lungul întregii lui domnii, David a ieșit în mod impresionant victorios din încleștări militare: “Domnul i-a dăruit lui David victoria oriunde se ducea.” I-a înfrânt pe filisteni cucerind cetatea Gat, ca și pe Edomiteni, Moabiti, Aramati, Hadadezer, regele ținutului Zobah, și pe alte triburi ale căror nume nu le mai știe nimeni astăzi.

Familia lui David

Cel puțin opt soții ale lui David sunt menționate în Sfânta Scriptură. Prima, Michal, fiica lui Saul, este menționată că a disprețuit dansul profetic al lui David la primirea Chivotului; de aceea se pare că a fost stearpă. Cea de-a doua, Abigail, locuise cu soțul său Nabal în Carmel când David a trecut pe acolo fugind de Saul. În timp ce Nabal refuza să-l ajute, Nabal a intervenit în secret aducându-i lui David multe provizii. După aceea, când Abigail i-a spus soțului ei despre ajutorul pe care i l-a acordat lui David, acesta a murit pe loc datorită (se pare) unui atac de cord, lăsând-o pe Abigail liberă să se mărite cu David. Celelalte soții menționate (vezi 1 Cronici 3) erau Maacha, fiica lui Talmai, rege al Geshur-ului; Haggith; Abital; Eglah; si Bathsheba, mama lui Solomon. Și-a luat de asemenea « mai multe femei » în Ierusalim. În total, 1 Cronici menționează nouăsprezece fii ai lui David.

Pe vremea când porneau împăraţii la război, David a trimes pe Ioab, cu slujitorii lui şi tot Israelul, să pustiască ţara lui Amon şi să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim, de parcă el n-ar fi fost împărat. Şi, într-o după-amiază spre seară, pe când se plimba pe acoperişul casei sale, David, proaspăt sculat din somn, zăreşte o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip. David întreabă cine este şi i se spune că este Batşeba, fata lui Eliam şi nevasta lui Urie, Hetitul. El trimite nişte oameni s-o aducă, ea vine şi se culcă cu ea. După ce se curăţă de necurăţia ei, ea pleacă acasă. Batşeba rămâne însărcinată şi îi trimite vorbă lui David despre acest lucru. Atunci David îl cheamă pe Urie, pe care îl întreabă de starea lui Ioab, despre starea poporului, despre mersul războiului şi îi spune să se pogoare acasă şi să-şi spele picioarele, cu intenţia vădită de a-şi acoperi astfel păcatul. Urie iese din casa împărătească urmat de un dar din partea împăratului, dar se culcă la poarta casei împărăteşti, cu toţi slujitorii stăpânului lui, refuzând să se pogoare acasă. Aflând acest lucru, David îl cheamă din nou la el şi îl întreabă de ce nu s-a pogorât acasă. Urie îi răspunde că nu poate face asta atâta vreme cât ,,chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi iar căpetenia Ioab şi slujitorii săi au tabăra pe câmp’’. David îi spune atunci să mai rămână şi în acea zi cu el şi îi dă să mănânce şi mai ales să bea, ca să-l îmbete. Deşi beat, Urie iese şi se culcă tot cu slujitorii stăpânului său, refuzând să se pogoare acasă.Atunci David îi scrie o scrisoare lui Ioab în care îi ordonă să-l pună pe Urie în cel mai greu loc al luptei iar apoi să se tragă înapoi de acolo, pentru a fi lovit şi a muri, scrisoare pe care o trimite prin însuşi Urie. Deşi Ioab nu dă curs poruncilor lui David, ci, dimpotrivă, îl pune într-un loc sigur, apărat de viteji, acesta moare în toiul luptei. Batşeba află de moartea soţului său pe care îl plânge, iar după trecerea zilelor de jale, David trimite s-o ia pe Batşeba şi aceasta devine nevasta lui.(cap 11)

