14 septembrie / 27 septembrie

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

Semnificație

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:

• aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
• readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Istorie

Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem"). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.

Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci

Tropar (glasul 1)

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

La Vecernia mică

Stihirile de la "Doamne, strigat-am"

Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).

Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

La Stihoavnă

Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.

Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.

Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

Tropar, glasul 1

Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac, glasul al 4-lea

Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.

La Utrenie

Icos

Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.

Luminânda

Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.

La Laude

O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Glasul al 2-lea:

Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.

Glasul al 5-lea:

Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.

Glasul al 6-lea:

Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.

Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.

Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.

Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.

A se vedea și

• Cruce
• Semnul crucii
• Crucea cea Adevărată

Legături externe

• Înălțarea Sfintei Cruci - resurse, pe situl Credo.ro
• Sinaxar 14 septembrie - sinaxarul zilei, pe situl calendar-ortodox.ro

Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur (grec. Ιωάννης ο Χρυσόστομος, n. 347 - d. 407), Arhiepiscop al Constantinopolului, a fost un cunoscut episcop, teolog și predicator din secolele IV-V, în Siria și Constantinopol. Este binecunoscut pentru elocvența cuvântărilor sale publice și pentru denunțarea abuzurilor de autoritate din Biserică și din Imperiul Roman din acea vreme. Avea o mare aplecare spre asceză. După trecerea sa la Domnul, a fost numit Chrysostom (grec.: Χρυσόστομος, română: Gură de Aur). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) și l-a rânduit între Sfinții Trei Ierarhi (pomeniți la 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul. Este recunoscut și de Biserica Romano-Catolică, care îl cinstește ca Sfânt și Doctor al Bisericii, precum și de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13 septembrie. O parte din sfintele sale Moaște au fost furate de cruciați în 1204 (amintirea acestui eveniment se face la 27 ianuarie) și duse la Roma, fiind restituite Bisericii Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Uneori este numit și „Ioan al Antiohiei”, dar acest nume se referă în realitate la un episcop al Antiohiei din anii 429-441 d.Hr., care a condus un grup de episcopi răsăriteni moderați în timpul controversei nestoriene.

Viața

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeț. Și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.

Atunci a fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al AntiohieiSfânta Scriptură. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt Omiliile la diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând cum ar trebui să trăiască creștinii.

Un incident petrecut în timpul slujirii sale în Antiohia ilustrează poate cel mai bine influența predicilor sale. Cam în vremea în care ajunge în Antiohia, episcopul trebuie să intervină pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea cetățenilor care participaseră la o revoltă în timpul căreia statuile împăratului și ale familiei sale fuseseră mutilate. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Se pare că acestea au avut o influență durabilă asupra multora: se știe că mulți păgâni s-au convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul inferior.

În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat (oarecum împotriva voinței sale) să devină episcop de Constantinopol. El a fost mâhnit de faptul că protocolul curții imperiale îi conferea privilegii mai mari decât ale celor mai mari dregători laici. Pe când era episcop, a refuzat net să găzduiască orice fel de petreceri luxoase. Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului. Curând după venirea sa în oraș, el spunea: "poporul îl laudă pe înaintaș ca să îl poată critica pe urmaș". Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească.

Perioada petrecută acolo a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf. Ioan că ar fi susținut prea mult învățăturile lui Origen. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept "Frații cei înalți") pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera (probabil nu fără motiv) că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea.

Sf. Ioan era neînfricat în arătarea greșelilor celor mari. Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un „cutremur” în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia.

Papa Romei, Inochentie I a protestat împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos. Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei, la 14 septembrie 407. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Sfinte Moaște

Părți din Sfintele Moaște ale Sf. Ioan Gură de Aur se găsesc aici [1]:

• Biserica "Sfânta Ecaterina" - București
• Mănăstirea Darvari - București
• Mănăstirea Secu - Judetul Neamț
• Mănăstirea Filoteu (Muntele Athos): Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur;
• Mănăstirea Vatoped - Muntele Athos : Capul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu urechea stângă întreagă. La urechea stângă i-a tâlcuit îngerul Sfintele Evanghelii și a rămas neputredă spre mărturie că a fost adevărată tâlcuirea îngerului.
• Catedrala Episcopală, Oltenia, Craiova - racla de argint cu părticele din moaștele Sfântului Ioan Hristostomul
• Capela Imaculatei Concepțiuni a Basilicii San Pietro, Roma - restituite Patriarhiei Constantinopolului în anul 2004 și plasate în Catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol.

