13 septembrie / 26 septembrie

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (cunoscut local și ca Sfântul Ioan de la Silvaș) a fost un sfânt sihastru care s-a nevoit în părțile Hunedoarei, în apropierea mănăstirii Prislop (Silvașul), în a doua jumătate a sec. al XV-lea sau prima jumătate a sec. al XVI-lea. Prăznuirea lui se face în Biserica Ortodoxă pe 13 septembrie.

Nu trebuie confundat cu Ioan de Alba-Iulia, Mitropolit al Transilvaniei între 1585-1605, care a fost egumen al Mănăstirii Silvașului înainte de urca pe tronul arhieresc.

Viața

Cuviosul Ioan s-a născut în satul Silvașu de Sus din ținutul Hațegului, în a doua jumătate a sec. al XV-lea sau în prima jumătate a sec. al XVI-lea (nu există surse precise). Acesta a intrat încă din tinerețe la mănăstirea din apropiere, cunoscută atunci sub numele de Mănăstirea Silvașu (astăzi Mănăstirea Prislop), unde s-a nevoit vreme de mai mulți ani, stăruind în rugăciune și ascultare și unde a fost tuns în monahism.

Mai târziu, tânjind după o viață de liniște și nevoințe mai aspre, și-a căutat un loc mai retras. S-a așezat atunci într-o peșteră pe care și-a săpat-o singur, cu dalta, într-o stâncă ce se găsea la circa 500 de metri de mănăstire, pe malul râului Silvuț. Locul este cunoscut până în ziua de astăzi sub numele de „Chilia” sau „Casa Sfântului”, ea devenind și loc de pelerinaj pentru creștinii care au evlavie la sfântul cuvios Ioan. În această peșteră sfântul și-a petrecut restul zilelor în aspre nevoințe și tot aici și-a aflat și sfârșitul. Potrivit tradiției locale, pe când cuviosul își săpa cu dalta o fereastră la chilia din stâncă, a fost împușcat din nebăgare de seamă de doi vânători, care neștiind că trăia cineva acolo, îl luaseră drept o fiară a pădurii.

Rudele sfântului i-au luat atunci trupul și l-au așezat în biserca din satul său natal. Faima sfințeniei cuviosului Ioan se răspândise încă din timpul vieții sale, mulți creștini evlavioși căutând sfaturile sale duhovnicești; iar ajungând vestea morții sale și în Ţara Românească, mai mulți monahi de la o mănăstire de aici (posibil Tismana, Curtea de Argeș sau Cozia, acestea având mai strânse legături cu mănăstirile transilvane) au cerut de la rudele acestuia trupul sfântului, înmormântându-l cu cinste în mănăstirea lor, cum se arată într-o cronică locală în versuri, Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvașului, din eparhia Hațegului din Prislop”, scrisă de un oarecare monah Efrem. O părticică din din moaștele Cuviosului Ioan se găsesc însă și acum la Mănăstirea Prislop.

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Sf. Ioan de la Prislop în ședința sa din 20-21 iunie 1992, rânduindu-i ca zi de prăznuire data de 13 septembrie.

Imnografie

Tropar, glasul 1[1]:

Iubitorule de nevoință și râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane, părăsit-ai cele trecătoare și ai ales pe cele veșnice; luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop și în peșteră pustnicească, împreună cu îngerii, L-ai slăvit pe Dumnezeu, pentru aceasta nu înceta a ruga pe Hristos pentru sufletele noastre.

Condac:

Jugul nevoințelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Cuvioase Ioane. În peșteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit și podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta în cântări te lăudăm zicând: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!

Iconografie

Sfântul Ioan de la Prislop se zugrăvește ca sub chipul unui sfânt cuvios, cu barbă de mărime potrivită, nu foarte bătrân.

Sursa

• Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, „Cuviosul Ioan de la Prislop”, în Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 350-352.

Legături externe

• Sf. Ioan de la Prislop (13 septembrie) – Viața și nevoințele, icoane, Sfinte Moaște și un fragment din Acatist.
• Acatistul Sf. Ioan de la Prislop pe pagina Уставные заметки (livejournal)
• Sinaxar 13 septembrie
• Sf. Ioan de la Prislop
• Peștera Sf. Ioan de la Prislop

Sfinții Mucenici Tit și Gordian au trăit în secolele al III-lea–al IV-lea, păstorind pe rând Eparhia Tomisului până în jurul anilor 320–323, în timpul persecuțiilor împăratului roman Liciniu, cei doi fiind originari din Capadocia.

Tit, episcopul Tomisului

Ca episcop al Tomisului, Sfântul Mucenic Tit a păstorit locuitorii din Dobrogea timp de mai mult de zece ani (probabil începând din anul 304), urmându-i Episcopului Efrem al Tomisului, propovăduind creștinismul, catehizând și botezând o mare parte a populației barbare de la gurile Dunării.

