3 septembrie / 16 septembrie

Sfântul sfințit mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop de Nicomidia la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăraților Dioclețian și Maximian. A mucenicit în timpul intenselor persecuții împotriva creștinilor din această perioadă. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.

Viața și mucenicia

Viața Sf. Antim, înainte de a deveni episcop al Nicomidiei (azi Izmit, Turcia, pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, într-un golf al Mării Marmara), nu se cunoaște. A ajuns episcop al cetății după anul 280, când aceasta avea deja o numeroasă populație creștină. Nicomidia a fost principala reședință imperială a împăratului Dioclețian (284-305) și mai târziu în timpul urmașului său la tron, Maximin Daia (308-313). Împăratul a lansat un val de persecuții de mare amploare împotriva creștinilor după ce un incendiu a izbucnit la Curtea imperială. Păgânii i-au acuzat pe creștini că ar fi declanșat incendiul în mod eliberat, iar reacția împotriva creștinilor a fost cumplită, afectând toate comunitățile creștine din provincia Bitinia.

În piețele din orașe au început să fie ridicate altare păgâne, împăratul decretând că orice tranzacție trebuia precedată obligatoriu de o jertfă adusă zeilor păgâni și spiritului împăratului. Ca urmare a acestor măsuri, un mare număr de creștini au fost prinși și siliți să apostazieze, în caz contrar fiind torturați și uciși. La rugămintea credincioșilor, episcopul Antim s-a ascuns la Omana, un sat din apropierea Nicomidiei. De acolo a trimis creștinilor scrisori prin care îi îndemna să rămână statornici în credință și să nu se teamă de chinuri.

Una din scrisorile sale către un diacon pe nume Teofil a fost interceptată și a ajuns în mâinile împăratului Maximin. Diaconul Teofil a fost interogat brutal și a murit din cauza torturilor îndurate, fără să dezvăluie locul unde se afla episcopul Antim. În cele din urmă, împăratul a reușit însă să afle unde se ascundea episcopul Antim și a trimit un detașament de soldați ca să-l prindă și să-l aducă înaintea sa. Episcopul Antim i-a întâlnit pe aceștia pe drum, fără să le dezvăluie cine era și i-a invitat la masă. La sfârșitul acesteia, episcopul le-a dezvăluit că el era cel pe care îl căutau. Uimiți și impresionați, soldații au hotărât să se întoarcă în oraș și să raporteze împăratului că nu îl găsiseră, însă episcopul Antim nu a fost de acord ca ei să mintă din pricina lui. El le-a propovăduit atunci pe Hristos, și soldații au crezut în El și au primit Sfântul Botez.

Apoi Antim le-a cerut soldaților să își facă datoria și să-l ducă înaintea împăratului. Când a ajuns înaintea acestuia, împăratul i-a cerut să apostazieze. Primind refuzul acestuia, Maximin a poruncit să i se arate episcopului instrumentele de tortură. Antim i-a răspuns atunci că nu se temea de tortură și că primea cu bucurie să moară pentru Hristos. Atunci, Antim a fost torturat cumplit și în cele din urmă i s-a tăiat capul. Episcopul Antim a murit lăudându-L pe Hristos până la capăt și a primit astfel cununa martiriului.

Datare

Data muceniciei sfântului Antim al Nicomidiei nu este sigură. În mod tradițional, urmând spusele lui Eusebiu de Cezareea, aceasta este plasată în 303, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian.

În Chronicon Paschale (o cronografie în limba greacă din secolul al VII-lea) se păstrează o scrisoare a unui preot pe nume Lucian din Antiohia, aflat în închisoare, unde își aștepta moartea, în timpul persecuției lui Maximin Daia, în anii 311-312 (după cum observă Philip Schaff și Henry Wace, editorii moderni ai textului). În această scrisoare este amintit Antim, episcop de Nicomidia care tocmai ar fi suferit martiriul. Dacă fragmentul de scrisoare este autentic, ar rezulta că Sf. Antim a primit mucenicia în timpul lui Maximin Daia, nu în timpul lui Dioclețian.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între preoți strălucind cu evlavia și călătoria săvârșind, slujbele idolești le-ai stins, ajutor făcându-te turmei tale, de Dumnezeu înțelepțite. Pentru aceasta pe tine și cinstindu-te, cu taină strigăm ție: Din nevoi mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, Antime, Părintele nostru.