Reprezentarea iconografică

Erminia lui Dionisie din Furna (Editura Sophia, București, 2000, p. 151) dă următoarele indicații pentru reprezentarea Sf. Ioan Gură de Aur:

"Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom, nepurtând mitră), [scund foarte și subțirel, mare la cap, cu nasul plecat și nările late, galben cam albineț; melcii ochilor găvănați și ochii mari beșicați, având căutătura veselă; mare la frunte și golaș, cu multe zbârcituri, și cu urechile mari și fălcile trase înăuntru, de mult post și grijă necurmată ce avea]; cu puțină barbă, [părul plăviț și cărunt], zice: 'Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce pâinea cea cerească, hrană a toată lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos [L-ai trimis Mântuitor]' ".

Sf. Ioan apare adesea zugrăvit în Sfântul Altar. Când este zugrăvit pe Ușile împărătești, poartă în mână Sf. Liturghie scrisă. Când este reprezentat în trapeza unei mănăstiri, pe răvașul pe care îl poartă stă scris (ibidem, p. 239): "De păcatele ce a făcut cineva mai înainte, de se va căi, cum că cu adevărat însuși a greșit, mântui-se-va".

Foarte frecvent el este reprezentat împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, împreună cu care este pomenit la data de 30 ianuarie.

Imnografie

Tropar (Glas 8)

Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac (Glas 5)

Din cer ai primit dumnezeiescul har și cu buzele tale pe toți îi înveți să se închine unui Dumnezeu în Treime, Ioane Gură de Aur, preafericite cuvioase; după vrednicie te lăudăm deci pe tine, că ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.

Condac, glasul 1 (la Aducerea moaștelor sale, pe 27 ianuarie):

Veselitu-s-a în taină Biserica de întoarcerea cinstitelor tale moaște; și pe acelea ascunzându-le ca pe niște aur de mult preț, dăruiește celor ce te laudă neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Ioane Gură de Aur.

Importanța Sf. Ioan Gură de Aur

Într-o vreme în care clerul cetății era vehement criticat pentru stilul său de viață luxos, Sfântul Ioan era hotărât să reformeze clerul din Constantinopol. Eforturile sale s-au lovit de o serioasă rezistență și au avut un efect limitat. Ca teolog, el a fost și rămâne foarte important pentru creștinătatea răsăriteană, dar a fost considerat mai puțin important pentru creștinii din Occident. El a refuzat în general să urmeze aplecarea contemporanilor săi spre alegorie, preferând vorbirea directă si aplicând pasaje și lecții din Sfânta Scriptură la viața de zi cu zi. Într-o anumită măsură, scrierile lui constituie o sinteză între metoda hermeneutică a mai alegoricei Școli din Alexandria și literalismul Școlii Antiohiene.

Exilarea sa în mai multe rânduri arată că puterea seculară avea o puternică influență în Biserica răsăriteană din această perioadă istorică. Aceasta revelă totodată rivalitatea dintre Constantinopol și Alexandria, fiecare dorind să aibă întâietatea în Biserică. Această ostilitate reciprocă a adus, în cele din urmă, multe suferințe atât Bisericii cât și Imperiului Roman de Răsărit. Între timp, în Vest, primatul Bisericii Romei rămăsese necontestat începând cu secolul al IV-lea. Este interesant de menționat, în perspectiva evoluției ulterioare a autorității Papei, faptul că protestele Papei Inocențiu al II-lea în acel moment nu au avut nici un efect, ceea ce arată lipsa de influență a episcopilor Romei asupra Răsăritului chiar din acea perioadă.

Cuvinte de învățătură

"În ceea ce privește evlavia, sărăcia ne este mai de folos decât bogăția și munca mai bine decât trândăvia, mai ales pentru că bogăția devine o piedică, chiar și pentru cei care nu i se dedică întru totul. Dar atunci când trebuie să lăsăm deoparte furia, să ne îmblânzim pizma, să ne îmblânzim mânia, să aducem Domnului rugăciunile noastre și să ne arătăm, după cum se cuvine, raționali, blânzi, binevoitori și iubitori, cum ne-ar putea sărăcia împiedica de la acestea? Căci ajungem la acestea nu cheltuind bani, ci făcând alegeri potrivite. Milostenia mai presus de toate se face cu bani, dar chiar și ea strălucește mai mult atunci când milostenia o facem din sărăcia noastră. Văduva care a adus cei doi bănuți era mai săracă decât oricine, dar ea a dat mai mult decât toți".