Fiind creștin, episcopul Tit a fost denunțat armatei împăratului Liciniu, fiind prins de soldații acestuia, chinuit și înecat în Marea Neagră, rămășițele sale fiind mai apoi luate de către ucenicii săi și de alți creștini și îngropate în Cetatea Tomisului, bisericile creștine comemorându-l în ziua de 3 ianuarie.

Gordian, episcopul Tomisului

Sfântul Mucenic Gordian i-a urmat episcopului Tit în scaunul Eparhiei Tomisului, continuând cu o și mai mare râvnă eforturile acestuia de creștinare a daco-romanilor din Dacia Pontică. Văzând reușitele strădaniei sale, împăratul Liciniu a ordonat întemnițarea episcopului, urmând, ca în timpul persecuțiilor sale împotriva creștinilor din anii 320–323, să i se taie capul împreună cu alți cinci martiri creștini, Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian și Valerian, în ziua de 15 septembrie, sinaxarele ortodoxe grecești și românești pomenindu-l împreună cu aceștia în data de 13 septembrie.

A se vedea și

Listă a episcopilor Tomisului

Viața

Informaţiile cu privire la viaţa lui sunt foarte puține. Singurele lucruri pe care le știm despre el sunt că era din Atena și că și-a păstrat haina de filosof și după convertirea la creștinismApologie pe care ar fi scris-o și adresat-o împăratului AdrianApologie pentru creștini împăratului Adrian (care a împărăție în anii 117-138). La fel, Eusebiu de Cezareea, spune: „Aristide, la rândul lui, credincios ucenic al religiei noastre, a lăsat o Apologie a credinței dedicată împăratului Adrian.”

Scrieri

Apologia lui Aristide

Apologia lui Aristide a fost considerată pierdută timp de mai multe secole, până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În 1878, un fragment armenian al apologiei a fost editat de călugării de la Mănăstirea Sfântul-Lazăr din Veneția. Intitulat „Împăratului Adrian Cezar, de la filosoful atenian Aristide”, fragmentul de traducere în limba armeană veche provenea dintr-un manuscris din secolul al X-lea.

În 1889, autenticitatea fragmentului din Veneția a fost confirmată de descoperirea unei traduceri siriace complete a Apologiei lui Aristide în codicele 16 din Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, de către cercetătorul americanul Rendel HarrisViața lui Varlaam și Ioasaf, s-a inspirat din Apologia lui Aristide

Manuscrisul siriac a mai adus și aprecierea că Apologia ar fost dată împăratul Antonin Pius în anul 140. Fără să se poată pune de acord, mai multe grupuri de cercetători consideră că Aristide a scris Apologia sa fie în anii 124-125, fie undeva între anii 133 și 134, fie în anul 140 (cum spune manuscrisul siriac).

În 1922, alte două fragmente ale Apologiei, în limba greacă originală a scrierii au fost descoperite și publicate, după un papirus din British Museum

Apologia lui Aristide este cea mai veche apologie creștină ajunsă până în zilele noastre

Alte scrieri

În căutarea unui autor pentru scrierea Epistola către Diognet, unii patrologi l-au sugerat Aristide ca posibil autor, din cauza unor similitudini în stilul celor două scrieri, în descrierea creștinilor, în aprecierile față de evrei, precum și alte similitudini. Abatele H. Doulcet a fost unui din principalii susținători ai acestei presupoziții, la sfârșitul secolului al XIX-lea

Lui Aristide i se mai atribuie și o omilie la cuvântul „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 43), adresat de Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui de-a dreapta.

Note

1. ↑ Ieronim, după: Παναγιώτης Χρήστου, Ελληνική Πατρολογία, Τόμος Β΄, σελίς 533
2. ↑ După Ieronim și Eusebiu de Cezareea, Εκκλησιαστική Ιστορία, 4, 3, 3
3. ↑ Ibidem
4. ↑ HARRIS, J. R. The Apology of Aristides. Vol. 1, Texts and Studies. Cambridge: Cambridge University Press, 1891.
5. ↑ QUASTEN, Johannes. Patrology. Vol. 1, The Beginnings of Patristic Literature. Westminster, Maryland: The Newman Press, 1962, p.192.
6. ↑ MILNE, H. J. M. "A New Fragment of the Apology of Aristides." Journal of Theological Studies 25 (1923): 73-77.
7. ↑ Din Apologia lui Cvadrat (Quadratus / Codrat) s-a păstrat doar un fragment, la Eusebiu de Cezareea.
8. ↑ Alții au creditat pe sfântul Iustin Martirul ca autor al Epistolei către Diognet, dar fără să convingă - CAYRÉ, F. Manual of Patrology: and History of Theology. Translated by H. Howitt. Paris: Desclée & Co., 1936, p.113.

A se vedea și

• Apologetică
• Apostolul Cvadrat