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152,183), Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei se zugrăvește tânăr, cu barbă scurtă, îmbrăcat în veșminte arhierești. Potrivit lui Dionisie, când se zugrăvește mucenicia lui, este reprezentată într-o parte o cetate (Nicomidia), iar în afara ei sfântul îngenuncheat, cu capul tăiat, lîngă el fiind reprezentat călăul cu sabia însângerată și un al doilea călău care ține în mînă capul sfântului.

Referințe

• en: Eusebius, Historia Eccles. VIII, chs. 5–6 Persecutions in Nicomedia, mentioning Anthimus.
• en: Schaff and Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, Series II, Vol. I: footnote 32

Surse

• en: Wikipedia: Anthimus of Nicomedia
• en: OCA: Hieromartyr Anthimus the Bishop of Nicomedia
• en: The Hieromartyr Anthimus

Legături externe

• ro: Sinaxar 3 septembrie, pe calendar-ortodox.ro
• ro: Viața și pătimirea Sf. Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei, în Viețile Sfinților, 3 septembrie.

Sfânta Febe (gr. Φοίβη) a fost o diaconiță din secolul I, amintită de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (16, 1-2). Prăznuirea ei se face pe 3 septembrie.

Viața

Despre Sfânta diaconiță Febe nu s-au păstrat alte informații decât cele oferite de Sfântul Apostol Pavel la Romani 16, 1-2:

Şi vă încredințez pe Febe, sora noastră, care este diaconiță a Bisericii din Chenhrea, ca s-o primiți în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinților și să-i fiți de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru. Căci și ea a ajutat pe mulți și pe mine însumi.

Sfânta Febe era prin urmare din localitatea Chenhrea (un oraș-port în apropiere de Corint, în Grecia, azi Kenchries). Fusese probabil creștinată de Sfântul Apostol Pavel și fără îndoială că îl ajutase mult. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia XXX la Epistola către Romani, pune în evidență prețuirea de care se bucură aceasta din partea Sfântului Pavel, care o amintește înaintea tuturor celorlalți și o numește „sora noastră”, epitet pe care nu îl folosește frecvent.

Sf. Pavel precizează totodată că aceasta avea demnitatea de diaconiță. În textul grecesc, termenul folosit pentru a o desemna este διακονον, diakonon, care rămâne la masculin. Practica se va păstra mai târziu în legislația imperială, în care diaconițele erau desemnate cu termenul ‘διακονοι γυναικες’, diakonoi gynaikes, „femei-diaconi”.

Dat fiind că Sf. Pavel îi îndeamnă pe creștinii romani să o primească cu cinste și să o ajute în orice ar fi avut nevoie, este evident că ea a făcut o călătorie la Roma și că probabil urma să rămână câtăva vreme acolo. Unii exegeți consideră că ea a fost cea care a dus Bisericii din Roma Epistola scrisă de sfântul Apostol Pavel.

Întrucât Sf. Pavel mărturisește că diaconița Febe îl ajutase și pe el, și pe mai mulți, se poate aprecia că diaconița Febe era o femeie destul de înstărită. Demnitatea cu care o prezintă Sf. Pavel romanilor, chiar când le recomandă să o primească „în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinților”, fiindu-i de ajutor „la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru”, nu neapărat și pentru orice lucru, observă Sf. Ioan Hristostom, ilustrează respectul cu care înțelege s-o trateze el însuși.

Nu se știu mai multe despre viața Sfintei diaconițe Febe, însă Biserica i-a rânduit pentru prăznuire ziua de 3 septembrie.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea

Ca ceea ce ai fost de har luminată și de la vasul cel ales al lui Hristos credința ai învățat, vrednică de diaconie te-ai arătat și cuvintele lui Pavel la Roma le-ai purtat, diaconiță Febe: roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne lumineze, trimițându-ne nouă Duhul Său.