"Creștinilor însă, mai mult decât tuturor oamenilor, le este interzis să îndrepteze cu de-a sila poticnirile păcătoșilor... oamenii trebuie făcuți mai buni nu prin folosirea forței, ci convingându-i. Nu avem nici autoritatea, dată nouă de lege, de a îi împiedica pe păcătoși, nici n-am ști, dacă am avea-o, cum să o folosim; căci Dumnezeu dăruiește cunună celor care se opresc de la rău nu prin forță, ci din alegerea proprie".

"Când un arcaș vrea să tragă săgețile sale cu folos, el se îngrijește mai întâi de poziția lui, așezându-se corect în fața țintei. Și voi, care vă pregătiți de a săgeta capul vicleanului diavol, ar trebui să faceți la fel. Să ne îngrijim mai întâi să ne punem în rânduială simțurile și apoi de buna așezare a gândurilor noastre."

"Chiar de-am fi făcut o mie de fapte foarte virtuoase, încredințarea noastră că vom fi auziți de Domnul să se întemeieze pe încrederea în mila lui Dumnezeu și în iubirea Lui pentru noi. Chiar dacă suntem desăvârșiți în virtute, vom fi mântuiți doar din mila Domnului."

"De ce lovești aerul și de ce alergi în zadar? Orice lucrare are scopul ei, firește. Atunci spuneți-mi, care e rostul tuturor lucrărilor lumii? Vă provoc să răspundeți! Este deșertăciunea deșertăciunilor: toate sunt deșertăciune."

Lucrarea liturgică

Două din scrierile sale merită o atenție deosebită. Sf. Ioan a armonizat viața liturgică a Bisericii, revizuind rugăciunile și indicațiile din Sfânta Liturghie sau celebrarea Sfintei Euharistii. Până în zilele noastre, Biserica Ortodoxă celebrează cel mai adesea Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, ca și Biserica Catolică de Rit Bizantin (uniații). În aceste Biserici se citește în fiecare an de Sfintele Paști (cea mai mare sărbătoare creștină), Omilia la Sfintele Paști a Sf. Ioan Gură de Aur.

Dispute moderne: Sf. Ioan Gură de Aur și antisemitismul

Pe când era doar citeț al Bisericii Antiohiei, Sf. Ioan a scris mai multe omilii, Omiliile împotriva Iudeilor (sau "împotriva iudaizanților") pentru a combate unele obiceiuri ale creștinilor care proveneau din rândurile evreilor și care continuau sa păstreze unele obiceiuri și reguli din Legea lui Moise. El a scris aceste omilii pentru a îndrepta aceste obiceiuri, considerate greșite, ale creștinilor. Astfel, el își folosește întregul talent oratoric spre a demonstra erorile iudaismului din acea vreme, și implicit ale creștinilor "iudaizanți".

Pe baza unor fragmente din aceste omilii în care, retoric, Sf. Ioan se exprima în termeni duri la adresa iudaismului, unii autori moderni au interpretat scrierile Sfântului (ca si pe ale altor Părinți ai Bisericii) ca fiind antisemite. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de intenția originară a Sf. Ioan, amintită mai sus, scrierile sale au fost uneori folosite și de diferite grupuri care încercau să promoveze antisemitismul sau opoziția la creștinism. Este cazul naziștilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial care au folosit scrierile Sf. Ioan în încercarea de a-i convinge pe creștinii din Germania și Austria că evreii meritau să fie exterminați. Deși în Adversus Iudaeos se regăsesc tonalități foarte dure la adresa evreilor și a practicilor lor religioase, trebuie totuși precizat că aceasta nu are nimic în comun cu antisemitismul, concept modern care traduce o formă de rasism. După cum se poate deduce și din cele de mai sus, Sf. Ioan nu susținea folosirea violenței împotriva evreilor. Polemica Sfântului Ioan Hrisostom este exclusiv cu religia iudaică, a cărei perpetuare după venirea Mântuitorului o considera neavenită și cu acei creștini care urmau această cale greșită.

Note

1. ↑ Palladie, Despre viața Sf. Ioan Hrisostom, V. Potrivit scriitorului Socrate Scolasticul (Istoria bisericească, VI, 3), Sf. Ioan ar fi fost hirotonit preot de Evagrie al Antiohiei

Surse

• OrthodoxWiki, preluat după John Chrysostom de pe Wikipedia.