Amnon, fiul lui David, este într-atât de chinuit de iubirea față de frumoasă sa soră fecioară, Tamar, încât cade bolnav. Ionadab, fratele lui David, om șiret îl sfătuiește să-l roage pe tatăl său să-i dea voie lui Tamar să-i pregătească personal ceva de mâncare. Amnon face întocmai, dă pe toată lumea afară o cheamă pe Tamar la el în odaie și-i propune să se culce cu el. Aceasta îl roagă să nu o necinstească căci așa ceva nu se face în Israel, fiind o mișelie. Îi spune că ea nu va avea unde să se ducă cu rușinea ei iar el va trece drept un mișel. Apoi îl roagă să meargă cu această cerere la împărat care- spune Tamar- nu se va împotrivi ca ea să fie a lui. Amnon nu a ascultat-o și a silit-o, a necinstit-o culcându-se cu ea. În urma acestui viol, Amnon a început s-o urască mai mult decât o iubise și i-a spus să plece. Tamar îi spune să nu o izgonească și să mărească astfel răul făcut. El însă nu o ascultă și roagă un slujitor să o dea afară și să încuie ușa după ea. Tamar și-a presărat cenușă pe cap și și-a sfâșiat haina pestriță (care era purtată de fetele împăratului cât erau fecioare); a pus mâna în cap, și a plecat țipând. Absalom află toată povestea, o ia la el acasă pe nemângâiata Tamar și începe să-l urască pe Amnon. După doi ani, pe când Absalom avea tunsul oilor la Baal-Hațor, lângă Efraim, a poftit pe împărat și pe toți fiii acestuia la el. Împăratul refuză invitația dar la stăruințele acestuia îi lasă pe toți fiii săi să vină la Absalom. Acesta ordonă slujitorilor săi să-l ucidă la semnul său și aceștia îndeplinesc ordinul. Absalom fuge și se duce la Talmai, fiul lui Amihur, împăratul Gheșurului, unde rămâne timp de trei ani.

Abesalom a continuat să provoace probleme și după aceasta. În ciuda faptului că după câțiva ani David l-a chemat pe fiul său înapoi la Ierusalim și l-a iertat în cele din urmă, popularitatea lui Abesalom a crescut în rândul poporului. I-a spus lui David că dorea să meargă la Hebron și să aducă jertfă, dar, plecat fiind, a trimis mesageri la toate taberele lui Israel instigându-le la revoltă pentru a ocupa el tronul. David a fost nevoit să fugă din Ierusalim datorită revoltei, iar Abesalom a revendicat tronul tatălui împreună cu concubinele acestuia. Dar David avea un sfătuitor credincios care a pretins că-i slujește lui Absalom, dar care i-a dat sfaturi ce i-au adus înfrângerea. David a dat ordine stricte oamenilor săi să-l prindă pe Absalom și să-l aducă nevătămat la el; însă când Absalom a rămas prins într-o creanga joasă de copac în timp ce călărea, comandantul militar a lui David, Ioab (căruia îi plăcea să ia problemele în mâinile sale și să omoare oameni), a aruncat trei sulițe în inima lui Absalom în timp ce acesta încă atârna agățat de stejar. David l-a plâns cu amar pe fiul său, după care s-a întors la Ierusalim.

Moștenirea lui David

Ca tip al lui Hristos și rege model

Regele David îl preînchipuie pe Domnul nostru Iisus Hristos în multiple feluri. A fost Unsul Domnului sau Mesia, un titlu aplicat în exclusivitate lui Hristos. De asemenea, David a fost păstor înainte de a fi chemat să fie rege; la fel, Hristos a folosit imaginea păstoritului adeseori în activitatea lui pământească, ca în Parabola Bunului Păstor, a oii pierdute și a separării oilor de capre la Judecata de pe Urmă. Când David fugea de Saul, preînchipuia Sluga Suferindă excelent descrisa în Isaia 53; după aceea, a devenit regele victorios, stăpânind peste întregul Israel și învingându-i pe dușmanii săi cu ușurință.