1. ↑ Tropar tradus din limba engleză de aici.

Articole înrudite

• Diaconiță

Surse

• Biblia sau Sfânta Scriptură.
• Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXX la Epistola către Romani .
• Wikipedia:Phoebe (Bible)
• Wikipedia:Deaconess

Legături externe

• Ionuț Mavrichi, Instituția diaconițelor în Noul Testament
• Diferite icoane ale Sf. Febe : [1], [2], [3]

Cuviosul Teoctist din Palestina este altul decât cuviosul Teoctist din Sicilia (prăznuit la 4 ianuarie).

Viața

Cuviosul Teoctist a trăit într-o oază din pustia Iudeii, numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântul Eftimie cel Mare (prăznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia față de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuți și sfințenie, sprijinindu-se reciproc în nevoințe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deșert pentru a se ruga în pustietate și se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuți împreună, Sfinții Eftimie și Teoctist s-au retras în deșert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (oaza) din pustia Cutila, pe un versant abrupt, o peșteră mare, care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinși că aceea era voia Domnului. Petrecând izolați de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. El dorea ca și ceilalți să se bucure de înțelepciunea și sfințenia lor. Astfel, într-o zi niște păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi și au alergat și au spus și altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitați de mulți oameni, ba chiar și de călugări care veneau din alte mănăstiri și care doreau să rămână sub ascultarea lor.

Adunându-se mulți călugări, sfinții au fost nevoiți să ridice o organizeze o mănăstire deasupra bisericii din peșteră, mai întâi cu rânduială de lavră (viață "de sine"), transformată ulterior în chinovie (viață "de obște"). Teoctist a devenit egumenul mănăstirii, iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peșteră. Înțeleptul Teoctist i-a primit pe toți cei care veneau la el, spovedindu-i și vindecându-le neputințele sufletești și trupești cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

Mai târziu, mănăstirea cuviosului Teoctist a devenit o vreme locul în care erau primiți frații începători în ale monahismului și pregătiți pentru a intra în lavra cu viață și mai aspră întemeiată mai târziu de cuviosul Eftimie la circa trei stadii distanță de aceasta, în pustia Ruva. Astfel, în mănăstirea și sub povățuirea cuviosului Teoctist l-a așezat Sf. Eftimie și pe Sfântul Sava cel Sfințit, care avea să devină mai târziu întemeietorul Marii Lavre care îi poartă și astăzi numele.

La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit și Eftimie a fost cel care, deși împlinise și el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat și l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, pe 3 septembrie, la înmormântarea sa a slujit și Sfântul Eftimie dimpreună cu patriarhul Anastasie I al Ierusalimului. Urmașul avvei Teoctist la conducerea mănăstirii a fost avva Marinus.

Bibliografie

Principala sursă pentru cunoașterea vieții și nevoințelor cuviosului Teoctist sunt scrierile Sf. Chiril de Schitopolis, Viața celui între sfinți Părintelui nostru Eftimie și Viața Cuviosului Părintelui nostru Sava (reunite în limba română în volumul: Chiril de Schitopolis, Viețile pustnicilor Palestinei, traducere, studiu introductiv și note de Ierom. Agapie (Corbu), editura Sf. Nectarie, Arad, 2013, ISBN 978-606-92843-3-9).

Surse

• Sinaxarul părintelui Macarie de la Simonos Petras
• Sinaxar 3 septembrie, Cuviosul Teoctist din Palestina

Preacuviosul părintele nostru Eftimie cel Mare (în grecește Άγιος Ευθύμιος ο Μέγας,Euthymios; n. 377 - d. 20 ianuarie 473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 ianuarie.

Viața

Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., la 20 ianuarie în luna august. El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei romane Armenia Inferior (în prezent Malatya, Turcia)înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului toate ereziile vor fi desființate iar pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu. De aceea, acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (grec. Ευθύμιος,Euthymios care înseamnă „voioșie” sau „voie bună”).

Când tatăl lui Eftimie a murit, mama sa l-a dat în grija lui Otrie, episcop de Melitene, care l-a trecut în rândul clerului, ca citeț. Deoarece era ager în studiile sale și îi depășea pe toți ceilalți în virtuți și viață ascetică, el a fost hirotonit preot și însărcinat cu supravegherea sfintelor sihăstrii și mănăstiri.