Legături externe

În limba română:

• Site dedicat Sf. Ioan Gură de Aur. Aici se găsește o Viață a Sfântului, după Viețile Sfinților, Acatistul Sf. Ioan Gură de Aur, o mare parte din scrierile Sfântului Ioan și un catalog al edițiilor de limbă română ale acestora.
• Calendar ortodox - 13 noiembrie, calendar ortodox - 27 ianuarie, Sinaxar
• Siteul Mănăstirii Dervent - Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, cu o explicație de Pr. Florin Botezan.

În limba engleză:

• The Saint John Chrysostom Webpage
• Works about and by John Chrysostom from the Christian Classics Ethereal Library
• John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (GOARCH)
• Removal of the Relics of John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (GOARCH)
• St. John Chrysostom the Archbishop of Constantinople (OCA)
• Repose of St John Chrysostom, Archbishop of Constantinople (OCA)
• Translation of the relics of St John Chrysostom the Archbishop of Constantinople (OCA)
• A few beautiful icons of St. John Chrysostom

În limba franceză:

• Le 13 novembre, mémoire de notre Père dans les Saints Jean Chrysostome, Archevêque de Constantinople - dans le Synaxaire du Père Macaire de Simonos-Petras (Mont Athos)

Sfântul și binecredinciosul împărat Teodosie I, numit și Teodosie cel Mare (grec. Θεοδόσιος ο Μέγας), a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii - de răsărit și de apus. Teodosie cel Mare este cunoscut și pentru că a decretat creștinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman. A fost un puternic apărător al credinței ortodoxe și trecut în rândul sfinților, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie.

Viața

Teodosie cel Mare (numele roman fiind Flavius Theodosius) s-a născut pe 11 ianuarie 347 la Cauca în nord-vestul provinciei romane Hispania (azi Coca, în Spania). Era fiul generalului Flavius Theodosius cel Bătrân, mama sa numindu-se Thermantia; ambii săi părinți erau creștini ortodocși.

S-a căsătorit cu Aelia Flacilla, de la care a avut doi fii, Arcadie și Honorius (urmașii săi la tron), și o fiică, Pulcheria. Soția sa, Aelia Flacilla (cunoscută și ca Placilla sau Plachilla), este prăznuită ca sfântă pe data de 14 septembrie. Atât Aelia, cât și fiica sa Pulcheria au murit în anul in 385. Mai târziu, Teodosiu s-a căsătorit cu Galla, fiica împăratului Valentinian I, cu care a avut o fiică, Galla Placidia, viitoarea mamă a împăratului Valentinian al III-lea.

Mergând pe urmele tatălui său, Teodosie îmbrățișează și el cariera militară, ajungând la demnitatea de dux în provincia Moesia superioară în anul 374, după ce se distinsese în bătăliile purtate împotriva sarmaților la Dunărea de Jos

La scurt timp însă, datorită faptului că tatăl său (generalul roman Flavius Theodosius cel Bătrân) căzuse în dizgrație și fusese executat la ordinul împăratului Valentinian I, Teodosie s-a retras la moșiile sale în Spania (în 376), aparent temându-se de persecuțiile împăratului din cauza legăturilor sale de familie. Dar reputația sa din domeniul militar nu a fost uitată, și după moartea lui Valentinian I, urmașii acestuia, co-împărații Valentinian al II-lea și Grațian, l-au rechemat pe Teodosie, încredințându-i comanda unei noi campanii împotriva sarmaților. După o serie de victorii, Teodosie a câștigat rangul de magister militum per Illyricum, iar în anul 378 împăratul Grațian l-a desemnat drept co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, după ce fostul co-împărat Valens fusese ucis de către goți în bătălia de la Adrianopol.

Spirit energic și autoritar, Teodosiu a întreprins o serie de măsuri vizând întărirea capacității de apărare a imperiului, efectuând o serie de reforme în domeniul dreptului, fiscalității și finanțelor, și acceptând un număr sporit de contingente „barbare” în armată. După lupte grele cu vizigoții, care ocupaseră o parte din peninsula balcanică, Teodosie a ajuns la o înțelegere cu aceștia, semnându-se un tratat de pace în 382, prin care îi stabilește ca federați în provincia Tracia, între Balcani și Dunăre. După aceasta, Teodosie a trebuit să-i vină în ajutor Valentinian al II-lea (co-împărat în părțile apusene ale imperiului roman), împotriva uzurpatorului Clemens Maximus. Oștile lui Teodosie l-au învins pe Maximus în 388, acesta fiind executat.