Povestea lui David este oglindită în persecuția lui Hristos de către evrei și crucificarea Sa, urmate de învierea glorioasă și A Doua Sa Venire. Originile modeste ale lui David și faptul că era cel mai puțin impunător fiu al lui Ieseu când Samuel l-a uns, este de asemenea o paralelă cu statutul modest pământean al lui Hristos.

Mai mult, David s-a sprijinit în mod constant pe Dumnezeu și astfel a servit ca model de rege. El își răsplătește toți oamenii în mod egal, chiar și pe aceia care erau prea extenuați ca să mai continue urmărirea după victoria împotriva Amaleciților (1 Sam 30 : 23). Acest episod ne poate aminti de Parabola Lucrătorilor din Vie (Matei 20). A refuzat să se atingă vreodată de adversarul său, Regele Saul, a fost furios din cauza violului lui Tamara și a plâns moartea fiului său rebel Absalom, pentru care ordonase ca nimeni să nu-i facă vreun rău, etc.

Că strămoș al lui Hristos

Conceptul descendenței lui David (și anume că acela care conduce Israelul este direct înrudit cu David) a devenit extrem de important în istoria iudaică. Cel mai important motiv pentru aceasta se observă în promisiunea lui Dumnezeu pentru David:

...„...voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu ...eu îi voi fi aceluia tată , iar el Îmi va fi fiu... Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci.” (II Regi : 12-17)

În aparentă, acest pasaj se referă la Solomon, fiul lui David, dar poate fi extins de asemenea la Hristos. Hristos a fost ruda lui David prin Iosif.

Ca muzician și poet : Psalmii

Pe lângă rolul său de harpist al lui Saul, David a compus un număr mare de Psalmi; nu este sigur dacă toți au fost scriși de către rege. Majoritatea psalmilor sunt prefațați de câteva cuvinte atât în textele din Septuaginta cât și-n cele Masoretice, iar 73 din cei 150 de psalmi (sau 151, dacă se include singurul psalm deuterocanonic) îl indică în mod explicit pe David drept autorul lor. Alte introduceri dau chiar mai multe detalii. Se spune, de exemplu, că Psalmul 51 (50 în Septuaginta), cel mai cunoscut psalm al nostru de pocăință, a fost scris de David după ce Natan l-a mustrat în privința aventurii lui cu Batsheba. În orice caz, contribuția lui David la muzica bisericească și liturgică nu poate fi ignorată, întrucât Psalmii apar foarte des în slujba ortodoxă.

Ca proiectant al Templului

Deși Domnul nu l-a lăsat pe David să-i construiască Primul Templu în Ierusalim, acesta în schimb a pus deoparte mult aur și obiecte de podoabă din prăzile de război pentru a fi folosite în construirea acestuia. A cumpărat aria viitorului templu, unde a construit numai un altar; conform textului din 1 Cronici 28, David însuși a elaborat planurile pentru Templu pe care i le-a dat lui Solomon și de asemenea a rânduit preoții care vor sluji acolo în cete diferite, a desemnat sarcini și a luat măsuri cu privire la buna funcționare a Templului.

Solomon, fiul lui David, după moartea tatălui său a dus la bun sfârșit construirea Templului pe care l-a și sfințit. Templul a rezistat până în 586 după Hr. când Nabucodonosor și babilonienii au prădat Ierusalimul.

Imnografie

La pomenirea din prima duminică de după Naşterea Domnului (sau 26 decembrie, dacă nu este nici o duminică până de Anul Nou):

Troparul Dreptului Iosif, al Regelui David şi al Sf. Ap. Iacov, fratele Domnului (glasul al 2-lea):

Binevesteşte, Iosife, lui David, dumnezeiescului părinte, minunile: pe Fecioara ai văzut născând, cu magii te-ai închinat, cu păstorii ai mărit, prin înger înştiinţare ai luat. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sf. Iosif, David şi Iacov (glasul al 3-lea):

De veselie astăzi se umple dumnezeiescul David, şi Iosif împreună cu Iacov laudă aduce, pentru că luând cunună, pentru înrudire cu Hristos se bucură şi pe Cel ce S-a născut negrăit pe pământ îl laudă şi strigă: Îndurate, mântuieşte pe cei ce Te cinstesc pe Tine!