La vârsta de douăzeci și nouă de ani, el a mers la Ierusalim, unde a locuit împreună cu Sfântul Teoctist în peștera unui munte, situată în apropierea lavrei monahale numită Faran (în prezent Ein Fara), la aproximativ 10 kilometri nord-est de Ierusalim.

De asemenea, se povestește că sfântul a hrănit patru sute de oameni, care veniseră la mănăstire, cu doar câteva pâinici. Mai mult, nu numai că a vindecat sterilitatea mamei sale prin nașterea sa, ci prin rugăciune a făcut alte femei sterpe să aibă copii. În plus, el a deschis porțile cerului, cum a făcut și Sfântul Ilie înaintea sa, aducând ploaie într-o perioadă de secetă. În timpul unei Sfinte Liturghii, cei prezenți au putut vedea o coloană de lumină care le-a arătat lumina interioară a sufletului îndumnezeit al lui Eftimie. Această lumină a rămas peste sfânt până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Un alt semn, de mai târziu, al purității și castității sfântului a fost acela că el putea vedea cu ochii sufletului dispoziția și starea sufletelor care veneau la Sfânta Împărtășanie.

O altă relatare despre clarvederea Sfântului Eftimie are legătură cu un călugăr care era pe moarte. Din afară, acest călugăr părea să fie un sfânt precaut și reținut, dar în inima sa el era desfrânat și nestăpânit deoarece a permis ca osteneala sa să fie îndulcită cu gânduri rușinoase. Deci, acest călugăr fiind aproape de sfârșit, binecuvântatul Eftimie a văzut un înger luând cu forța sufletul mizerabilului călugăr cu o suliță cu trei vârfuri. Imediat, sfântul a auzit o voce care i-a arătat toate gândurile ascunse și rușinoase ale călugărului muribund.

În anul 451, atunci când Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon, a condamnat ereziile lui Eutihie și Dioscor, aceasta s-a datorat și autorității spirituale a Sf. Eftimie asupra sihaștrilor și monahilor din întregul orient. Prin eforturile sale el a reușit să o convingă pe împărăteasa Aelia Eudoxia, văduva lui Teodosie al II-lea (care murise în anul 450) să renunțe la erezia monofizită și să revină la dreapta credință - ortodoxia.

Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr., 20 ianuarie), el a adormit întru Domnul. La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului, care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.

Posteritatea

Sfântul Eftimie cel Mare a înființat numeroase comunități monastice în întreaga Palestină și a fost totodată conducătorul spiritual al mai multor altor comunități întemeiate sau conduse de prieteni și/sau ucenici ai săi, care s-au construit așadar și s-au hrănit din aceeași "școală" sau tradiție spirituală. Printre acestea, cele mai importante au fost