Ulterior, după moartea lui Valentinian al II-lea în 392, Teodosie rămâne conducător al Imperiului Roman ca împărat unic - el a fost ultimul împărat roman în acest sens (al imperiului unic). I s-a opus însă Arbogast, comandantul armatelor romane din apus (magister militum), care l-a ales pe Flavius Eugenius, un fost profesor de retorică și un păgân, ca împărat al occidentului. Teodosie a condus personal campania împotriva uzurpatorului Eugenius, campanie care a culminat cu bătălia de la râul Frigidus (5 și 6 septembrie 394), la poalele Munților Alpi. Deși în prima zi a bătăliei lucrurile nu au mers deloc bine pentru Teodosie, a doua zi, după ce "au fost văzuți pe cer doi îngeri călărind pe cai albi" (așa cum relatează o cronică), oștile lui Teodosie au prins curaj, și fiind ajutate și de o furtună puternică (un ciclon de tip Bora) ce suflă direct în fața forțelor lui Eugenius, au obținut o victorie categorică, Eugenius fiind capturat și executat.

Teodosie cel Mare a murit pe 17 ianuarie 395 la Mediolanum (Milano de astăzi, în Italia). Sf. Ambrozie al Milanului, cu care Teodosie a avusese o strânsă relație spirituală, a ținut cu această ocazie discursul funerar "De obitu Theodosii". Moartea lui Teodosie a fost o piatră de hotar în istorie: lumea romană nu a mai fost niciodată unită. Imperiul Roman a fost divizat (de această dată definitiv) între cei doi fii ai săi: Arcadie în Imperiul Roman de Răsărit, sub regența lui Rufinus, și Honorius în Imperiul Roman de Apus, sub regența lui Stilicho.

Teodosie și creștinismul ortodox

Deși se născuse într-o familie creștină (atât tatăl său, generalul Flavius Theodosius cel Bătrân, cât și mama sa, Thermantia, fiind creștini ortodocși), Teodosie nu a fost botezat decât în toamna anului 380, la vârsta de 33 de ani, de către episcopul Acholius al Tesalonicului, după ce se asigurase în prealabil că acest episcop nu era adept al arianismului, erezie care începuse să facă mulți adepți în imperiul roman.

Imediat ce a ajuns co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, Teodosie a început o activitate susținută de combatere a ereziilor, în special a arianismului. Astfel, în februarie 380, împreună cu Grațian (împăratul din apus), a dat un edict (decret) care legifera obligativitatea credinței ortodoxe pentru toți supușii lor.

La două zile după intrarea sa ca împărat (Augustus) în Constantinopol, la 24 noiembrie 380, Teodosie l-a exilat pe episcopul arian Demophilus, iar în locul său l-a numit pe Sf. Grigorie Teologul (Grigorie de Nazianz), care era conducătorul spiritual al comunității ortodoxe din Constantinopol și un apărător intransigent al Crezului de la Niceea. Acest lucru a stârnit nemulțumiri în rândul arienilor, nemulțumiri care s-au tradus chiar și printr-o încercare de asasinare a împăratului. Teodosie nu a dat înapoi, ci a convocat un important sinod la Constantinopol, în luna mai 381, sinod care avea să rămână în istoria Bisericii ca Sinodul II Ecumenic.

Deși în tot timpul domniei sale Teodosie a fost un apărător ferm al creștinismului ortodox, mai cu seama în ce privește credința în Sfânta Treime, așa cum stabiliseră primele două Sinoade Ecumenice, el a încercat să fie conciliant și cu ereticii dar fără succes. Din acest motiv, a fost nevoit să ia și unele măsuri dure împotriva ereticilor și a păgânilor. Astfel, în anul 388 a numit noi prefecți în provinciile orientale, cu misiunea expresă de a distruge templele zeilor păgâni. În 391, Teodosie a refuzat restaurarea altarului tradițional al Victoriei din Senatul roman; tot el este acela care a pus capăt Jocurilor Olimpice, care aveau o tradiție de peste o mie de ani. Practic, în perioada 391-92 toate templele păgâne din imperiul roman au fost închise. Împăratul Teodosie cel Mare a pus capăt, printr-un decret, jertfelor păgâne (atâtea câte se mai practicau) în Roma și Alexandria; a interzis și cultul zeilor domestici, odată cu întregul păgânism.

Note

1. ↑ Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Surse

• Wikipedia:Theodosius I
• De Imperatoribus Romanis - Theodosius I (379-395 A.D.)

Legături externe

• Wikipedia română - Teodosiu I
• Emperor Theodosius the Great
• Theodosius the Great
• Catholic Encyclopedia: Theodosius I
• Theodosius I