Iconografie

Dionisie din Furna arată Ps. 103, 25).

Iar când se reprezintă în icoane proorocirile despre din viaţa Maicii Domnului ori cântările închinate ei sau viaţa şi patimile Mântuitorului sau Sf. Prooroc David poate purta diferite înscrisuri cu versetele potrivite din Psalmi

• la Bunavestire: „Ascultă, fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău...” 44,12);
• la condacul „De demult proorocii te-au vestit...”, care o arată pe Maica Domnului în mijlocul proorocilor, fiecare purtând un însemn preînchipuind-o pe Maica Domnului, Sf. Prooroc David poartă în mână Chivotul sfânt al Legii şi înscrisul: „Eu, văzând darul Bisericii, Fecioară, dinainte chivot sfinţit te numii pe tine”.
• la Naşterii Domnului: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ” (Ps. 72, 6);
• la Învierea Domnului: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El...” (Ps. 67,1).

Descoperiri arheologice

Descoperire arheologică 1965

În 1965 arheologii egipteni care lucrau la Gaza au descoperit o sinagogă evreiască din secolul al VI-lea d.Hr. Pe podeaua ornamentată a sinagogii se afla un mozaic-realizat din pietre mici de diferite culori- care înfăţişează un personaj încoronat care cântă la liră. Numele lui David este scris în limba ebraică, risipind orice îndoială cu privire la identitatea muzicantului.

Stela Tel Dan 1993-1994

Arheologii israelieni conduşi de Avraham Biran au descoperit un fragment dintr-o stelă sfărâmată în oraşul Dan, oraşul cel mai nordic al Israelului. La acest fragment s-a adăugat un an mai târziu o piesă mică găsită în aceeaşi zonă. Împreună acestea ne informează despre o bătălie purtată împotriva Israelului şi a lui Iuda în jurul anului 841 î.Hr, probabil de regele Hazael al Damascului, care posibil să fi fost autorul textului. Stela a fost ridicată pentru a comemora victoria acelui rege asupra nordului Israelului şi probabil a fost sfărâmată atunci când regatul de nord şi-a obţinut independenţa faţă de Damasc câţiva ani mai târziu. Ea conţine cuvintele ,,casa lui David".

Stela lui Meşa

În 1994 o altă referire a lui David a fost identificată într-o inscripţie antică. Deşi a fost descoperită în 1868, doar recent a fost observată referinţa la David pe faimoasa Stelă a lui Meşa. Regele Meşa al Moabului povesteşte că între 850-840 î.H el a atacat oraşul Ataroth, care fusese construit de un rege israelit nenumit pe teritoriul ocupat de tribul lui Gad în Transiordania. În captura de război luată se afla şi ,,vatra altarului lui YHWH", prima referire clară la Dumnezeul lui Israel pe nume în surse antice. Spre capătul stelei, el menţionează ocupaţia anterioară a unuia dintre oraşele sale de către ,,casa lui David". Această citire a textului a fost făcută recent de reputatul specialist în limbă ebraică Andre Lemaire, care nu numai că a studiat inscripţia din nou, dar a examinat o formă de papier mache a stelei din secolul al XIX-lea, realizată înaintea sfărâmării textului. Astfel, această stelă, ca şi nou-descoperita inscripţie de la Tell Dan, îl menţionează atât pe regele Israelului cât şi casa lui David (Iuda). După Lemaire, juxtapunerea denumirilor acestor două regate în fragmentele de la Tell Dan au confirmat citirea de către el a aceloraşi nume pe stela sfărâmată a lui Meşa. La un secol după moartea lui Solomon, numele lui David era folosit ca un nume dinastic pentru regatul lui Iuda, ceea ce denotă uriaşa sa importanţă.