• Mănăstirea lui Teoctist (421 - sec. XII). Fondată împreună cu prietenul și împreună-nevoitorul său, avva Teoctist în pustia Cutila, inițial ca lavră, transformată la scurt timp chinovie pentru monahii începători. Descoperită de Féderlin en 1894.
• Lavra de la Marda (~426-sec. VI-VII). Așezată pe muntele Marda (probabil Masada), la sud de Marea Moartă, avva Eftimie curăță aici izvorul și zidește o biserică. Descoperită de Lagrange în 1894.
• Mănăstirea Caparbarica (~ 426-sec. VII). Întemeiată de Sf. Eftimie în "pustia Zif", în apropierea locurilor unde se spunea că David se refugiase, urmărit de regele Saul. Descoperită de Y. Hirschfeld în 1985].
• Lavra lui Eftimie (428-sec. XII). Întemeiată în pustia Ruva, ca la trei stadii de Mănăstirea lui Teoctist și unde s-au păstrat multă vreme moaștele Sf. Eftimie, a fost sfințită de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului. Descoperită de Furrer în 1880 (vizitată de Guérin în 1874).
• Lavra lui Marinus sau a lui Fotinus (~ 440-sec. VII). Întemeiată probabil de avva Marinus, ucenic al Sf. Eftimie, convertit de acesta la creștinism și egumen al mănăstirii cuviosului Teoctist după moartea acestuia. Descoperită de Corbo în 1955.
• Mănăstirea lui Luca (~ 440-sec. VII). Descoperită de Vailhé în 1900.
• Turnul Evdochiei, Mănăstirea lui Ioan Scholarul (~ 455-sec. VII). Zidită pe locul unde împărăteasa Evdochia a zidit un turn-cisternă, la circa zece stadii de lavra Sf. Eftimie și unde s-a nevoit mai târziu un ucenic al Sf. Sava cel Sfințit. Descoperită de Furrer în 1880.
• Lavra lui Gherasim (~455-sec. XII?). Întemeiată de cuviosul Gherasim de la Iordan între Ierihon și Iordan, legat de cuviosul Eftimie printr-o strânsă prietenie duhovnicească, a fost după moartea avvei Teoctist o altă mănăstire unde se pregăteau frații începători înainte de intrarea în lavra Sf. Eftimie. Descoperită de Féderlin în 1903, mănăstirea a fost restabilită și funcționează în prezent ca mănăstire de maici.
• Mănăstirea Sfântului Petru (459-sec. VII). Descoperită de Schneider în 1934.
• Mănăstirea lui Martirie (~465-sec. VII). Întemeiată de viitorul patriarh Martirie al Ierusalimului ca o chilie monahală pentru sine însuși, când acesta se retrage după o vreme de viețuire acolo din lavra Sf. Eftimie; mănăstirea se afla la circa zece stadii de Lavra Sf. Eftimie. Descoperită de van Kasteren în 1890. În prezent ruinele mănăstirii, redescoperite, au devenit un sit turistic, în orașul israelian Ma'aleh Adumim.
• Mănăstirea lui Ilie (~465-sec. VII). Întemeiată de avva Ilie, un ucenic al Sf. Eftimie, originar din Arabia, în afara zidurilor Ierihonului. Descoperită de Féderlin în 1903.
• Mănăstirea lui Gavriil. (~465-sec. VII). Probabil mănăstirea Sfântului Ștefan, construită cu sprijinul împărătesei Evdochia și așezată sub ascultarea lui Gavriil, un ucenic al Sf. Eftimie împreună cu frații lui Cosma de Schitopolis și Crisip), eunuc din naștere, care trăise o vreme singur în apropierea lavrei cuviosului Eftimie. Descoperită de Corbo în 1951.

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea):

Veselește-te, pustie, care nu nășteai, bucură-te, ceea ce nu aveai dureri! Că ți-a înmulțit ție fii, bărbatul doririlor duhovnicești, cu bună credință sădindu-i, cu înfrânarea hrănindu-i, spre săvârșirea bunătăților. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, împacă viața noastră.

Condac (glasul al 8-lea):

Întru cinstită nașterea ta, făptura a aflat veselie; și întru dumnezeiască pomenirea ta, cuvioase, bucurie a primit de pe urma multelor tale minuni; din care dă din destul și sufletelor noastre și ne curățește de spurcăciunea păcatelor, ca să cântăm: Aliluia!

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Eftimie cel Mare se zugrăvește ca un bărbat bătrân, înalt, cu capul pleșuv, doar cu puțin păr cărunt, cu barba foarte lungă („până la coapse”) și albă, cu chipul palid și căutătura cuvioasă, poartă un înscris care zice: „Fraților, armele călugărului sunt acestea: îndeletnicirea cu faptele bune, rugăciunea, socotința, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu”. Iar atunci când este zugrăvit în trapeza mănăstirii, este înfățișat alături de Sfântul Antonie cel Mare și, fiind întors spre masă, poartă o hârtie pe care stă scris: „Trapeza care tace deplin și grăiește slavă, și cu singura îndestulare se află, se laudă de sfinții îngeri”.

Note

1. ↑ Lives of all saints commemorated on January 20
2. ↑ Attwater, Donald and Catherine Rachel John. The Penguin Dictionary of Saints. 3rd edition. New York: Penguin Books, 1993. ISBN 0-14-051312-4.
3. ↑ Ott, Michael. St. Euthymius. The Catholic Encyclopedia. Vol. 5. New York: Robert Appleton Company, 1909.
4. ↑ După: S. Vailhé, "Répertoire alphabétique des monastères de Palestine", Revue de l'Orient chrétien, 4 (1899), 512-542 et 5 (1900), 19-48, 272-292; Y. Hirschfeld, "List of the Byzantine Monasteries in the Judean Desert", Christian Archaeology in the Holy Land - New Discoveries (SBF coll. maior 36), Jérusalem, 1990, 1-89; Chiril de Schitopolis, Viețile pustnicilor palestinei, trad. de ierom. Agapie Corbu, ed. Sf. Nectarie, 2013.
5. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, București, 2000, pp. 158, 183, 195, 236. ISBN 973-99692-0-8.

Surse și lecturi suplimentare

• Chiril de Schitopolis, Viețile pustnicilor Palestinei, ed. bilingvă, traducere din limba greacă veche, studiu introductiv și note de Ierom. Agapie (Corbu), editura Sf. Nectarie, Arad, 2013. ISBN 978-606-92843-3-9
• en: Lives of the Saints for the Whole Year by St. Nicodemus of the Holy Mountain (18th century) (primary source)
• en: Our Holy Father Euthymius the Great - From "The Prologue from Ochrid", by Bishop Nikolai Velimirovic
• en: Euthymius the Great (The Ecole Glossary)
• en: Euthymius the Great (catholic-forum.com)
• en: St. Euthymius (Catholic Encyclopedia)
• en: Saint Euthymius The Great -- Encyclopædia Britannica (subscription - free trial available)
• en: Icon of St. Euthymius (OCA.org)
• en: Venerable Euthymius the Great from OCA's web site.
• fr: Wikipédia:Monastères du désert de Juda

Sfânta Muceniţă Vasilisa din Nicomidia (sau Basilissa, literal, în greacă: „împărăteasă”) era o tânără copilă creştină care a trăit pe la începutul secolului al IV-lea la Nicomidia, în Asia Mică, în timpul Marii Persecuţii din vremea împăratului Diocleţian. A suferit pentru credinţa ei în Iisus Hristos, în care a rămas statornică până la moarte. Prăznuirea ei se face pe 3 septembrie.

Viaţa

Sfânta Vasilisa trăia la Nicomidia, un important oraş din Asia Mică în vremea domniei împăratului Diocleţian, care a lansat o mare persecuţie împotriva creştinilor din Imperiul Roman. Pe când era în vârstă de 9 ani, a fost denunţată că era creştină, şi drept urmare a fost arestată şi adusă înaintea guvernatorului Nicomidiei, pe nume Alexandru. Acesta a încercat mai întâi să o facă să se lepede de Hristos, însă copila a refuzat.

Atunci guvernatorul a poruncit să fie bătută din ce în ce mai rău, încercând să o înspăimânte astfel şi să o silească să părăsească credinţa creştină. Deşi tot trupul i s-a umplut de răni, copila a rămas statornică în credinţa ei, mulţumind Domnului pentru toate.

Văzând guvernatorul că nu reuşea să o înspăimânte astfel, a poruncit ca Vasilisa să fie supusă la chinuri şi mai mari: a fost atârnată cu capul în jos deasupra unui foc peste care fierbea un amestec de plumb, pucioasă, smoală şi untdelemn, crezând că astfel avea să o omoare, însă copila nu a simţit focul, ci cânta şi Îl lăuda pe Dumnezeu. Văzând acestea, guvernatorul Alexandru a poruncit ca fecioara să fie arsă în foc. Iar ea, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a lăsat aruncată în cuptorul de foc, şi, deşi a fost lăsată acolo multă vreme, flăcările nu s-au atins de ea. Toţi cei de faţă s-au înspăimântat, văzând acestea. În cele din urmă, văzând că nu reuşea astfel, a dat-o pe sfânta Vasilisa să fie mâncată de doi lei. Aceasta însă rugându-se cu stăruinţă, leii nu s-au atins de ea.