Note

1. ↑ Iată ce spune arheologul Hoffmeier (pag84-85 vezi biblografia):Praştia era o armă serioasă şi fatală. Într-o scenă de luptă de la începutul mileniului al II-lea î.Hr, dintr-un mormânt din Beni, Hasa, Egipt, aruncătorii cu praştia sunt înfăţişaţi umăr la umăr cu arcaşii. La fel, pe reliefurile din Ninive dedicate luptei de la Lahiş (aflate acum la British Museum) sunt reprezentaţi aruncătorii asirieni aruncând pietre în apărătorii iudei ai Lahişului, în 701 î.Hr. Aceste scene arată că praştia era o armă cu bătaie lungă care îşi avea locul alături de arc şi săgeată, deşi nu avea aceeaşi rază de acţiune. Pietrele utilizate de aruncători nu erau nişte pietricele, ci mărimea lor varia între cea a unei mingi de tenis (5-8 cm diametru) iar când erau aruncate de un aruncător experimentat, el atingeau o viteză de 160-240 km/h. David şi-a ales piatra cu care a aruncat dintr-un pârâu, dar cele mai multe pietre de praştie din Antichitate erau, de fapt, prelucrate şi formate ca proiectile rotunjite
2. ↑ 2Sam13.1-39
3. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 78, 88, 91-97, 99, 107, 117, 126, 145, 148, 159, 167)
4. ↑ Loc.cit., pp. 91-97
5. ↑ J.K. Hoffmeier- Arheologia Bibliei, pag 86, Editura Casa Cărţii Oradea, 2009, ISBN 978-973-8998-43-8
6. ↑ http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=31936
7. ↑ http://www.orthograffiti.ro/170/calatorie-in-tinutul-gazei-de-altadata/
8. ↑ Hoffmeier spune:Lire adevărate au fost găsite în mormintele regale din Ur, datând din cca 2650 î.Hr. Acestea nu sunt simple instrumente, ci adevărate opere de artă, placate cu aur şi cu lazulit, o piatră semipreţioasă. Un panel decorativ din fildeş, din Megghido, datând din cca 1200 î.Hr, înfăţişează un rege aşezat pe tron. În faţa lui se află o femeie, probabil regina, alături de care este un muzicant cântând la liră. Aceasta scenă ilustrează că familia regală a Orientului Apropiat al Antichităţii obişnuia să fie întreţinută de muzicanţii de la curte, aşa cum a fost David pentru o scurtă vreme pentru regele Saul (Arheologia Bibliei, pag 86)
9. ↑ -J.K. Hoffmeier- Arheologia Bibliei, pag 87, Editura Casa Cărţii Oradea, 2009, ISBN 978-973-8998-43-8
10. ↑ http://www.nytimes.com/1993/08/06/world/from-israeli-site-news-of-house-of-david.html?pagewanted=all?pagewanted=all
11. ↑ J.K. Hoffmeier- Arheologia Bibliei, pag 88, Editura Casa Cărţii Oradea, 2009, ISBN 978-973-8998-43-8

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu trimiteri, traducere Dumitru Cornilescu, ISBN 0 564 01708 6

J.K. Hoffmeier- Arheologia Bibliei, Editura Casa Cărţii Oradea, 2009, ISBN 978-973-8998-43-8

Sursa

• en:David

Legături externe

• (en) OCA:Lives of the Saints (search for Dec 17 for the Feast of the Forefathers and Dec 31 for David, Joseph the Betrothed, and James the Just)
• (en) Introduction to I Chronicles: King David
• (en) Wikipedia:David
• (en) Wikipedia: Temple in Jerusalem
• (en) Come and see icons: Listings for David (Icons of King David.)
• (en) The Prophecies of King David
• (en) King David