Văzând toate aceste minuni şi înţelegând că puterea lui Dumnezeu se vădise prin acestea, guvernatorul Alexandru s-a pocăit de purtările lui şi s-a mărturisit şi el creştin, iar pe Sfânta Vasilisa a eliberat-o, cerându-şi iertare pentru chinurile la care îi supusese mai înainte pe creştini. Iar sfânta Vasilisa, mulţumind lui Dumnezeu, l-a trimis la episcopul de atunci al Nicomidiei, Sfântul Antim (pomenit tot pe 3 septembrie), care l-a învăţat credinţa creştină şi mai târziu l-a botezat. La puţină vreme după ce devenise creştin, Alexandru a trecut la Domnul în pace, după ce îşi petrecuse ultimele zile într-o adâncă pocăinţă.

Iar după moartea lui Alexandru, fecioara Vasilisa a ieşit din oraş, cale de trei stadii, şi, oprindu-se, a ajuns la o piatră. Rugându-se acolo, din piatra aceea a izvorât apă, şi după ce sfânta a băut, a îngenunchiat şi, rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Aflând de moartea fecioarei, episcopul a mers şi a îngropat-o cu cinste, ridicându-i mormântul în apropierea pietrei din care izvorâse apa. Iar la mormântul ei s-au arătat multe minuni dumnezeieşti.

Surse

• ro: Pătimirea Sfintei Muceniţe Vasilisa din Nicomidia, Vieţile Sfinţilor, 3 septembrie.
• ro: Sinaxar 3 septembrie, Sf. Mc. Vasilisa din Nicomidia

OrthodoxWiki:Basilissa of Nicomedia, după:

• en: St. Basilissa of Nicomedia
• en: Martyr Basilissa of Nicomedia
• en: The Holy Martyr Vasilissa

Sfântul sfințitul mucenic Aristion al Alexandriei Ciliciei a fost episcop al cetății Alexandria din Cilicia, numită și „Alexandria de lângă Isso” (’Αλεξάνδρεια κατὰ ’Ισσόν) în Cilicia (Asia Mică), în secolul al II-lea. A fost arestat, judecat și a pătimit mucenicia în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din vremea lui. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.

Viața

Sfântul Aristion s-a născut în localitatea Aribazo din eparhia Apamea, în Siria, la începutul secolului al II-lea. Părinții lui fiind păgâni, și-a trăit primii ani de viaţă în idolatrie.

Se cunosc puține lucruri despre educaţie primară ce a putut-o primi Sf. Aristion, sau unde a studiat în tinerețe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Viitorul mucenic Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, care trăia în același oraș cu el, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă, astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţiile erau în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al Bisericii locale, ci și un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani, dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe sfântul Aristion.

Câţiva ani mai târziu, Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa, călăunzind-o cu grijă și discernământ.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei (Cilicia) l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa interioară l-a făcut pe eparhul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor cu omul care se afla în fața lui. La început a vrut să-l depărteze pe Aristion de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Dar văzând că acestea nu au nici un efect asupra lui Aristion, eparhul a trecut la ameninţări cu tortura. Dar nici acestea nu l-au impresionat pe Aristion, care stătea în fața eparhului și a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât cei care-l întemnițaseră, refuzând închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul Aristion a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Iisus Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne mântui sufletele, despre cum Hristos aduce mântuire omului păcătos, dându-i şansa de a se îndumnezei.

"Cât de goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe”, a exclamat sfântul episcop.

Toți cei care l-au auzit pe sfânt vorbind astfel au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a îndemnat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt, şi au dorit să asculte cuvântul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos și liniștit până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om și nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe sfântul Aristion de Izvorul Vieţii, Domnul pregătindu-i mucenicului Său cununa de slavă.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc tăinuit, nedescoperit nici până în zilele noastre.

Referințe

În anul 2003, în Grecia, John G. Thalassinos a publicat o biografie amănunţită a sfântului, sub titlul „Sfântul sfințit mucenic Aristion” (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.

Surse

• John G. Thalassinos, Sfântul sfințit mucenic Aristion, Atena, 2003, (în limba greacă)
• Sinaxarul părintelui Macarie de la Simonos-Petras
• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie03.htm

Sfântul și drept-credinciosul împărat Constantin cel Nou (Constantin al IV-lea) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 668 și 685. Mai este cunoscut și sub numele de Constantin Pogonatul (Bărbosul), dar la mijloc este o confuzie, tatăl său, împăratul Constans al II-lea având de fapt porecla Pogonatul (Bărbosul).

Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Constantin cel Nou la 3 septembrie.

Viața

Constantin era fiul cel mai mare al împăratului Constans al II-lea Pogonatul (Bărbosul) și al împărătesei Fausta. A fost căsătorit cu Anastasia, având doi fii: Iustinian, care l-a urmat pe tron (Iustinian al II-lea) și Heraclius.

A fost numit co-împărat în 654, de către tatăl său împăratul Constans al II-lea și a devenit împărat după ce Constans a fost asasinat în anul 668. La moartea acestuia, Constantin a trebuit să se confrunte cu rebelul uzurpator Mezezius din Sicilia, care luase parte la asasinarea lui Constans al II-lea. Răscoala a fost potolită în anul 669.

În răsărit au reînceput luptele cu arabii. Califul Muawiyah I a trimis o armată sub conducerea fiului său, Yazid, împotriva Imperiului Bizantin. Yazid a ajuns până în Chalcedon, ocupând importantul oraș Amorion. În 669, arabii au atacat Cartagina și Sicilia și au ocupat Cyzicus. În anul 673 arabii au atacat chiar Constantinopolul, de pe uscat și de pe mare. Profitând de situația dificilă a imperiului, slavii au asediat și ei orașul Salonic, dar fără succes. Asediul Constantinopolului s-a terminat abia în 678, când bizantinii au folosit pentru prima dată vestitul focul grecesc (o substanță explozivă/inflamabilă). Aproape în același timp, arabii au fost înfrânți și în Lycia, bizantinii distrugând flota arabă la Syllaeum. Arabii au acceptat un tratat de pace pe 30 de ani, tratat favorabil imperiului bizantin.

În anul 680, proto-bulgarii, sub conducerea hanului Asparuh, au trecut Dunărea și, împreună cu slavii, au atacat Imperiul Bizantin. Pentru a putea face față invadatorilor, Constantin a trebuit să le cedeze, în 681, provincia Moesia și nordul Traciei (Bulgaria de azi).

Împăratul Constantin al IV-lea a convocat al șaselea Sinod Ecumenic (cunoscut și ca al treilea Sinod de la Constantinopol), care a durat din noiembrie 680 până în septembrie 681. Pe parcursul celor 18 ședințe ale Sinodului (din care 12 au fost conduse personal de către împăratul Constantin) s-a încercat o reconciliere între Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană. Sinodul a decretat că Hristos a avut atât voință divină cât și voință umană, corespunzător celor două firi ale sale (divină și umană); s-a reafirmat astfel doctrina adoptată la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451. Aceasta a rezolvat controversa privind monotelismul. Acțiunile Sinodului au contribuit la promovarea unui sentiment de unitate între cele două biserici și la încercarea de a le aduce mai aproape decât fuseseră în ultimii ani.

Împăratul Constantin al IV-lea a murit în anul 685; el a fost înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli, din Constantinopol.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că dreptcredinciosul împărat Constantin cel Nou se zugrăvește în icoana celui de-al șaselea Sinod Ecumenic stând pe tron în mijlocul adunării Sfințiților Părinți acolo de față. Este zugrăvit ca un om între două vârste, cu părul pe alocuri albit, cu barba despărțită în două; de o parte și de alta sunt așezați Părinții de la Sinod, iar în spate, ostași (garda imperială).

Notă

1. ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 219-220.

Legături externe

• Constantine IV from Wikipedia
• [1] Constantin_al_IV-lea
• Constantine IV (668 -685 A.D.) Constantine IV
• Anastasia (Wife of Constantine IV)
• Sixth Ecumenical Council: Constantinople III, 680-681 from the Medieval Sourcebook
• The Sixth Ecumenical Council from the Greek Orthodox Archdiocese of America website